„Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile …”


– interviu cu Dan C. Mihăilescu, critic literar,  istoric literar și eseist –

SONY DSC

Dan C. Mihăilescu Foto: Gabriel Argeşeanu

A.G. Domnule Dan C. Mihăilescu, se mai citesc cărţile lui Marin Preda? Mai este autorul „Moromeților” un scriitor de actualitate pentru cititorul român?

D.C.M. Nu vă mai războiţi inutil cu întrebări deprimante. Luaţi oricare dintre marile nume ale literaturii noastre, de la Eminescu, Slavici, Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, până la Marin Preda sau Ioan Alexandru şi veţi vedea că – dincolo de manualul de literatură, adică de obligaţiile şcolare – nimeni nu mai este citit în libertate ca în dictatură. S-a schimbat absolut totul : şcoala, familia, morala, canoanele, mentalităţile, ideea de autoritate şi tacticile de supravieţuire, refugiul în trecut, mulţimea plăcerilor, nevoia evadării spirituale şi a culturii ca supravieţuire. Am absorbit editorial toată marea literatură mondială, suntem perfect sincronizaţi, iar tineretul internetic e obsedat să fie branşat la noutăţile clipei, nicidecum să mai palpite la tradiţie : cum să nu se citească Harry Potter şi Saga Amurg infinit mai pofticios decât La Medeleni, să zicem. Şi cum să nu atragă Salinger, Anaïs Nin, Henry Miller, Aglaja Veteranyi, Charles Bukowski, Pascal Brückner mai degrabă decât Dickens, Tolstoi, Marguerite Yourcenar, ba chiar Jules Verne sau Dumas, ca să nu mai vorbesc de Biblie, Dante, Chateaubriand, Novalis, Shakespeare ? În context, să ne bucurăm că măcar Maitreyi şi Romanul adolescentului miop, poate şi Toate pânzele sus (graţie redifuzării filmului), ţin pasul, la junimea de nişă, cu Maestrul şi Margareta şi Jocul cu mărgele de sticlă, necum să mai sperăm că liceenii vor descoperi de bună voie Moromeţii altfel decât prin regia lui Stere Gulea şi vor fi captaţi de Cel mai iubit dintre pământeni în plină atracţie exercitată de romanele neogotice cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori, războaie astrale, apocalips.

A. G. Dacă v-aţi plasa în Poiana lui Iocan (care nu mai este de actualitate în Siliștea Gumești) cu gândul de a vorbi despre Marin Preda, aţi alege ca interlocutori tinerii aşezaţi pe marginea şanţului s-au aţi prefera altfel de public?

D.C.M. Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile, ca în trist-savuroasele miniaturi de actualitate etnopsihologică gen „Las Fierbinţi”, „Vacanţa mare” ş.a.

Oricum, nu celor de pe marginea şanţului le-aş vorbi despre rostul lui Marin Preda, ci întâi de toate tinerilor scriitori (care, din nefericire, sunt hăt departe de ceea ce însemna conştiinţa literară în interbelicul al cărui ultim reprezentant de vârf a fost Preda) şi apoi studenţilor filologi, viitori profesori de literatură, sau oameni din mass media : spre a le demonstra ce înseamnă rostul formator, exemplar, al literaturii pentru arhitectura morală a unei naţii, într-o vreme care cultivă dezrădăcinarea, decerebrarea, şi dezumanizarea, fobia la tradiţii, dizarmonia şi relativismul aporetic, în dauna valorilor absolute. Iar dacă noii scriitori, gazetari şi profesori vor găsi energia, pasiunea şi priceperea de a-l readuce şi pe Marin Preda în orizontul de aşteptare al noilor promoţii, atunci vom putea reînnoda vechea, nobila ţesătură şi vom reîncepe dialogul reciproc avantajos al generaţiilor.

A. G. În perioada postdecembristă, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente ”în opera lui Marin Preda există realism socialist”, ”că se documenta din presa comunistă” ori că ”Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Sunt suficiente motive pentru a se spune că Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

D.C.M. Fireşte că adevărul, ca întotdeauna, e de căutat şi aflat la mijloc. Între, să zicem, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu. Între maximalismul Monicăi Lovinescu şi concesivul subtil (sau grosolan) travestit de tip Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, C. Stănescu & Co. Cum să judeci radical un fenomen întins pe decenii, cu infinite şi insolubile complicităţi între Putere şi supuşi, unde râsul e de plâns şi plânsul burlesc ? Esenţială este nu negarea (absurdă) a oricărei vinovăţii, ci înţelegerea ei, circumstanţierea cât mai atentă şi nepărtinitoare (dozând farmaceutic agravantele şi atenuantele), plus ierarhizarea culpabilităţii. Cum să-l etichetezi pe Marin Preda ca nomenclaturist pur şi simplu, ori stâlp al dictaturii comuniste ? Dacă-i aşa, atunci ce au fost, ca să ne rezumăm la cultură, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Mihail Roller, Dumitru Popescu, C. I. Gulian, Paul Georgescu, A. Toma, George Ivaşcu, Miron Constantinescu, Ion Brad, Dinu Săraru ş.cl. ? Dar, în acelaşi timp, cum să negi existenţa concesiilor, a unor puncte vulnerabile în bio-bibliografia scriitorului, meandrele ideologice şi ajustările estetice impuse de cenzură, negociate mai uşor sau mai greu şi acceptate mai mult sau mai puţin ? Maniheismul e tot ce se poate mai neavenit şi contraproductiv. Se poate, oare, nega vreun rând din toate exemplele care compun cartea lui Virgil Ierunca Româneşte ? Nu. Dar pot fi reduşi Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu, Cezar Petrescu, T. Vianu la cutare sau cutare mică-mare oroare pactizantă cu poruncile stalinismului dejist ? Aşa cum Eliade, Cioran şi Noica nu pot fi răpuşi în efigie, reduşi criminal, ca destin şi operă, la episoadele angajării legionare, tot aşa se cuvine disociat înţelept, cu bună măsură, în mulţimea cazurilor tranzacţionale care au facilitat continuitatea în plină epocă de ruptură, de la boieria de partid gen Alexandru Rosetti şi suprarealismul hohotitor al gazetăriei lui G. Călinescu din epoca stahanovismului, până la cochetăriile pseudodoctrinare ale lui Nichita Stănescu sau Mircea Nedelciu. Sunt cazuri enorme, precum Petru Dumitriu sau Adrian Păunescu, cazuri stupefiante, ca Titus Popovici sau Paul Georgescu, cazuri grotesc-lamentabile precum Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, cazuri indecidabile tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Botez, dar totodată şi o puzderie amorală, un ocean de nemernicie, de mediocritate mercantil colaboraţionistă, pe care, culmea, nu o acuză nimeni de nimic, tocmai din raţiuni de nulitate estetică. Aşa se face că vinovăţia se dezlipeşte nonşalant de pe umerii regimentelor de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Vitner, Nina Cassian, Mircea Sântimbreanu, Ion Potopin, Mircea Radu Iacoban, Ion Crânguleanu, Lucian Avramescu, Corneliu Vadim Tudor, Al. Andriţoiu, Dumitru Corbea, Dragoş Vicol, Eugen Evu etc. etc., ai sutelor de poetaştri înălţători de ode ceauşiste pe prima pagină a gazetelor, pentru ca toate privirile să se ridice, „normal”, în sus, către cele câteva mari statui supuse vituperării.

  În final, totul e chestiune de dispunere a accentului. Te discreditezi deopotrivă ocultând Ana Roşculeţ, sau contorsionarea sensurilor din Moromeţii II, dar şi decretându-le tocmai pe ele ca esenţă a întregului fenomen Marin Preda.

A. G. Credeţi că era urât pentru că femeile roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială, că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar, ar şi pentru că putea să călătorească în Franţa când voia? Sau pentru că era perceput  ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate, pe care Eugen Barbu îl ironiza  cu apelativul Ţărănoiul, motiv pentru care intelectualii de la  madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară?

D.C.M. Cum au mărturisit nu puţini dintre apropiaţii săi, Marin Preda avea (şi nu se sfia să-şi facă) mulţi duşmani. Ca mare talent, ca lider al pieţii (şi vieţii) literare, ca director al celei mai prestigioase edituri din ţară, ca om cu bani, relaţii politice la vârf şi valenţe histrionice adeseori surprinzător difuzate. (Cum oare să extragi un numitor comun din relaţiile strânse ale scriitorului cu Eugen Simion, Paul Georgescu şi Mihai Ungheanu, cu Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, Mircea Micu şi Ov.S. Crohmălniceanu, Geta Dimisianu şi Magdalena Popescu, Petre Anghel şi Ion Caraion ?). Când apărea Cel mai iubit dintre pământeni, războiul lui Marin Preda cu Eugen Barbu era deja străvechi, din epoca în care amândoi trăiau sub spectrul succesului lui Petru Dumitriu. Sigur că Preda a fost mereu resimţit ca un intrus, dorindu-se insularizarea lui definitivă în proza rurală. Cu aceeaşi mentalitate mafiotă ca aparatul represiv, şi scriitorimea, bine biciuită şi bişonată de critica literară, îşi împărţise zdravăn zonele de influenţă pe piaţă : Preda cu lumea satului, Barbu cu urbanul mahalagesc, Dumitriu cu aristocraţia „foştilor”. „Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” era gogoaşa otrăvită de leninism, stalinism şi dejism pentru a ucide chiaburimea, adică exact rădăcinile, textura originară, infailibilă a oricărei seminţii. De bună seamă că partidului îi conveneau Cronică de familie şi Groapa, ca şi Setea şi Desculţ, de altfel, faţă de Moromeţii. Pe de altă parte, Preda a ştiut, adică a avut voinţa culturală să facă saltul către urbanitate, către existenţialism, tema intelectualului inadaptabil, Camus, Dostoievski ş.a.m.d., ceea ce a isterizat jandarmeria de la Săptămâna. În fine, omul Preda ca atare, paradoxal în contorsionismul lui ciufut, sentimental, cu căderi abisale şi cruzimi rafinate, insondabil aliaj de nesiguranţă şi voinţă de putere, de fragilitate, cinism, dezorientare, agresivitate, depresie şi resemnare, plus o hiperafectivitate cu striaţii de sadism – însuşi omul, aşadar, era de-o complexitate prea puţin aptă să determine amiciţii necondiţionate, dar foarte generoasă, în schimb, cu aşteptările duşmanilor.

 A. G. Sunt păreri care susţin că Marin Preda a fost ostil regimului comunist, fapt ce i-a grăbit moartea. Dimpotrivă, există tot mai multe voci care spun contrariul. Oare cui mai foloseşte menţinerea acestui mister despre cauzele ce au provocat moartea prozatorului?

D.C.M. În ce mă priveşte, mi-am declarat public, în repetate rânduri, inapetenţa la teoriile conspiraţionist-asasine. Ca să se ajungă la crimă politică, e nevoie de drum lung, de vinovăţii radiar-oculte şi de o portanţă într-adevăr colosală, irepresibilă şi, deci, inevitabil condamnabilă, a victimei (Kennedy, Martin Luther King, Gandhi. Nu şi John Lennon sau Cornel Chiriac). Ca şi în cazul lui Eminescu şi Nicolae Labiş, ideea asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-lea, I. G. Duca şi C. Z. Codreanu) este o aberaţie, un delir, o diversiune care serveşte mai multor interese (partid, Securitate, culise editoriale, gazetărie de scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima-Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui Marin Preda, ca şi a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Nicolae Velea, Ion Stratan – morţi înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie a comunismului valah şi a (auto)hărţuirii organismului artistic – sunt tot atâtea pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic şi pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice.

A. G. De ce credeţi că după căderea cortinei comuniste, aproape tot ce s-a publicat despre viaţa lui Marin Preda nu a avut ecoul scontat în rândul cititorilor, indiferent că vorbim de ”Jurnal intim”, Convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, ”Moromeţii – Ultimul capitol” de Sorin Preda, cartea Marianei Sipoş ”Dosarul Marin Preda” ş.a.m.d.? Promovarea elementelor de cancan din viaţa prozatorului să fi contribuit la erodarea personalităţii sale în mentalul colectiv al românilor?

D.C.M. Revin la prima întrebare : după 1989 aproape nimic din ceea ce va fi însemnat ceva înainte nu a rămas neclintit sau nedărâmat. Ce spuneţi dvs. despre Preda se poate spune şi despre Eugen Barbu, Titus Popovici, Breban, Buzura, Bălăiţă, Ţoiu, Păunescu, Sălcudeanu, Everac, Marin Sorescu, M.H.Simionescu, inclusiv Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, T.T. Coşovei, Ştefan Agopian etc. Iar anecdotica abundentă, cultul culiselor şi memorialistica picantă ar fi trebuit, dimpotrivă, să relanseze personalitatea şi opera lui Preda. Întregul univers al prozei rurale, la noi ca pretutindeni, a intrat în eclipsă. Nici măcar exotismul de tip Macondo nu mai farmecă lectura tânără de azi nici pe sfert din cât i-a extaziat pe cei din generaţia mea. Nici expresionismul rural din extraordinara poezie de început a lui Ion Alexandru, sau din versurile Ioanei Mălăncioiu, nu mai atrag precum reuşesc s-o facă în zilele noastre formule tip Emil Brumaru şi Angela Marinescu. Malformat iremediabil, dezarticulat moral, fracturat de kitschul mahalagizării, viciat artistic şi caricatural religios, satul românesc atrage turistic şi poate cultural, în sensul cel mai larg, dar aproape deloc literar. Ştiu ce mi se va replica : dar Marin Preda nu este nicidecum reductibil la lumea satului. Aşa este. Însă nicio lectură critică, nicio exegeză nu a reuşit să contrabalanseze cumsecade, adică pe deplin convingător şi definitiv Moromeţii prin cealaltă parte a scrânciobului.

A. G. Cum comentaţi remarca lui Sorin Preda: ”Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui”?

D.C.M. Sorin Preda are perfectă dreptate. Nici eu nu m-am gândit vreodată să compar ceea ce am numit „căderea din rai” a lui Cioran, adică plecarea din Răşinari la Sibiu şi apoi la Bucureşti, cu „excluderea” lui Preda din Siliştea. A fost resimţită mult altfel. A fost cu totul altceva decât plecările lui Eminescu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Goga etc.

Cât despre relaţia lui cu satul natal, e de ajuns să ne amintim acea replică fabuloasă a unui consătean, înregistrată de Sorin Preda, acum câţiva ani, în captivanta lui carte Moromeţii. Ultimul capitol, precum că, vezi, Doamne, ce mare brânză Moromeţii ăştia şi toată faima scriitorului ? Acesta „putea să facă mai mult” ­; aşa ceva am fi fost în stare să scriem oricare din satul nostru…

A. G. Luând ca reper defectuoasa circulaţie a cărţii, precum şi conul de umbră în care intră scriitorul român după ce moda literară a epocii sale trece, cred că tema dezbătută de dumneavoastră cu ani în urmă şi la care ar fi fost interesant să auzim şi răspunsul lui Marin Preda, rămâne actuală: Pentru cine şi de ce scriitorul român (trăitor în ţară), dezabonat se pare de la Premiul Nobel, se încăpăţânează să scrie?

D.C.M. Eeeiii, aici e durere mare. Ce mai este, ziceam ceva mai sus, conştiinţa literară, aşa cum a avut-o Marin Preda într-o măsură unică printre contemporani, dar şi în posteritate ?

Să începem însă prin a veşteji obsesia Nobelului, care mi se pare degradantă, de nu finalmente ucigătoare. Cum bine spunea Monica Lovinescu, la ce bun să vânezi cu orice preţ traducerea într-o limbă străină, vânzând cîteva exemplare în cutare oraş din Apus, când tu ai de câştigat câteva milioane de cititori acasă ? Iar când ştii bine că Nobelul e întemeiat pe raţiuni geo-etno-politice şi abia la urmă estetice, la ce bun osteneala şi depresia finală ?

Cunosc destui intelectuali care se vor scriitori, care ar scrie, sau chiar au scris ceva, dar deplâng dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii literare, îşi cultivă masochist conştiinţa propriei inutilităţi şi bârfesc intens numele de succes. Cartea nu devine marfă şi nu cere tactici de marketing decât după ce a fost scrisă. Dacă simţi că ai vocaţie, atunci te-apuci pur şi simplu de scris. Şi scrii cât te ţin puterile. Nu începi să te plângi că poporul e analfabet, criticii găşcari, ziarele manelizate, revistele arondate feudal, că premiile se dau pe pile, că Mircea Cărtărescu e pompat artificial, iar până la Nobel ne mănâncă geostrategia. Dacă şi-n plină dictatură oricine avea într-adevăr valoare reuşea să-şi facă, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, o pârtie către tipar (nu vorbesc de teatru şi film, unde cenzura era de-o sută de ori mai dură şi ochiurile sitei mult mai mici), apoi în zilele noastre nu se poate să nu te afirmi în cele din urmă. Dacă, repet, te împinge talentul. Pe scurt, scriitorul român are, slavă Domnului, pentru cine să scrie. Totul e să aibă ce spune.

Anunțuri

Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu


interviu cu medicul Virgil Sotirescu

SONY DSC

Virgil Sotirescu (foto de Gabriel Argeșeanu)

A. G. Domnule Virgil Sotirescu, obţineaţi a cincea medie pe ţară la terminarea facultăţii, dar aţi ales să fiţi repartizat într-un sat de câmpie. De ce?

V. S. Cel ce a avut o contribuţie definitorie la decizia mea de a cere repartiţia la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roşiori pe perioada vacanţelor din timpul facultăţii. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de ţară (n.n. 9,81), la repartiţie am ales ce mi se sugerase, de a alege un dispensar de pe raza oraşului, pentru că nu puteam cere repartiţia în oraş datorită unui Decret apărut în anul 1958 care spunea că absolvenţii de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme şi soţia mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată şi de asemenea recunoscută în mediile medicale. Aşa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului şi al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înfiinţat de profesorul Făgărăşanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctoriţa Lăzărescu, care iniţiase şi demersurile necesare la Bucureşti, să fiu adus la Spitalul din Roşiorii de Vede, cel căruia astăzi în termeni populari i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram şi când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo şi l-am terminat la noul spital din centrul oraşului. Insistenţa doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârşit şi un om de mare caracter, având şi o educaţie spirituală aparte deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris şansei deveniri mele profesionale. Şi ca să vă daţi seama, la secundariat, unde am fost înscrişi doar doisprezece medici din toată ţara, am fost numit şeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoşteam toată gama medicală de obstetrică – ginecologie. Acest lucru ma ajutat pentru că mi-am perfecţionat cunoştinţele şi abilităţile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roşiori.

A. G. Vorbiţi de secundariatul la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti?

V. S. Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu şi Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operaţii de mare anvergură, tocmai datorită experienţei acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu când dându-mi specializarea am obţinut a doua medie pe ţară.

A. G. Ştiu din discuţiile avute cu colegii dumneavoastră din spital că aţi avut o lucrare de doctorat foarte apreciată la acel moment. Care era noutatea?

V. S. O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operaţie, de endocrinologie, dar am preferat una asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combina şi chirurgia şi endocrinologia. În acea perioadă chiar era o problemă lactaţia la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârstă de 77 de ani. Şi pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ştefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la Bucureşti am făcut o echipă foarte bună. Apoi doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educaţie aleasă aşa cum poate copiii noştri nu o au. Apreciez pe toţi cei care au fost şi sunt în spital, buni profesionişti, caractere deosebite, dar atât de mulţi sunt cei pe care îi stimez încât nu avem timpul fizic şi spaţiul editorial necesar pentru a vă arăta calităţile fiecăruia. Secţia de obstetrică – ginecologie a funcţionat la nişte indicatori foarte buni, cum de altfel, dacă generalizăm, şi spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973 – 1988; 1991 – 1997) prestigiul spitalului” Caritas” a căpătat noi valenţe. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne clasasem pe poziţia a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deşi condiţiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar la acel moment era o activitate profesională intensă care nu avea cum să nu iasă în relief. Profesa atunci doctorul Ştefan Noica, cu o pregătire deosebită, apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toţi medici primari. Ca director de spital pe atunci aveai şi greutăţi, pentru că Policlinica era separată, ca şi Spitalul pentru copii şi Spitalul de boli contagioase, care aveau locaţii în altă zonă a oraşului. În spital era secţia de interne, secţia de chirurgie şi cea de obstetrică – ginecologie. Director la acel moment, însemna să răspunzi şi de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil ş.a.m.d., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale şi urbane, iar Roşiorii de Vede avea cea mai mare arondare din judeţ.

 A.G. Din câte ştiu, construcţia Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii.

V. S. Aşa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical şi auxiliar din spital şi din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că la vremea aceea ne-au mai ajutat şi două societăţi din oraş, una fiind Uzina de reparaţii vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuia să aprobe investiţia a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Şi ca să reînnod m-ai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie şi la Roşiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcţie la Turnu Măgurele, iar la Roşiori nu se mai putea. Atunci am făcut nişte găuri în pereţii spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activităţii spitaliceşti. Şi am reuşit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanţare, Ceauşescu a tăiat 5% şi tot atât a tăiat şi Ceauşeasca. Dar doamna care era la bancă, din greşeală a înţeles că se adaugă cele cinci la sută. Şi toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse şi proiectul spitalului de la Târgu Mureş, să ţină cont de două lucruri. Să fie morga tot separată, la fel şi bucătăria separate, nu cum se construise la Alexandria unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor peste care am trecut şi a început construcţia la acest spital.

A.G. Am alunecat într-un teritoriu al destăinuirilor şi am uitat să întreb cum aţi ajuns la medicină? Şi de ce obstetrică – ginecologie?

V. S. Eu am făcut liceul la ceea ce se numeşte acum Colegiul „Anastasescu”, prin faţa căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ştefan Noica, pe doctorul Gâdea a căror ţinută şi faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră ca elevi. Iar imboldul spre medicină a a venit şi pentru că simţeam că am înclinaţie. Cum am mai spus, acest lucru se datorează şi şansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar şi faptul că lucrând în obstetrică – ginecologie eşti obligat să ştii şi chirurgie, şi medicină internă, şi endocrinologie, deci să te împlineşti multilateral. Însă este şi o specialitate cu foarte multă răspundere. Să ştiţi că pentru orice eşec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea nici un deces. Chiar şi în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situaţii limită, iar pentru a evita un final tragic chiar eu le luam în autoturism şi mergeam cu ele la Bucureşti, unde trebuia multă insistenţă, pentru ca femeia după un avort toxico-septic să facă dializă şi să nu moară. În zilele noastre secţia de obstretică-ginecologie este mult mai liniştită, mult mai spectaculoasă şi frumoasă în acelaşi timp. Poate şi pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista şi o statistică la un moment dat, în care se evidenţia că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

A. G. În familia dumneavoastră exista o tradiţie medicală?

V. S. Am avut avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Şi eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moşteni, singurul care a făcut şcoala normală, la început la Alexandria şi apoi la Constanţa, iar pentru că erau unsprezece fraţi, şi trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învăţătoare. După cum ştiţi, şi el a fost învăţător la Roşiori, la Şcoala nr. 2. Ceea ce probabil nu ştiţi despre tata este că a fost deţinut politic, făcând un an de puşcărie la Piteşti şi doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrad.

Eu am o mare afecţiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar şi în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roşiori, şi am acceptat pe loc.

A.G. Tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic, dar aţi urmat o facultate. Cum a fost posibil?

 V. S. La Roşiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunţării”. Venise unul Boia din Roşiori la tata să-i dea bani şi lucruri pentru cei care făceau rezistenţă în munţi, iar tata la refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu doreşte să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-a târât şi pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Piteşti, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iaşi, unde în fiecare an duceam adeverinţă eliberată la risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învăţător la şcoala nr. 2 din Roşiori, pentru a nu se afla că este deţinut politic. Când eram în anul patru sora mea, care era la litere la Bucureşti, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate, iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iaşi pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roşiori şi vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat şi să cer mutarea la Bucureşti. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobare, cerându-mi şi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat cu mult regret transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la Bucureşti, a fost o rudă, nea Ionică care fusese comunist şi stătuse în puşcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi îl cunoştea pe Drăghici cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluţia mea, am şi fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relaţii cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi data fară din facultate. Pentru sora mea nu a mai avut ce face, dar la patru dimineaţa o maşină la adus şi pe tata acasă, eliberat la ordinal lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roşiori am avut mari probleme cu Securitatea pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinţi deţinuţi sau foşti deţinuţi, chiar dacă mulţi azi nu mai recunosc. Chiar şi Ştorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuţii dure cu cei ce încercau, fapt că nu au reuşit să facă nimic.

A.G. Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

V. S. Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roşiori, şi încă un ofiţer, iar Lică care era inspector şef m-a chemat la judeţ şi m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am ştiut mai bine, amintindu-i că sunt şi deputat de Teleorman şi nu are ce să-mi facă. Şi totuşi eu eram conştient că îmi vor face greutăţi. Se ştie clar că am fost schimbat din funcţia de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul securităţii. Eu ştiam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori şi nu am vrut să mă amestec cu ei.

A. G. Cu toată ura securistică aţi ajuns deputat în 1972.

V. S. Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit şi urmare a unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat şi de partid, pentru că eram corect în munca mea.

A. G. Valul de simpatie s-a menţinut şi după decembrie 1989 când aţi fost ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) pe Teleorman. Cum aţi ajuns acolo?

V. S. Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă nişte tineri care ocupaseră Primăria Roşiori. A răspuns soţia spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital şi le-am explicat că sunt pentru revoluţie, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, şi numit vicepreşedinte al Frontului. Preşedinte era profesorul Ion Morar, era şi medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam şi cu un vid legislativ. Era o continuă dorinţă de vendetă, poate îndreptăţită, dar în orice caz nu corectă juridic.

A. G. Care este poveste cu medicul Ulmeanu?

V. S. La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniţi din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi şi alte fapte ce ţin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, ştiindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitaţi. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultăţi. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce ştiu este că avea şi un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort, de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situaţia fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roşiori şi să aibă condiţiile necesare în spital pentru a profesa.

SONY DSC

Momentul pensionarii, 29 iulie 2008

A. G. Care din medicii din afara oraşului v-au marcat biografia profesională?

V. S. În primul rând profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceştia. Nu este nici un secret, chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă problemă participarea, fiind douăzeci de candidaţi pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toţi colegii şi profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinşi că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci eu, împreună cu soţia, am mers la dânsul şi l-am convins să ne însoţească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu au rămas „muţi” de uimire că am reuşit să-l conving, dar şi bucuroşi că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să ştiţi că am fost şi membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forţa cineva.

A. G. Cum s-a adaptat soţia dumneavoastră privaţiunilor familiale în cei cinzeci de ani de dăruiţi medicinii?

V. S. Am o soţie care a înţeles permanent situaţia. Mai ales în nopţile când eram chemat la spital, uneori şi de două-trei ori. O femeie da mare valoare, apreciată atât acasă cât şi la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă şi cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind şi ea sărbătorită ca şi mine. Avem două fete, medici în Bucureşti. Şi pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în Bucureşti, o alta, dar mai mică la Cornu.

A. G. Ce reprezintă femeia pentru dumneavoastră?

V. S. Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conştientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ştefănescu, dar şi ceilalţi doctori care au lucrat cu mine, au simţit permanent acest lucru, pentru că şi ei au aceeaşi percepţie privind această fiinţă minunată care este femeia.

A. G. Ştiu că veţi părăsi oraşul după pensionare. Nu aveţi nici un regret?

V. S. Domnule, viaţa mea a fost legată de Roşiori. În primul rand las aici mormintele părinţilor mei, lumea care m-a iubit. Să ştiţi că aş fi putut ajunge şi într-o clinică universitară dacă nu avem fişa de la cadre înroşită cu problema tatei. Dar şi dacă aş fi avut o fişă de cadre curată tot nu aş fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roşiorul.

”Puţini critici literari au analizat brutalitatea exclude lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc”


Sorin Preda

Sorin Preda

fragment din interviul cu prozatorul, publicistul şi profesorul de jurnalism Sorin Preda

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic: ”Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie – faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii.

La Silistea Gumesti

Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a” ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: ”Ce nenorocire dom’le… Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

*

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine:” Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat.”S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

*

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman “muncitoresc”; Moromeţii, vol II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile. N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îi urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun…Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza  cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer. Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce “intelectualii” de la madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui.

 

Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman, lansare de carte


Biblioteca Municipală „Gala Galaction” a organizat miercuri, 19 aprilie, de la ora 11.00, lansarea de carte „Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman”, autor Paul C. Şchiopu.

Auorul spune că ideea acestei cărți s-a născut din necesitatea unui blitz a stării tehnice și economice a agriculturii și industriei alimentare în județul Teleorman, la sfârșitul economiei de tip socialist – anii 1999-2000 și începutul economiei de tip capitalist – anii 2001-2015. Paul Șchiopu, pe lângă latura economică pe care și-a dezvoltat-o foarte mult în timp, are propria experiență profesională acumulată la CAP Ulmeni, Direcția Agricolă Teleorman, Banca Agricolă și Industria Cărnii, însumând peste 30 de ani de lucru în domeniu.

De Gabriel Argeșeanu Publicat în articol

Publicistul Paul C. Șchiopu scrie despre „Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman”


Biblioteca Municipală „Gala Galaction” vă invită miercuri, 19 aprilie, ora 11.00, la lansarea de carte „Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman”, autor Paul C. Şchiopu.

Auorul spune că ideea acestei cărți s-a născut din necesitatea unui blitz a stării tehnice și economice a agriculturii și industriei alimentare în județul Teleorman, la sfârșitul economiei de tip socialist – anii 1999-2000 și începutul economiei de tip capitalist – anii 2001-2015. Paul Șchiopu, pe lângă latura economică pe care și-a dezvoltat-o foarte mult în timp, are propria experiență profesională acumulată la CAP Ulmeni, Direcția Agricolă Teleorman, Banca Agricolă și Industria Cărnii, însumând peste 30 de ani de lucru în domeniu.

”Prin această lucrare, am încercat să ofer, prin modestele mele contribuții, celor interesați de studiul istoriei agrare și al economiei județului Teleorman, o documentare cât mai fidelă asupra unora dintre preocupările locuitorilor acestor meleaguri binecuvântate de Dumnezeu cu pământuri fertile și climă moderată”, aflăm de la autor în cuvântul către cititorii săi. Publicistul Paul C. Șchiopu are peste 20 de cărți publicate, în cea mai mare parte monografii.

Evenimentul se va desfășura în sala de conferințe a Direcției pentru Cultură, Educație, Creație și Sport din Roșiorii de Vede (str. Dunării nr. 54-56).

Prof. univ. dr. Dan Brudașcu: „Peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi”


A. G.  Domnule Dan Brudaşcu, plecând de la constatarea că limba română este permisivă și a primit o serie de inserţii „barbare”, permanent folosite în detrimentul sinonimelor pur româneşti ale acestora, ce şanse daţi identității noastre culturale în această evidentă expansiune a satului global?

D. B.  Nu doresc să fiu considerat defetist, dar dacă românii nu se vor trezi şi nu vor deveni conştienţi cât de mult îşi fac rău lor înşile prin renunţarea, cu uşurinţă, la ceea ce reprezintă specificul şi fondul lor cultural, atunci viitorul va fi cât se poate de sumbru.DAN BRUDASCU

Tind să cred că dacă nu ar fi existat acest incident major şi grav, care s-a întins, istoriceşte, între 1945-1990, românii nu s-ar mai confrunta azi cu astfel de situaţii, că ar fi, de fapt, alta şi situaţia integrării efective în spaţiul european, politic, economic, social şi cultural.

Faptul că, aproape o jumătate de veac, românii au fost nevoiţi să trăiască în spatele unei cortine i-a afectat profund şi sub aspect cultural. N-a existat un schimb cultural firesc cu alte popoare, o relaţie permanentă. De aceea, mai mult am furat, fiind deseori atraşi de strălucirea artificială a unor manifestări, care, la o analiză mai atentă, s-au dovedit nu o dată lipsite de mesaj sau de profunzime ideatică.

În loc să avem posibilitatea de a citi cărţile bune la momentul apariţiei lor, fără intervenţia brutală a vreunor cenzori, totdeauna la noi acele cărţi au ajuns după mai mulţi ani. Iar cele mai deosebite, abia după 1990. La fel s-a întâmplat şi cu muzica, mai ales cea uşoară, sau cu cinematografia, artele plastice etc. Chiar dacă în presa românească s-a vorbit uneori şi despre astfel de producţii vest-europene, abordările au fost fie partizane, fie subordinate unor poziţii ideologice şi doctrinare opuse, nu o dată mioape.

După 1990 – procesul fiind în continuare în derulare – s-a manifestat o teribilă foame de cunoaştere, de imitare şi copiere rapidă, adesea fără nici un discernământ sau simţ critic, a tot ceea ce provenea din Occident. La nivelul teatrului, de exemplu, o serie de dramaturgi importanţi, de prestigiu, au fost scoşi, pur şi simplu, din repertoriile şi de pe afişele teatrelor doar pentru păcatul de a fi fost jucaţi şi înainte de 1989. O serie de personaje, mai degrabă zgomotoase şi violente decât valoroase, asemenea foştilor comisari de inspiraţie sovietică ai anilor 45-60 ai veacului trecut, au trecut la adevărate vânători de vrăjitoare, epurări sau marginalizări ale unor artişti, pictori, scriitori importanţi. Dar nu pentru a-şi promova propriile opera – pentru că nu aveau aşa ceva -, ci pentru a deschide larg uşa unor valori de import. Adesea mediocre sau discutabile.

În privinţa limbii, situaţia este şi mai dramatică. Sunt medii unde se vorbeşte o adevărată păsărească. Ceea ce este mai grav este că mulţii dintre utilizatorii unui asemenea limbaj nu înţeleg deseori sensurile reale ale cuvintelor şi termenilor împrumutaţi sau folosesc cuvintele noi, de import, în contexte de-a dreptul nefericite.

A. G.   Suntem în pragul sărbătorilor de iarnă, care și ele s-au erodat în mintea copiilor prin suprapunerea celor copiate din tradiţiile altor popoare, cu precădere tradiții americane, voluntar sau involuntar mediatizate de televiziunile comerciale. Au acestea din urmă vreo influență asupra obiceiurilor și tradițiilor românești?

D. B.  Asistăm, treptat-treptat, la procesul copier în ceea ce priveşte manifestările din sezonul de iarnă. Din păcate, nici şcolile, nici bisericile, prin autoritatea lor în materie, nu se implică suficient pentru a stopa procesul trivializării unor valoroase şi bogate tradiţii şi obiceiuri autohtone. Este adevărat că luptăm, inegal, cu mijloace şi instituţii ce dispun de resurse materiale şi financiare imense. Şi care au interese vădite în a elimina orice concurenţă în acest domeniu. Dar mai ales pentru că ele urmăresc să asigure unor instituţii comerciale, de sorginte străină, câştiguri uriaşe prin impunerea de noi obiceiuri, deseori superficiale, care nu spun nimic sufletului românilor.

Nu avem de-a face cu o „agresivitate” culturală împotriva tradiţiilor româneşti, ci cu adevărate campanii, motivate sub raport financiar, costisitoare, care urmăresc să impresioneze, să atragă atenţia asupra lor.

Dacă românii ar fi conştienţi de acest derapaj dirijat, s-ar opune depersonalizării lor, transformării lor intenţionate în simpli consumatori ai făcăturilor de prost gust, strălucitor ambalate, dar fără nici o valoare spirituală.

În aceste condiții, dacă zonele urbane sunt astfel  „virusate”, mai poate rămâne satul românesc un laborator de creație și transmitere din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor?

Este o diferenţă încă vizibilă între cele două zone, respectiv rural şi urban. Din păcate, în mediile urbane, nu se poate vorbi despre perpetuarea obiceiurilor de iarnă. Nu putem, însă, nega un interes constant, mai ales în rândul celor de peste 40 de ani, faţă de tradiţii şi obiceiuri, faţă de cântecul şi dansul popular. Dar ele sunt înţelese de multe ori doar ca o alternativă la alte forme de divertisment, nu ca şi ceva legat de identitatea şi fiinţa noastră naţională.

Datorită insuficientei şi nesistematicei implicări a şcolii, în general, dar mai ales a instituţiilor de cultură cu atribuţii în acest domeniu, tânăra generaţie nu mai manifestă nici măcar curiozitate faţă de astfel de tradiţii şi obiceiuri. Nu e nimeni cine să le explice, să le facă înţelese şi, implicit, apreciate cum se cuvine.

Situaţia este cât se poate de gravă şi în privinţa multor zone rurale. Mai ales a celor situate în proximitatea unor zone urbane, a unor centre importante. Zonele mai îndepărtate şi mai izolate acordă încă atenţie considerabilă transmiterii din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor specifice sărbătorilor de iarnă.

Din păcate, satul românesc nu va mai fi mult timp acel laborator de creaţie la care faceţi aluzie. Integrarea României în UE va realiza ceea ce nu au făcut-o 20 de secole anterioare: desfiinţarea definitiv a celei mai vechi clase din societatea românească – a ţărănimii. În condiţiile implementării reformelor economice şi din agricultură, satul românesc va cunoaşte transformări profunde, iar, treptat, ţăranul va dispărea. Locul lui va fi luat de fermier, cu o altă viziune şi concepţie, preocupat să desfăşoare o activitate aducătoare de profit, inclusiv prin recurgerea la ce este modern şi eficient sub aspect tehnic şi tehnologic. Ori fermierii vor acorda puţină importanţă valorilor spirituale, păstrării specificului, susţinerii culturii populare etc.

De aceea, peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi.

Bătălia nu este complet pierdută, deşi pericolele sunt extrem de numeroase şi grave. Prin intervenţia Bisericii, Şcolii şi mai ales a femeilor, pot fi perpetuate, în toate zonele ţării valori spirituale ale culturii populare care definesc identitatea noastră ca neam.

A. G.  Cum erau  sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

D. B. Aş avea foarte multe de spus. Pentru că eu sunt născut la ţară, la Ciucea, în judeţul Cluj, şi mi-au plăcut foarte mult obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou. Ca şi copil şi adolescent, am trăit din plin şi m-am implicat în astfel de momente. Am umblat cu steaua, apoi cu Viflaimul, mai târziu cu cetele de feciori. Iar de Anul Nou cu bradul şi de Bobotează cu tiralesa. Ca toţi copii, m-am bucurat de bănuţii primiţi, de mere şi nuci, ca şi de alte daruri care răsplăteau modesta mea prestaţie.

După cum ştiţi, în satul meu a trăit Octavian Goga. A rămas de pe vremea lui obiceiul, ca tinerii să pornească la colindat, după ce primeau binecuvântarea preotului paroh, de la Castelul poetului. În vremea mea, locul poetului era luat de văduva acestuia, care, an de an, răsplătea cetele de colindători cu sume importante de bani, care ne permiteau să plătim muzicanţii.

În seara de Crăciun, Veturia Goga primea sute de copii la colindat, răsplătind pe fiecare cu bani, cu bomboane şi cu mere. Când ne întâlneam pe stradă cu alte grupuri de copii, unii veniţi chiar din alte sate, îi sfătuiam să meargă şi la Castel. Spuneam, ca să fim băgaţi în seamă: „Mergeţi mă, că Gogoaia dă bani!”

Nu pot uita, de asemenea, nici horile organizate în cea de a treia zi de Crăciun, care aduna la cămin aproape întreaga comunitate şi unde, observatorul atent, putea anticipa şi nunţile ce vor urma peste an, redeschiderea unor conflicte mai vechi, dar şi stabilirea de noi relaţii de prietenie între diverse familii.

Sunt, desigur, multe alte întâmplări, fericite, comice sau chiar triste petrecute de-a lungul anilor. Toate, însă, vorbesc despre o trăire intensă, sinceră şi autentică a miracolului naşterii lui Iisus Hristos, ca şi de bucuria întâmpinării, cu infinite speranţe, a fiecărui an nou.

Povestea arestării preotului de la Biserica „Sfânta Vineri”din Roșiorii de Vede


preotul-nicolae-i-marinescu-1900-1971-paroh-la-biserica-sf cuvioasa-parascheva-1926-1964-protopop-de-rosiorii-de-vede-1933-1940Preotul Nicolae I. Marinescu, paroh la biserica „Cuvioasa Parascheva” (1926-1964) şi protopop de Roşiorii de Vede (1933-1941), a văzut lumina zilei la 21 iulie 1900, în comună Ciolănești – Deal.

Voluntar în război, student eminent, învățător și fiu de preot

Tatăl său, Mihail, preot paroh la Ciolănești, a creat un mediu propice pentru noul născut în inițierea tainelor teologice, susținut în această direcție și de mama sa, Maria. Între anii 1913 – 1921, după primii ani de școală elementară, Nicolae Marinescu se înscrie la cursurile seminarului „Nifon Mitropolitul” din București. În paralel, urmează și cursurile școlii normale de învățători, primind diploma de absolvire în anul 1921. În timpul Primului Război Mondial, Nicolae se refugiază cu părinții săi în Moldova, unde se înrolează ca voluntar în Regimentului 4 Argeș.

După încheierea războiului Nicolae I. Marinescu se înscrie la cursurile Facultății de Teologie, obținând la examenul de absolvire a șasea medie pe facultate, din cei 34 de studenți ai promoției 1926.

La 4 martie 1923 este hirotonit preot în parohia Necșești. De la începutul preoției se remarcă printr-o activitate de apostolat, reparând biserica satului, împrejmuiește gardul cimitirului și ridică împreună cu învățătorii locului o sală de clasă pentru copiii sătenilor.

„Cum a fost posibil ca biserica „Cuvioasă Paraschiva” (Sfânta Vineri),  

singura biserică din Roșiori deservită permanent de preoți, să rămână în

 această stare primitive?”

Ecoul faptelor sale  a ajuns și la superiorii ierarhici, astfel că la 1 decembrie 1926 este transferat  ca preot paroh la biserica „Cuvioasă Paraschiva” (Sfânta Vineri) din Roșiorii de Vede. Ajuns aici, are o mare dezamăgire, descoperind o biserică într-o stare deplorabilă. „Cum a fost posibil ca singura biserică din Roșiori deservită permanent de preoți, să rămână în această stare primitive?” este  întrebarea retorică adresată consiliului parohial.

În urma unei stricte analize financiare, preotul Marinescu decide că este nevoie să se facă o colectă de 1 milion de lei, pentru renovarea bisericii. Colecta, destul de anevoioasă în acea perioadă,  face ca până spre sfârșitul anului 1933 să se adune doar  390.000 lei. Cu toate acestea, în data de 25 martie 1934, în urma devizului de 505.000 lei întocmit de inginerul Preitz, încep lucrările la biserică, rămasă neschimbată și în zilele noastre.

Până la finalizarea lucrărilor cheltuielile ajung la 600.000 lei, diferența rezultată  dintre devizul inițial și cel final fiind achitată de Ministerul Cultelor și de Prefectura județului Teleorman, urmare a stăruințelor deputatului Stan Ghițescu, dar și a unor enoriași cu influență, printre aceștia aflându-se Anatole Grigoriu, Marin Drăgăniță, Ghiță Neguș și Ion Minoiu.

Numirea ca preot în parohia Sf. Vineri din Roșiorii de Vede i-a dat posibilitatea preotului Marinescu de a continua activitatea sa samariteană, ajutând copiii orfani și familiile sărace din parohie cu bani, alimente, haine și lemne de foc.

Protopopul Nicolae N. Marinescu alături de preşedinţii cercurilor pastorale din Protoieria Roşiorii de Vede

Protopopul Nicolae N. Marinescu alături de preşedinţii cercurilor pastorale din Protoieria Roşiorii de Vede

Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Securitatea lucrează în slujba necuratului

La 1 iunie 1933, preotul Nicolae I. Marinescu este numit protoiereu la circa a II-a Teleorman, care avea sediul în Roșiorii de Vede, funcție din care își intensifică activitatea de apostolat, contribuind la ridicarea de biserici noi în localitățile Tufeni Deal, Malu, Siliștea Gumești și Păru Rotund. După opt ani fructuoși, la 1 septembrie 1941, fără a se evidenția în vreun înscris motivele, preotul Nicolae I. Marinescu demisionează din  funcția de protoiereu.

Lecturând însemnările din condica bisericii, scrise cu litere ușor aplecate și o caligrafie implicată, a cărei primă filă este datată 14 octombrie 1935, mi-a atras atenția următoarea însemnare: „Se observă o activitate vie în perioada 1950 – 1951. În acești ani, cucernicii preoți Nicolae Marinescu și Dumitru Breazu (ginerele preotului Marinescu n.a.) au ținut ședințe religioase în fiecare duminică după amiază, ședințe care erau foarte mult frecventate de creștini și cu această ocazie s-a lucrat și în direcția samariteană. Diavolul a lucrat și aici (frază subliniată n.a.). A îndemnat chiar pe unii slujitori domnești, ca preotul Răducanu Chendea și preotul Danil Iliescu, ambii din Roșiorii de Vede. Primul a înștiințat pe împuternicitul Ministerului Cultelor din Raionul Roșiorii de Vede, un oarecare Maleonidis, și pe inspectorul Bărbulescu, din Ministerul Cultelor, iar al doilea (pr. D. Iliescu) Securitatea Roșiorii de Vede că la Biserica Sf. Vineri („Cuvioasa Paraschiva”) preoții activează în cadrul oastei Domnului – desființată.

Un astfel  de denunț a dus la stoparea acestei activități cu rezultate foarte bune pastorale.

Arestat pentru „complot religios”

După ani în care a fost implicat  în activități de întrajutorare a celor din jur, în noaptea de 15 spre 16 august 1952, preotul Nicolae I. Marinescu este ridicat de lângă soție, arestat și apoi condamnat la 60 de luni muncă silnică la Canal. Unul din capetele de acuzare, de neînțeles și în ziua de astăzi, a fost de „complot religios”.

Din mărturiile preotului Dumitru Breazu, căsătorit cu fiica preotului Marinescu și care avea să îi urmeze ca paroh la biserica „Cuvioasa Paraschiva”, aflăm că aceste ședințe pastorale fuseseră reluate cu doar o lună înainte de a surveni arestarea. După acest episod ce a scandalizat enoriașii și preoțimea, preotul Dumitru Breazu a încercat „singur să continue aceste ședințe duminicale, însă a fost atenționat de creștina Fănica Ianculescu, domiciliată în str. Decebal, să înceteze ședințele dacă nu vrea să îl urmeze pe preotul Nicolae Marinescu. Femeia susținea că aflase acest lucru de la o altă persoană, căreia nu i-a dat numele”.

„…se vedea ocolirea cu coșciugul Patriarhului Miron împrejurul Bisericii Patriarhale, urmat de fostul rege Carol I și de toți miniștri țării”

Nicolae I. Marinescu notează în Condica bisericii: „Am început a scrie, așa cum scriu și până aici în condica specială pe care am primit-o de la Sf. Arhiepiscopie și în ea, la timpul cuvenit, vorbisem și de moartea Patriarhului Miron, atașasem fotografii între care și una în care se vedea ocolirea cu coșciugul defunctului împrejurul Bisericii Patriarhale, urmat de fostul rege Carol I și de toți miniștri țării. În noaptea de 15 spre 16 august când am fost arestat, ofițerul însărcinat cu această treabă, a găsit condica pe birou și în ea a dat peste fotografia cu pricina, care a fost ruptă și luată de el, formând pentru mine puncte de acuzare, chiar atunci punându-mi întrebarea: Ești carlist? Soția, după ce am fost arestat, sub impresia teroarei din acea noapte și văzând că în condica aceea se mai găseau alte puncte de acuzare pentru mine, de frică a distrus-o și când am venit nu am mai găsit decât scoarțele”.

Nu știm prin ce împrejurări, dar detenția la Canal i-a fost redusă la 12 luni, astfel că pe 15 august 1953 revine acasă, fiind repus în toate drepturile ca preot.

Profesor la Liceul ortodox de fete și la Școala de meserii

În ceea ce privește activitatea publicistică și misionar culturală, Nicolae I. Marinescu a colaborat la ziarul  roșiorean „Lumina poporului”, a condus cercurile pastorale de la Scrioaștea și Roșiorii de Vede. În perioada 1941-1948, a predat limba germană, muzica și religia la Liceul ortodox de fete și la Școala de meserii, ambele din Roșiorii de Vede.

În loc de recompensă …

Cel ce se dedică dezinteresat semenilor săi nu caută recompense materiale, așa cum nici preotul Nicolae I Marinescu, a cărui existență lumească avea să se încheie la 17 februarie 1971, nu a căutat în viața sa, așa cum nota chiar el la 25 martie 1957: „Dornic de recompense n-am fost. Aș fi putut dobândi distincțiuni bisericești și cred că le-aș fi meritat. Nu le-am cerut și nici măcar o aluzie despre așa ceva n-am făcut celor ce mi le-ar fi putut acorda, mai ales când am fost protoiereu. Singura recompense aș vrea să o dobândesc, dacă mă va socoti vrednic, de la Dumnezeu când mă va chema la dreapta judecată”

„Marin Preda. Confesiune şi romanesc”


http://informatiadesud.ro

colocviu-marin-preda-e1432201615635Colocviul “Marin Preda. Confesiune şi romanesc”, dedicat împlinirii a 35 de ani de la moartea marelui scriitor născut în Teleorman, la Siliştea Gumeşti, a reunit la sediul din Alexandria al Bibliotecii Judeţene, care poartă numele prozatorului, mai mulţi scriitori, critici literari, publicişti, jurnalişti şi alţi iubitori de cultură. Managerul Viorel Fota, principalul “vinovat” pentru atmosfera caldă, prietenească de la cea mai importantă “casă a cărţii” din Teleorman, nu şi-a ascuns satisfacţia de a găzdui aici o manifestare de calitate.

Adrian Gâdea, preşedintele Consiliului Judeţean Teleorman,Fotografie1133 administraţie publică ce susţine financiar mai multe instituţii culturale, a fost primul dintre cei prezenţi care a evidenţiat locul scriitorului Marin Preda în spiritualitatea românească. Şi, ceea ce mi s-a părut a fi foarte important, a promis că “în viitor va trebui să facem mult mai mult pentru a cinsti aşa cum se cuvine memoria celui ce a intrat într-un con de umbră nemeritat”.

Fotografie1134Istoricul literar Stan V.Cristea şi-a asumat sarcina de a modera lucrările colocviului ce şi-a propus marcarea unor evenimente importante din viaţa scriitorului cu un mare succes la public. Pentru că, se ştie, romanele lui Marin Preda au apărut în tiraje impresionante.

Criticul literar Ana Dobre a adus în discuţie o interesantă comparaţie între volumele „Moromeţii” – „cartea vocaţiei” în opinia sa şi „Risipitorii” – „cartea aspiraţiilor”, cea care de fapt se apropie cel mai mult de ceea ce a dorit să spună Marin Preda în literatură. Şi, aşa cum a făcut-o într-un eseu cu mai mulţi ani în urmă, Ana Dobre a reamintit tema povestitorului în creaţia lui Marin Preda.

Prozatorul Iulian Chivu a vorbit apoi despre o lucrare a sa în care au fost abordate etnologic realităţile lumii de la Siliştea Gumeşti. “Din această perspectivă l-am recitit pe Marin Preda, mai ales „Moromeţii”, observaţiile vizând în special mentalităţi şi percepţii privind fenomene sociale de mare amploare”, a spus, între altele, Iulian Chivu.

Nicoleta Milea s-a referit la „Marin Preda şi spiritul românesc”, romanul „Moromeţii” fiind străbătut, în opinia sa, de o bogată Fotografie1137încărcătură de elemente etnografice şi folclorice, cu o certă funcţie estetică.

Poetul Alexandru Cutieru, după ce l-a caracterizat pe Marin Preda drept “un reper moral şi spiritual”, a lansat ideea abordării creaţiei scriitorului dintr-o altă perspectivă, cea filosofică.

Stelian Ceampuru, critic literar şi traducător, a evidenţiat faptul că „oralitatea stilului lui Marin Preda s-a impus, întrucât rezidă din cunoaşterea şi privirea din interior de către autor a lumii rurale”.

Fotografie1138Prozatorul Gheorghe Stroe consideră că „opera lui Marin Preda trebuie supusă unui proces de reconsiderare”. În acest context a vorbit şi despre “detractorii” scriitorului şi „receptarea critică întârziată, eronată, a acestora”. Pot fi contestări, dar normal este ca atenţia să fie concentrată doar pe operă, a conchis Gheorghe Stroe. El nu s-a abţinut să nu facă un clasament al „scriitorilor români ticăloşi”, pentru a sublinia că “Marin Preda, un mare scriitor de rezistenţă (…),  nu a fost în viaţa  sa un ticălos…”

Poetul Florea Burtan a povestit cu emoţie despre prima şi ultima sa întâlnire cu Marin Preda în calitatea lui de director al celebrei edituri “Cartea Românească”, atunci când i-a oferit autorului “Moromeţilor” primul volum de versuri. “La plecarea din birou, l-am mai privit o dată, din uşă, neştiind că, peste niciun an, Marin Preda avea să treacă în albastra zare a morţii”, a spus redactorul şef al revistei “Caligraf”. Care, cu prilejul acestui colocviu, a prezentat nr.4-5/2015 al prestigioasei publicaţii culturale.

Între participanţii la manifestarea de la Alexandria s-au aflat şi alţi autori care se regăsesc în paginile volumului “Marin11232430_900538730004488_2071555636_o Preda. Confesiune şi romanesc”, adunate la sugestia şi sub coordonarea istoricului literar Stan V.Cristea. Publiciştii Liviu Comşia şi Gabriel Argeşeanu, dar şi scriitorul Ştefan Mitroi, care revine deseori în Teleorman pentru a se întâlni cu vechi prieteni din judeţul său natal. În stilul său inconfundabil, Ştefan Mitroi a dcelarat că “Marin Preda are toate motivele să fie un scriitor fericit”. De ce? Pentru că, zice Ştefan Mitroi, “Marin  Preda  a murit  în plină glorie, a murit la timp“. Când a plecat dintre noi, el era deja în cer…

11288601_900538800004481_852874056_oÎn legătură cu subiectul reuniunii de la Biblioteca Judeţeană, Ştefan Mitroi a cerut autorităţilor să-şi respecte obligaţiile morale faţă de autorul “Celui mai iubit dintre pământeni”. În opinia sa, un muzeu literar al Teleormanului, o hartă literară sau mai multe indicatoare care să arate drumul  spre Siliştea Gumeşti sunt obiective uşor de realizat.

În partea a doua, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, Elena Popa, a moderat lansarea volumului de critică literară “Cărţi privite în ochi” de Ana 11256140_900538686671159_1838673910_oDobre. Gheorghe Stroe a remarcat că, în general, la Ana Dobre “discursul nu funcţionează în gol, fraza având o eleganţă deosebită”. Liviu Comşia crede că sistemul teoretic pe care îl practică Ana Dobre poate constitui o temă pentru o nouă carte a criticului literar, iar Ştefan IMG_20150519_095916Mitroi a remarcat “forţa uriaşă” a experimentatei profesoare de la Liceul Alexandru D.Ghica din Alexandria de a sta permanent în faţa cărţilor. Aşa se explică faptul că a devenit un critic profesionist, de mâna întâi…

Manifestarea complexă de la cea mai mare bibliotecă din Teleorman a inclus, deFotografie1133asemenea, trei expoziţii: “Marin Preda – omul şi opera” (de carte), “Marin Preda în fotografii, documente şi autografe” (realizată de colecţionarul Teodor Săceanu) şi “Marin Preda în publicaţii din Teleorman” (coordonată de jurnalistul şi publicistul Ştefan Stan).

Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Povestea polițaiului Rafail și a celor 50 de gardiști roșioreni


Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Evenimentele din  primăvara anului 1907 s-au declanșat într-un context politic deloc favorabil țărănimii sărăcite. Este anul când se împlineau și 41 de ani de la înscăunarea regelui Carol I.

În numărul 87, din 8 martie 1907, al ziarului ”Neamul Românesc”, Nicolae Iorga consemnează că Ion Brătianu a interpelat guvernul conservator pe tema răscoalelor țărănești, cerând cu abilitate politică ca acesta să dea programul reformelor, pentru ca sprijiniți de liberali conservatorii să ajute țărănimea prin aplicarea programului agrar. Interpelarea rămânând fără răspuns, la adus pe Brătianu în postura de a arata că actualul guvern nu doreau să facă o astfel de reformă în interesul țăranilor

Făcând o foarte scurtă descriere a acelei perioade, trebuie să spunem că în România Mică, din anul 1905, venise la putere guvernul  conservator, condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Tache Ionescu. Bătrânul  Gheorghe Grigore Cantacuzino, care se trăgea din vechea familie Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români, respectiv împăraţilor bizantini Cantacuzino,  era cunoscut ca „Nababul”, datorită celor peste 80 de moșii deținute, dar și a altor averi ce îl făceau cel mai bogat din generația sa. A rămas cunoscut în istoria Bucureștiului pentru ridicarea monumentului denumit Fântâna de pe Dealul Filaret, dar și pentru revoltele iscate în timpul mandatului său de primar. Poveștile vremii ne prezintă o descriere ușor amuzantă, mai ales când Nababul era prezentat că fiind un ins care niciodată nu avea bani în buzunar pentru a plăti birja care îl ducea destul de des acasă. Avea însă melicul de a-și zornăi în buzunare cheile de la casele de bani în care, după cum se vehicula în acea vreme, nu erau stivuiţi bani ci documente ale averilor de veacuri deținute de familia sa.

Take Ionescu, om politic, avocat,  ziarist, dar și viitor prim ministru, conducea în acea  vreme gruparea democrată a Partidului Conservator, iar în Guvernul din 1905-1907 fusese învestit cu portofoliul finanțelor. Pentru el împroprietărirea țăranilor era un deziderat politic.

Luând act de opoziția din interiorul partidului, a bătrânului Gheorghe Grigore Cantacuzino, precum și cea a guvernului din care făcea parte, în aplicarea inițiativelor sale de impulsionare a reformelor sociale democratice, Take Ionescu provoacă căderea guvernului, cerând liberalilor să formeze un nou executiv, promițând lui Emil Costinescu sprijinul conservatorilor democrați în parlament.

În acest context politic tulbure, în primăvara anului 1907 Dimitrie Sturza formează guvernul liberal, dar contrar contextului  pentru care fusese învestit, prin  ordinul dat generalului Alexandru Averescu, începe contraatacul armat împotriva răsculaților, trimițându-le plumbi în piept în loc de o reformă prin care să li se recunoască drepturile de împroprietărire.

Povestea iepuraşului jupuit de vulpe

Înainte de a ajunge la evenimentele petrecute la Roşiorii de Vede, daţi-mi voie să reproduc o anecdotă ce circula, prin 1906 – 1907, în oraș și în satele învecinate, în fapt starea de spirit a ce domnea în această zonă: „Aflat la vânătoare, un vestit vânător prinde în cătarea puştii un iepuraş ce tocmai ieşea sfios din pădure. Vânătorul descarcă arma în plin, dar iepurele, deși rănit, nu cade, reușind să se refugieze în pădurea de unde ieșise. Sleit de puteri, cu sângele şiroind, iepuraşul se ascunde într-un tufiş. Nu mai trece mult timp și iepuraşul rămâne fără suflare. Un arici, ascuns sub frunzele tufişului, prinzând de veste că iepuraşul a murit, dă fuga la vizuina vulpii pe care o roagă să meargă în tufiş ca să-l ajute la jupuitul bietului iepuraş. În schimbul ajutorului său vulpea îi cere ariciului să împartă prada pe din două, aşa cum se cuvine între parteneri. Vicleana vulpe mirosise că este os de ros. Vulpea jupoaie iepurașul, apoi începe împărțeala, după cum fusese învoiala, pe din două. Numai că jumătatea cuvenită ariciului o împarte iarăși pe din două. De fapt, cumătra vulpe luase trei părți, iar ariciul a patra parte”. ”Bună treabă la împărțeală”, spuneau cei ce istoriseau anecdota. În fapt, vulpea era boierul, iar ariciul era țăranul jecmănit și dijmuit pentru rodul muncii sale care trebuia împărțit pe din două cu arendașul. Arendările necontrolate de guvern, nenumăratele zile de clacă gratuite, dobânzile cămătărești la avansurile de hrană date iarna – li se lua la treierat câte trei duble de grâu pentru doar două duble împrumutate iarna, a alimentat și mai mult nemulțumirile țăranilor, ducând la declanșarea răscoalei și în Teleorman.

„Îndreptarea” lui Iliescu

Într-o notă apărută în același număr 87 al ziarului „Neamul Românesc”, Nicolae Iorga scria: „Pacificatorul țărănesc în județul Teleorman, pentru guvern, este cunoscutul deputat tachist Badea Mangâru”. Un deputat ales pe lista conservatorilor democrați, dar care ajunsese să îi susțină pe liberali în reprimarea țărănimii, atrăgându-și antipatia conjudețenilor.

La Roșiorii de Vede, la tipografia librarului Iliescu se tipărea cotidianul „Îndreptarea”, care ținea la curent pe răsculați cu evenimentele ce se petreceau în țară. Ziarul roșiorean era căutat și de locuitorii județelor vecine. Învățătorul Dumitru Georgescu, de la școala din Crâmpoia, județul Olt, a fost acuzat și dovedit prin rechizitoriul instrucției, că în preajma izbucnirii răscoalei țăranilor olteni, obișnuia să se deplaseze la Roșiorii de Vede de unde aducea ziarul „Îndreptarea”, din care le citea sătenilor știrile despre mișcările țărănești. Același învățător era acuzat că la 12 martie 1907 a citit un ordin confidențial în fața țăranilor, în care se făcea referire la reprimarea fără cruțare a răsculaților.

Gardiștii, polițaiul Rafail, comitetul de negociere și răsculații

La 11 martie 1907, Marin C. Militaru, primarul orașului Roșiorii de Vede telegrafia înspăimântat Ministerului de Război, cerând să se trimită grabnic armata pentru a întâmpina intrarea în oraș a coloanelor formate din mii de oameni porniți să atace Roșiorul rămas fără nici un soldat.

Cum armata întârzia să apară, salvarea orașului avea să vină din altă parte. Cei trei mii de răsculați, din alte surse ar fi fost circa cinci mii, au fost opriți la bariera orașului (n.n. la „Bariere” scrie Petre Stroescu) de garda formată din 50 de roșioreni aflați sub comanda polițaiului Rafail și de o delegație compusă, printre alții,  din protopopul orașului, inginerul Wladimir Stadnichievici, Tănase Daia, Minică Belitoreanu, Țică Iordănescu, Ilie Cosma, Nicolae Tănăsescu și C. Bârleanu, care au reușit să-i convingă pe capii răsculaților să ocolească orașul. Despre capii acestora se zvonea că erau foști membrii ai cluburilor socialiste. Spre exemplu, unul dintre  acești lideri, mecanicul Ilie Stănescu, stabilit în satul Furculești, era căutat de Procuratura județului Teleorman tocmai pentru că frecventa clubul socialiștilor din Roșiorii de Vede.

Acest tablou al unității roșiorenilor în fața celor ce puteau aduce atingere integrității orașului – cu tot ceea ce înseamnă viață socială, culturală, religioasă, economică și politică, nu este unic în istoria urbei, acesta repetându-se la nici un deceniu distanță, pe 13 noiembrie 1916, în timpul ocupării orașului de trupele germane.

                                                                                             Gabriel Argeșeanu

                                                                                            (Drum, martie 2015)

Surse: Wikipedia; Petre Stroescu.Orașul Roșiorii de Vede, anul 1933, Tipografia și Librăria „Alecsandri”- Anghel N. Vasilescu & Succesori, Alexandria pag. 46; Răscoala țăranilor din 1907. Documente, vol. I, București,  pag. 430; Marea răscoală a țăranilor din 1907, Ed. Academiei, București, 1967, pag. 398; Istoria României, vol. IV, Ed. Academiei, pag. 357; C. C. Giurescu. Istoria Românilor, ediția a 3-a, pag. 472; N. Iorga. Notiță în ziarul „Neamul românesc”, anul I, nr. 87, din 8 martie 1907, București, pag. 531 și 532.

De Gabriel Argeșeanu Publicat în articol

Un interviu pe acoperișul lumii


Stefan Mitroi in NepalDomnule Ștefan Mitroi, aflu că sunteți plecat din țară spre capătul lumii. Ce v-a împins în această călătorie?

Dorinţa de a cunoaşte o altă lume. Călătoresc cu avionul, împreună cu o doamnă care se numeşte Elisabeta şi care e soţia mea. De fapt ea are cu adevărat treabă aici. Eu o însoţesc.

În drumul spre Nepal ați poposit în Kuweit, una dintre cele mai bogate țări din lume.  După șocul ce îl produce pătrunderea într-o țară unde salariul unui medic sau al unui învățător este de aproximativ 15 000 de dolari, ce va fascinat în mod special?

În lumea arabă, da, se vede opulenţa: clădiri ce par venite din viitor, maşini coborâte parcă din paginile cataloagelor de specialitate, mall-uri în care aproape te poţi plimba cu elicopterul, drumuri cum, din păcate, noi nu o să avem în următoarea sută de ani.

Mă fascinează Golful, mai cu seamă atunci când trec vapoare colorate în albastru pe apele lui. Mă mai fascinează cerul şi uimitoarea abundenţă de verdeaţă. Dacă vreţi verdeaţa este şi ea un semn al opulenţei pentru că toată iarba, care creşte aici, şi toate florile, ce sunt aproape în permanenţă înflorite, sunt udate continuu prin furtune cu apă desalinizată din Golf, iar lucrul acesta costă cu siguranţă  o groază de bani.

Nu toţi arabii sunt la fel. Ca şi noi sunt oameni de toate felurile. Important e să le respecţi obiceiurile şi cultura.

Tinerii care au adoptat vestimentația și stilul de viață occidental sunt la fel de apropiați de religia ori credința părinților și bunicilor lor?

În Kuweit religia este un mod de viaţă. Nu ştiu însă dacă şi pentru generaţia tânără care, din câte am observat eu, e destul de apropiată de valorile lumii occidentale. Cu raţiune şi cumpătare eu cred că aceste valori pot fi, fără nicio problemă, compatibile cu orice religie, inclusiv Islamul.

Observ din fotografii că Nepalul va rămas întipărită pe retina sufletului. Care este filosofia de viață a celor ce trăiesc într-o țară de la capătul lumii?

Această ţară de la capătul lumii, din punctul nostru de vedere, poate fi caracterizată prin trei cuvinte: grandoare, mizerie şi politeţe. Grandoarea e atributul munţilor cei mai înalţi din lume, cum se ştie,  şi al monumentelor istorice şi religioase, prezente cam peste tot. Mizeria e atributul vieţii cotidiene, dacă faci câţiva paşi dincolo de străzile principale. Politeţea, chiar excesivă, este o trăsătură a localnicilor, nişte oameni de treabă, care seamănă identic cu o minoritate de pe la noi, dar parcă mai blânzi şi mai muncitori decât unii dintre membrii acesteia.

Nepalezii par să se mulţumească cu puţin dar în sinea lor vor, în mod sigur, mai mult. Altminteri n-ar pleca 500 000 de tineri în fiecare an ca să găsească o viaţă mai bună pe alte meleaguri. Filozofia lor de viaţă este însă să se întoarcă. Cred că ei numai în ţara de origine pot fi fericiţi. Şi mulţi chiar sunt, deşi, repet, au foarte, foarte puţin.

De ce vizitând această lume, scriitorul devine mai sensibil decât turistul obișnuit?

Pentru că e scriitor, adică un om care funcţionează pe baza combustibilului numit sensibilitate. Dacă e să vă dau exemplul meu vă pot spune că după cele văzute două zile am zăcut bolnav la pat, de-adevăratelea. Mi-a fost rău fizic în urma ingerării unei realităţi care e altfel, cu totul altfel decât a noastră.

Ce ar trebui să știe călătorul român care poposește în aceste locuri?

Ar trebui să ştie că e un norocos că s-a născut în România, ceea ce nu înseamnă că nu merită să cunoască această lume. Venind aici el trebuie să înţeleagă că standardele de viaţă sunt în multe privinţe invers proporţionale cu înălţimea Himalayei.

Să înțeleg că vi s-a făcut dor de casă?

Întotdeauna mă cuprinde acest dor. De ce? Pentru că sunt de acolo, mai ales când mă aflu departe îmi dau seama cât de acolo pot să fiu.

Cum descrieți această experiență?

Fabuloasă. Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu, şi lui Shiva, şi lui Buda că mi-au dat această şansă. O să povestesc această experienţă într-o carte. Aproape că am şi scris-o, aici în Nepal.

                                                                                  (răspunsuri transmise din Nepal, prin e-mail)

„Dialogo plastico”- Expoziție de grafică la Madrid


serbanescu-expo

Teo Serbanescu

Centrul Cultural „Agata” din Villaverde Alto, Madrid, găzduiește, marți, 3 martie, expoziția de grafică „Dialogo plastico”.

Vor expune artiștii Costel Lupu și Tudor Șerbănescu. Cei doi au mai colaborat în trecut pentru a realiza evenimente culturale, cum ar fi expoziția „Armonii în alb și negru” ce a avut loc în Alexandria.

Costel Lupu este originar din Alexandria, România, și este un artist plastic cu o bogată experiență, manifestându-se în toate zonele artelor plastice, de la desen la pictură în ulei, de la decorarea unor obiecte deja făcute, la confecționarea de obiecte artistice.

Tudor Șerbănescu este originar din aceeași zonă, dar este stabilit de mai mulți ani în Madrid, unde a avut mai multe expoziții de grafică și pictură, personale și de grup.

Duminică, 1 martie, cei doi artiști vor fi prezenți la Biserica Ortodoxă Românească din Parla, Madrid, unde vor oferi câte un desen tuturor femeilor prezente, de Mărțișor

http://www.inforoes.com/dialogo-plastico-expozitie-de-grafica-la-madrid/

Badea Cârţan la Roşiorii de Vede


badea-cartanDiscutam zilele trecute  cu un distins profesor de istorie care mă privea oarecum sceptic în privinţa prezenţei lui Badea Cârţan la Roşiorii de Vede. Parcă nu-mi vine a credea nici mie, dar istoria amestecă în mojarul evoluției umane multe evenimente ce pot scăpa ochiului mai puțin vigilent al celui implicat în viața cetății.

Istoricii ne semnalează că partea de sud a Teleormanului a constituit teatru de război în timpul Războiului de Independenţă, în special linia Roşiorii de Vede – Alexandria. Roşiorii de Vede, un oraş galonat prin vechimea aşezării şi bogat prin numărul şi calitatea negustorilor, împreună cu satele din jur: Scrioaştea, Ţigănia Drăgăneşti, Albeşti Dulceanca, Belitori (Troianul), Crângeni, Băseşti (Călmăţuiu de Sus), Dorobanţi, au constituit un important pol al aprovizionării cu hrană şi animale a trupelor române şi ruseşti combatante la sud de Dunăre, mai ales prin gestionarea.

Dacă despre cele de mai sus se mai ştie câte ceva, despre următoarele fapte martorii sunt extrem de puţini.

Conform surselor, Roşiorii de Vede a adăpostit în casele mai mari, transformate în cazărmi, o parte din militarii ce au tranzitat judeţul spre front sau în sens invers, către interiorul ţării. Conform lui Petre Stroescu (Oraşul Roşiorii de Vede, p. 42), casele negustorului roşiorean Burcă, de pe strada Carpaţi, au constituit loc de popas ori de cazarmă pentru înalţi demnitari şi soldaţi.

În Roşiorul inundat la acea vremea de sălbăticia apelor aduse de râul Vedea, se aflau şi batalioane de rezervă pentru front, unde îşi completau instrucţia voluntarii şi rezerviştii. Printre cei dintâi îl găsim şi pe Gheorghe Badea Cârţan,” volintir în ’77”, înrolat de un ofiţer superior la jumătatea anului 1877 şi repartizat pentru instrucţie la un batalion de rezervă din Roşiorii de Vede, unde mai erau şi alţi voluntari din Ardeal.

Probabil, dacă nu ar fi existat momentele spumoase ale unui dialog al lui Badea Cârţan cu un superior în primele zile de instrucţie poate că celebrul nostru personaj  ar fi rămas doar un nume din miile de combatanţi ai acelui război.

Se relatează că în timpul instrucţiei i s-a dat o puşcă de lemn spre a învăţa tehnica atacului, ceea ce a creat în mintea sa idea de inutilitate în sprijinirea compatrioţilor din prima linie a luptelor, replicând verbal:” Bine domnule tambur-majur, dar cu flinta asta de lemn cum pot să răpun duşmanul?” (Octavian Matea, Viaţa de basm a lui Badea Cârţan, p. 32 – 33). Răspunsul devine interesant, ceea ce sugerează că subofiţerul repartizat cu instrucţia acelui batalion de voluntari cunoştea câte ceva din sprinţară viaţă a lui Gheorghe Badea Cârţan:” Cu asta (n.n. puşca de lemn), măi volintire, numai înveţi cum să porţi puşca adevărată, care nu se poartă ca o bâtă de cioban”.

După acest dialog, parcă rupt din” Moromeţii” lui Marin Preda, dorinţa de perfecţionare în tehnica de atac şi apărare în timpul luptei este tot mai mare pentru Badea Cârţan, dar şi perseverenţa în a îndeplini toate comenzile superiorilor în timpul marşurilor de instrucţie, chiar dacă nu-i plăceau strigătele tamburilor:” ăl cu paie, ăl cu fân” (sugerând de fapt comanda militară pentru picioare: stâng, drept). Cu toată dorinţa de a participa în prima linie a luptelor de la Plevna, Gheorghe Badea Cârţan nu mai are acest privilegiu ce ţi-l dă dragostea de ţară, întrucât la 28 noiembrie 1877 Plevna avea să fie cucerită de armata ruso-română.

Gabriel Argeşeanu

Ce mult ne-am iubit! O poveste de dragoste spusă printr-un interviu (I)



A. G. Îi spuneaţi doamnei Irina Stoica – bibliotecara de care astăzi ne este atât de dor -, într-o seară cu poezie la cenaclul “Gala Galaction”, în timp ce răsfoiaţi un caiet dictando cu foi îngălbenite acoperite de rânduri scrise cu cerneală albastră: “Când iubeşti trăieşti, în rest doar exişti. Dacă ai iubit vreodată ştii că fericire mai mare nu există”. Când v-aţi îndrăgostit de Silvia Fulga, doNistor Teodorescumnule Nistor Teodorescu?

N. T. Se întâmpla la jumătatea lunii octombrie, în 1951. Eram la Turnu Măgurele, la o seara dansantă, ce încheia o consfătuire regională a tinerilor din zonă. Aceasta ţinuse doar trei zile, contrar obişnuinţei, tocmai pentru că se cerea rezolvarea unor probleme sociale ale acestora. Nu prea se ştia dacă se va organiza petrecerea de încheiere, dar gazdele au găsit resurse, ba chiar şi un acordeonist virtuos. Nu eram convins că Silvia Fulga, cea care-mi tulburase liniştea în clipa când s-a prezentat la consfătuire, va veni şi în acea seară. Trebuie să recunosc că a fost dragoste la prima vedere, iar ardoarea de a o revedea în acele clipe mă deruta profund, cu tot efortul făcut prietena Silviei Zoica Dinu, care mă încuraja să aştept sosirea ei la petrecere. Silvia era din Slătioara, absolventă a Şcolii Pedagogice din Slatina şi proaspăt numită învăţătoare în Uda Paciurea. De statură medie, bine făcută, cu un zâmbet ce-ţi făcea obrajii să plesnească de roşeaţă şi o mare de vise ce se oglindea în ochii ei albaştrii. Nu am observat când, dar venise şi stătea aşezată pe o canapea, elegantă, parcă dintr-o lume unde eleganţa şi frumuseţea erau obligatorii. Eram atât de intimidat de această prezenţă angelică şi nici nu-ţi trece prin cap câte planuri îmi făceam să capăt curajul de a o invita la dans, mai ales că atrăgea mai toate privirile băieţilor din sală. Parcă o şi văd în lumina aceea difuză a salonului de dans, cu un păr castaniu, superb, lăsat să îi cadă pe spate, peste tailleur-ul bleumarin închis. Nu ştiu cum se întâmplă, dar dacă destinul lucrează, face în aşa fel şi te împinge pe drumul ce ţi-e scris. Aşa a fost şi în acea seară. Eu bâjbâiam în planuri de a ajunge la ea ca să o invit la dans, ca nu cumva să o invite altcineva, când Silvia – însoţită de Zoica Dinu care viza un alt timid ca mine ce se foia precum fluturele în jurul lămpi – s-a oprit în faţa mea întrebându-mă dacă dansez. Închipuie-ţi acel moment, în care aproape că leşinasem de fericire, rostind cu atâta căldură “Da!”, urmat de numele ei, aşa cum nu mai pronunţasem vreodată pentru cineva. Coincidenţă s-au nu, tocmai atunci acordeonistul interpreta ”Primul nostru tangou”. Aşa a început totul, iar în acea seara am dansat toate tangourile şi valsurile ce s-au cântat.

A. G. Şi din acea seară aţi rămas împreună?

N. T. (Zâmbeşte) Ar fi fost prea simplu. Ne-am despărţit prieteneşte, fără tandreţile ce ţi le poţi închipui după o astfel de seară. Eram prea romantici pentru a da buzna unul în viaţa celuilalt. Am dormit puţin în acea noapte măcinat şi tulburat de gânduri şi de dorinţa de a o revedea. Dimineaţa, cu ochii încercănaţi de nesomn, mânat de treburi am pornit pe strada principală din Turnu Măgurele, aglomerată de localnici veniţi din Măgurele şi Odaia să facă cumpărături la oraş. Atât eram de dus cu gândul la ea, că nu vedeam pe nimeni pe stradă,  că aproape era să mă lovesc nas în nas cu ea şi Lucica, o prietenă a Silviei. A zâmbit fâstâcită de hilarul situaţiei, iar eu năucit aproape că rămăsesem fără aer. După ce ne-am revenit, râzând toţi trei de ce ni se întâmplă,  am schimbat câteva amabilităţi şi ne-am despărţit repede, de parcă ne era frică să nu ni se întâmple ceva. După această bruscă reîntâlnire mă simţeam şi mai ameţit, având în urechi sunetul magic al celopr câteva cuvinte ce se repeta la nesfâşit precum un ecou. Eram îndrăgostit, dar funcţia mea nu-mi dădea răgaz să stau prea mult în Turnu Măgurele, să alerg după ea şi să-i spun ce simţeam. Chiar în acea după amiază am plecat la Roşiorii de Vede. Au urmat zile nu tocmai confortabile pentru sufletul meu. Deşi îmi propusesem să revin abia pe 15 noiembrie la Turnu Măgurele, pe 21 octombrie, seara, adus de automotorul de la orele 19, m-am înfiinţat în oraşul unde îmi găsisem dragostea. Şi iar destinu al făcut ca aproape de centrul oraşului să o întâlnesc pe Lucica. După câteva schimburi verbale amicale, sesizând că nu are un program stabilit, am invitat-o să facem câţiva paşi spre parcul ”11 Februarie”. Din vorbă în vorbă am ajuns şi la subiectul ce mă frământa şi mă adusese mai devreme decât credeam la Turnu Măgurele. Lucica era o fire alunecoasă şi foarte bine poziţionată în fraze dacă vroia să obţină un răspuns de la cineva. Înţelegeam că mă întreabă cu şiretenie despre cum o văd eu pe Silvia şi de unde ştiu că o plac dacă nu o mai întâlnisem din dimineaţa când aproape că ne lovisem unul de altul. Nu eram nici eu chiar aşa de naiv, dar ca să-mi ating scopul de a primi cât mai multe informaţii despre marea mea iubire trebuia să joc cum îmi cânta, fiind  sigur că în dialogul dintre ele eu fusesem un subiect fierbinte. După ce mi-a cântărit răspunsurile a mărturisit că Silviei îi place de mine, dar nu crede că sunt interesat de ea din moment ce nu am mai cautat-o. Şi ca să-i demonstrez că am sentimente sincere ar fi fost firesc să-i scriu o scrisoare prin care să-i cer prietenia.


A. G. Şi aţi scris scrisoarea aceea?

N. T. Nu chiar atunci, ci câteva ore mai târziu, noaptea, la sediul Comitetului Raional unde înnoptasem, urmând ca dimineaţa să o înmânez Lucicăi, căreia îi dădusem întâlnire tot în apropierea parcului de unde ne despărţisem cu o seara înainte. Chiar şi atunci am avut emoţii, fapt ce demonstrează că tot ce este valoros se obţine în timp şi cu multă trudă. Aglomerasilvia-fulga-si-nistor-teodorescu-2ţia din zonă ne-a făcut să ne căutăm reciproc şi numai întâmplarea a făcut să ne zărim după vreo jumătate de oră de întors capul într-o parte şi alta. Ne-am acuzat prieteneşte unul pe altul pentru aşteptarea prelungită, dar am ajuns la concluzia că amândoi aveam dreptate. În  timp ce o rugam să îi înmâneze Silviei scrisoare când ajunge la Uda, i-am spus şi că voi pleca militar la sfârşitul lui noiembrie. Lucica m-a privit perplexă, apoi a întrebat: “Şi Silvia? Pentru ce îi mai dai scrisoarea?” I-am explicat că Silviei va afla din scrisoare, urmând ca eu să vin la Uda Paciurea în interes de serviciu, înainte de a mă încorpora, şi să am o discuţie serioasă cu cea pe care doream a fi soţia mea. La puţin timp după ce am înmânat scrisoarea, pe 6 noiembrie, eram prezent printre călătorii cursei RATA pe ruta Turnu Măgurele – Plopii Slăviteşti, având ca destinaţie Uda Paciurea, cu pretextul de a creea acolo o organizaţie de pionieri. Dar gândul meu era la Silvia, la ce voi face spre ai câştiga încrederea Silviei. Timpul a trecut repede, gândul zburând anapoda, prin fel defel delocuri romantice ce ne găzduia doar pe noi doi.  Ajungând la Uda Paciurea nu mi-am ales al traseu decât spre şcoală, căutând cu înfrigurare clădirea, unde speram să o întâlnesc pe Silvia. Nu-ţi închipui ce dezamăgit am fost când am aflat că nu este la ore. Un coleg al Silviei, învăţător, aflând că sunt venit cu treburi oficiale şi Silvia Fulga era cea care urma să fie implicată în acest proiect, a trimis un elev la ea acasă să o anunţe că trebuie să vină la şcoală. Ştiu că am fumat două ţigări până a sosit. Nu venise singură, ci înspţită de încă trei colege, inclusiv Lucica, care mă şi ”luase în balon”, făcând semn cu ochiul Silviei că am ajuns mai devreme decât anunţasem, adus de ”treburi urgente”. Adevărul este că decalasem înadins ziua în care era programat să fac întâlnirea de constituire a organizaţiei. Sarcasmul Lucicăi o făcuse să roşească pe Silvia, care se fâstâcise de tot, ne mai ştiind ce să mai spună. Salvarea venise din partea Nuţei şi a Călinei, celelalte două colege, care au sugerat să mergem în cancelarie, pentru că situaţia delicată dintre mine şi Silvia se vedea din avion.

A. G. Îmi povesteaţi cu ceva timp înainte de acest interviu, că aţi petrecut momente extraordinare, ce v-au schimbat definitiv drumul către inima Silviei?

N. T. (Zâmbeşte puţin încurcat) După discuţia din cancelarie, între două pauze, ce a vizat în mare parte planul privind înfiinţarea organizaţiei, întrerupţi din când în când de chicoteala celorlate trei colege ce ne arauncau priviri complice pe sub gene, m-am oferit să le conduc până acasă, mai ales că se înserase.

Am ajuns destul de repede la locuinţa Silviei, care a vrut să-şi ia rămas bun dela noi, sub pretextul că este obosită. Numai că Lucica, care urzise dinainte se pare acest plan, a convins-o că ar fi bine să mergem toţi la Călina, să mai stăm de vorbă şi să ne încălzim cu un vin fiert, cu toate că

 

(va urma)

RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »


SONY DSC

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

SONY DSCÎn 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.

DORU ROATĂ: ”Geo Văduva credea că sunt securist”


Doru Roata

 

artist plastic, născută la 19  decembrie 1960 în municipiul Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman

Faci parte din categoria artiştilor plastici ajunşi la vârsta maturităţii, fără a înceta să experimentezi, fără a te fixa într-un anumit canon artistic prin care să fie identificată creaţia ta. Am văzut în atelier lucrări care contrapun postmodernismul influenţelor clasicilor şi mă întrebam dacă nu cumva trăieşti sub presiunea poziţionării într-un spaţiu geografic marginal al artei plastice, cum este Roşiorul?

Este adevărat că într-un spaţiu geografic marginal artistul este văduvit de informaţia vizuală transmisă în spaţiile expoziţionale, informându-se mai mult din zona virtuală a internetului. Însă, recunosc că nu simt presiunea receSONY DSCptării noului şi nici nu gândesc lucrările mele din perspective poziţionării artistice pe mult discutata axă margine-centru. Îmi vin în minte cuvintele lui Sabin Bălaşa când vorbea despre artişti, indiferent de valoare sau provenienţă geografică, ca despre nişte camarazi. Odată cu trecerea timpului se va vedea unde îi este locul fiecărui artist, de aceea valoarea unui artist nu poate fi încremenită în prezent. Sabin Bălaşa, parafrazându-l pe Eugen Ionescu, spunea că arta îţi dă un sentiment de ordine, de linişte şi dă un sens Universului.

”Geo Văduva credea că sunt securist”

Îmi vorbeşti destul de des de Sabin Bălaşa, ceea ce mă determină să cred că te-a influenţat destul de mult prin modalităţile de exprimare artistică.

Nu numai Bălaşa, ci şi Vasile Grigore, Constantin Bernea, Horia Bernea, Constantin Gheorghiu, Sorin Ilfoveanu, fostul meu profesor de la liceu. Lumea artiştilor este tumultuoasă, iar ciocnirile de idei sunt permanente, ceea ce face să te raportezi cu greu la o idee artistică sau alta. Cel mult împrumuţi la începutul formării artistice elemente comune unui curent sau din maniera unui artist consacrat. Pictorul nu trebuie să fie fotograful realităţii, pentru că el trebuie să fie creator de lumi. Marea artă, spunea Sabin Bălaşa, este cea figurativă. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să neglijezi marii artişti realişti, pentru că nu poţi ajunge la suprasensibil fără să fi păşit prin lumea reală.

Dacă ar fi să mă gândesc cine m-a descoperit, gândul meu se îndreaptă spre Geo Văduva, pe când era la Roşiori, şi care povestea cunoscuţilor că la prima întâlnire cu mine a avut sentimentul că sunt securist şi vreau să-l urmăresc.

De ce ai ales pictura?

Părinţii suSONY DSCn frumoşii vinovaţi pentru acest plăcut destin artistic. Mama îmi cumpăra caiete de desen, iar eu simţeam că albul foilor este gata să mă absoarbă ca o sugativă. Şi acum mă văd, copil fiind, cum stăteam nemişcat la fereastră, cu ochii jucându-mi ca două mărgele să prindă cât mai exact forfota străzii pe care o aduceam apoi pe coala de hârtie, cu posibilităţile de exprimare ale acelei vârste.

Mai târziu, unchiul meu Sorin Roşu, care şi el era pătruns de acest fior artistic, ma făcut să iubesc şi mai mult desenul. Mă urca pe bicicleta lui şi lua direcţia hanului, unde alegea o zonă interesantă peisagistic, apoi începeam să desenăm ceea ce vedeam fiecare.

Un moment important a fost venirea profesorului Dumitru Ciocan la Şcoala nr. 2, care a avut darul de mă face să aleg Liceul de Artă din Piteşti unde destinul mi-a hărăzit pe profesorul Velcescu de la care aveam să deprind tehnica desenului în cărbune. Chiar dacă am fost al patruzecelea, ultimul deasupra liniei sub SONY DSCcare se aflau respinşii, bucuria mea nu avea margini că reuşisem la un liceu de prestigiu unde concurenţa era foarte mare pentru un loc. Atunci i-am cunoscut pe Sorin Ilfoveanu, fraţii Pantelie, Mariana Şenilă, sculptorul Nicolae Georgescu şi mulţi alţii. Cu toţi aceştia mi-a cizelat cultul pentru artă şi frumos.

De atunci, ca să o parafrazez pe doamna Anişoara Dobre, lucrez în tăcere la opera mea, începută cu primele lucrări expuse în 1972 la Tehnic Club Piteşti, expoziţia de grup a promoSONY DSCţiei mele de la Liceul de Artă din Piteşti, sub îndrumarea profesoarei Mariana  Şenilă.

 

DAN IORDĂCHESCU: „Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului”


Artist liric – bariton, născut la 2 iunie 1930  în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi

Dan Iordachescu

Bunica dumneavoastră maternă a ţinut un fel de jurnal din care reiese că vă aflaţi a treia oară la Roşiorii de Vede, contrar unor informaţii apărute prin presa locală, din care reiese că aţi călca prima dată pe aceste meleaguri. Nu pare un amănunt senzaţional, dar aş dori să-l lămuriţi la începutul dialogului.

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă? Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină. Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte chiar zilele acestea. Axcluzând acestincident comic, am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de oameni.

”Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş”

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist de succes?

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

”Eu sunt singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu Luciano Pavarotti”

Cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste vocal din timpul interpretării personajului?

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru, probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în suflet Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

Care este crezul ce va călăuzit în cele peste şase decenii de carieră neîntreruptă?

Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist

Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni


Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni. Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014 (foto: Gabriel Argeşeanu) SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014

Espacio Niram reprezintă un fenomen cultural deosebit


Teo Serbanescu, Antonio Calderon (cu pălărie)

Interviu cu Teo Şerbănescu, artist plastic, născut la 12 noiembrie 1956 în Nenciuleşti, judeţul Teleorman

Aţi plecat de ceva ani în Spania, dar sufletul va rămas cantonat în energia câmpiei teleormănene, unde arşiţa şi verdele vegetal plămădesc tablouri vii, unice în expoziţia timpului. Aţi reuşit să coabitaţi dorul de casă cu chemarea occidentului?

Perioada petrecută în Câmpia Deliormanului, a fost perioada de formare şi maturizare artistică. A fost un drum lung, de studiu, de descoperiri personale, de acumulări, punând bazele Asociaţiei ProArte.

Am plecat din ţară să cunosc şi alte orizonturi culturale. Am vrut să văd şi să cunosc arta occidentală, la ea acasă. Întâmplarea a făcut să fie Spania, ţară unde am ajuns să trăiesc de mai mulţi ani. Adaptarea pentru mine, deşi nu cunoşteam limba spaniolă, nu a fost dificilă pentru că aici era o parte din familie, care m-a ajutat să mă integrez mai uşor. Treptat am început să învăţ limba şi modul de viaţă atât de specific, să cunosc localnici şi persoane din lumea artei. Firesc, am început să desenez, mai târziu să pictez, iar când s-au strâns lucrări suficiente am deschis o expoziţie la Centrul Cultural Agata, din Madrid. De aici a început totul pe pământ spaniol, sprijinit permanent de familie, de Antonio Calderon şi cei din grupul Espacio Niram.

Cum aţi început colaborarea cu criticul de artă Antonio Calderon de Jesus?

Pe criticul de artă Antonio Calderon de Jesus, l-am cunoscut prin intermediul unui prieten, fotograful Valeriu Ceauşescu. Acesta mi-a vorbit de acest critic de artă care dorea să cunoască artişti plastici români. În acea perioadă aveam deschisă o expoziţie de pictură unde ne-am cunoscut şi a rezultat o colaborare de mai mulţi ani. Calderon a iniţiat un proiect de promovare a artei şi culturii române în Spania şi în Europa. A făcut mai multe călătorii în România, în principalele oraşe ale ţării, a vizitat artişti la ei în ateliere, şcoli, licee şi facultăţi de artă, însoţit de o echipă de filmare. Proiectul a fost prezentat în Franţa, Germania, Israel, Portugalia.

Am remarcat implicarea dumneavoastră în proiectele derulate prin Espacio Niram, despre care aş vrea să-mi spuneţi cât de vizibil este în spaţiul public cultural spaniol?

Espacio Niram reprezintă un fenomen cultural deosebit. Este un loc de tip occidental, cu un mic bar, o sală pentru evenimente şi o sală de expoziţii. Aici au loc evenimente din cele mai diverse: expoziţii de pictură, fotografie, prezentări de modă, teatru, muzică, lansări şi prezentări de carte. Pe aici s-au perindat mulţi artişti, din toate zonele culturii: poeţi, pictori, scriitori, ziarişti, critici de artă, prezentatori şi realizatori de programe. Nu pot să fac o ierarhie a persoanelor şi personalităţilor care au păşit pragul acestui locaş de cultură, şi nici nu pot să îi numesc pe toţi, dar am să amintesc totuşi pe Michel Houellebecq, Matei Vişniec, Alan Brawn John, Varujan Vosganian, Dan Caragea, preşedintele Emil Constantinescu, Siegfried Stiller, George Rocă, Mauro Barea, Tales Jaloreto, Ştefan Mitroi, Laurenţiu Damian, Cristian Mungiu, Doina Levinza, Ioan Es Pop, Geo Saizescu, Sebastian Papaiani şi mulţi alţii.

Espacio Niram reprezintă în acelaşi timp şi revistele de cultură ”Niram Art Magazin”, ”Madrid en Marco”, ”Azay Art Magazin” şi editurile ”Niram Art”, ”Mundi Book”, Galeria de Artă ”Nicole Blanco”, Galeriile” Ater”. Espacio Niram este un proiect al artistului plastic Romeo Niram. În jurul lui s-a coagulat un grup de scriitori, pictori, artişti de diverse naţionalităţi, care reprezintă o forţă culturală deosebită. Aş aminti aici pe Hector Martinez Sanz, Fabianni Belemuski, Diego Vadillo Lopez, Ivan Miedho, Rita Martorell, Alexandru Belemuski, Bogdan Ater, Antonio Calderon de Jesus, Midsoul Wolf, Covadonga Gonzales Pola, Fernando Podadera…

Pe lângă premiile obţinute în Spania, cărţile publicate, numeroasele articole publicate în reviste de cultură, unii membri ai grupului au primit premii în Portugalia – Hector Mrtinez Sanz, Diego Vadillo Lopez, Fabiani Belemuschi, Antonio Calderon de Jesus, în Germania au fost premiaţi Ivan Miedho şi Antonio Calderon de Jesus şi Romeo Niram în Israel.

” În străinătate, în general, când spui că eşti român, ţi se vorbeşte de Brâncuşi, de Cioran, de Eliade”

Dubla dumneavoastră apartenenţă la spaţiul cultural român şi spaniol se defineşte şi prin traducerile unor scriitori, unii chiar din spaţiul cultural teleormănean.

Într-una din călătoriile întreprinse în ţară, alături cu Calderon de Jesus, am poposit şi la Roşiorii de Vede, unde ne-am întâlnit cu scriitori şi artişti plastici locali. Atunci am făcut o propunere de sprijinire a celor care doresc să publice cărţi în Spania. Cel care a preluat idea, a fost domnul Constantin Ciubotaru, cu care am avut mai multe discuţii pe internet şi am stabilit cartea pe care am prezentat-o editurii Niram Art. Aşa a apărut cartea ”Los securistas fueron extraterestre”. Interesant este faptul că domnul Ciubotaru, impresionat de călătoria pe care a făcut-o în Spania, de lansarea cărţii, de oamenii pe care i-a cunoscut, a scris o nouă carte,” Aventura en tierra de Cervantes”, unde relatează, cu umorul său caracteristic, toate aceste momente. Apoi a apărut cartea lui Ştefan Mitroi, ”Aguhero”, Elisei Virgil cu al său ”El triangulo de la felicidad”, iar în prezent sunt depuse la editură cărţile a patru poeţi teleormăneni.

Dacă faceţi un exerciţiu de sinceritate, vă puteţi declara pe deplin convins că aţi făcut alegerea cea mai bună prin a vă stabili în Spania?

Trăiesc în Spania de mai mulţi ani şi pot spune că mă simt ca acasă. Spaniolii sunt latini, limba spaniolă este mult apropiată de română, temperamentul lor este apropiat de al nostru, sunt capabili să îţi ofere tot ce au după ce te-au cunoscut mai bine. Regrete de perioada petrecută în ţară nu prea am, poate faptul că nu am putut cunoaşte mai bine ce se picta la acel moment în occident. Atunci când ai contact cu ce se produce şi în alte zone, îţi dai seama unde te situezi tu şi poţi evolua, sau întâlneşti idei noi, curente noi. Aici în Spania am avut prilejul să văd multe expoziţii, festivaluri de artă, atât spaniole cât şi internaţionale, să văd expoziţii de pictori celebri, să cunosc operele din muzee, acest fapt mi-a permis să îmi clarific stilul care mi se potriveşte şi pe care doresc să îl urmez în continuare, simţindu-mă apropiat de hiperrealism şi suprarealism.

Spania este o ţară cu o mare cultură, în acelaşi timp beneficiază şi de aportul creatorilor din alte ţări din America Latină. Mulţi scriitori au ales în final să trăiască şi să creeze aici, este cunoscut cazul lui Mario Vargas Llosa care după ce a creat mulţi ani în Peru, unde a candidat şi la preşedinţia ţării, a ales să se mute în Spania, unde a primit Premiul Nobel pentru literatură. Sunt multe străzi, edificii, colegii ce poartă numele unor creatori din zona latino americană. În Spania sunt peste 30 de biblioteci publice care poartă numele lui Jose Saramago, portughez, acest fapt cred că spune multe despre cum sunt preţuiţi scriitorii şi artiştii în general. Sunt organizate multe concursuri, se dau multe premii, dând astfel posibilitatea artiştilor să creeze mai uşor.

În străinătate, în general, când spui că eşti român, ţi se vorbeşte de Brâncuşi, de Cioran, de Eliade… dar ei au trăit şi creat în afara ţării. Astăzi avem valori multe de nivel internaţional, dar nu sunt promovate. Criticul de artă Antonio Calderon de Jesus a fost foarte impresionat de nivelul ridicat al artiştilor plastici români, dar nu putut înţelege de ce aceştia nu sunt promovaţi şi de ce nu sunt întâlniţi în galeriile din Europa.

95 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional „Anastasescu”


SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Elevi, profesori şi invitaţi speciali au luat parte, joi, 13 noiembrie, la un eveniment festiv dedicat împlinirii a 95 de ani de la înfiinţarea prestigiosului Colegiu Naţional „Anastasescu” din Roşiorii de Vede.

Încă de la primele ore ale zilei în citadela anastasistă s-a resimţit emoţia evenimentului, oaspeţii au fost întâmpinaţi de directorul Şerban Răceanu, primiţi cu pâine şi sare, flori şi o mapă omagială din care se distingea revista „Tempus”. Printre invitaţi s-au regăsit primarul Cristian Duică, viceprimarul Teodoru Stângă, Anca Irina Vasile, inspector şcolar general adjunct, foste cadre didactice.

Festivităţile programate în amfiteatrul colegiului au scos în evidenţă aprecierea de care se bucură actualul corp profesoral, rezultatele notabile ale elevilor anastasişti, contribuţia colegiului la prestigiul învăţământului roşiorean la nivel naţional, precum şi importanţa apostolatului profesorilor în perioade nu tocmai propice pentru învăţământ.

Au fost evocate două figuri proeminente de dascăli ai colegiului, Eugen Delcescu şi Nistor Teodorescu, profesori şi scriitori deopotrivă, prin descrierile Simonei Băluş, preşedinta Fundaţiei ”Mihai Eminescu”, Alexandru Teacă, fost director, şi Argentin Şt. Porumbeanu, autorul monografiei Colegiu Naţional „Anastasescu”.

Emoţionante s-au dovedit, prin emulaţia produsă în sală, mesajul profesorului Iulian Buzu adus în atenţia publicului prin intermediul primarului Cristian Duică şi relatarea profesorului Alexandru Teacă despre disputele dramatice din zilele urmate cutremurului din 1977 când se hotărâse demolarea clădirii liceului.

Prestanţa profesorilor şi spiritual ludic al elevilor, în perioada directorului Alexandrescu, au fost descrise într-o notă aparte de profesorul Petre Fierăscu, elev pe atunci, punctând la capitolul amintiri.

Şi-au făcut simţită prezenţa prin aprecieri Cristiana Piper-Savu, Cecilia Niţulescu, Ion Scarlat, Dumitru Sanda, în numele partenerilor culturali vorbind Aura Bărbuţ.

SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Aflat la acest eveniment în dublă calitate, aceea de primar şi de fost elev al liceului, Cristian Duică ne-a declarat: „Sunt emoţionat şi totodată mândru că am urmat cursurile acestui  liceu, astăzi colegiu, o instituţie de elită a învăţământului teleormănean. Nu cred, indiferent de optimismul şi ardoarea lor de a reuşi, că cei ce au pus bazele acestei instituţii de învăţământ au anticipat că se va ajunge la acest nivel de evoluţie la cei 95 de ani câţi s-au scurs de la consemnarea primei zile de curs, dar cred că ar fi fost interesant să aflăm ce ar fi avut ei de spus. Aşa cum am afirmat şi la deschiderea festivităţilor din amfiteatrul colegiului, calitatea în educaţie provine din pasiunea, implicarea şi profesionalismul cadrelor didactice şi interesul elevilor pentru studiu, ceea ce aici este evident”.

Festivitatea a fost un bun prilej de a prezenta oaspeţilor olimpicii cu rezultate notabile, premiaţi de profesorul Paul Enache, preşedintele Fundaţiei “Anastasescu”, precum şi de a scoate în relief talentele artistice ale elevilor sub bagheta dirijorală a profesorului Petrică Predoi.

În opinia inspectorului şcolar general adjunct, Anca Irina Vasile, Colegiul Naţional ”Anastasescu” este un ”exemplu de şcoală a secolului XXI, bazată pe tradiţie neîntreruptă şi pe responsabilitatea actualilor profesori pentru educaţia elevilor”, făcând totodată şi o prezentare plastică a ceea ce reprezintă colegiul roşiorean astăzi: „mereu tânăr, mereu în frunte, chiar şi după 95 de ani”.

Priviri pe axa timpului

Dorinţa roşiorenilor pentru o societate nouă cu tineri educaţi se regăseşte şi în demersurile oficialităţilor locale, impulsionate de elita culturală a oraşului Roşiorii de Vede, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în zorii secolului XX. În acest sens, în anul 1919,  este iniţiată corespondenţa cu Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, în timpul  mandatului primarului Traian Stănescu, avocat şi deputat în Camera  Legislativă, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în oraş. Succesul dialogului epistolar, şi nu numai,  se regăseşte în recunoaşterea de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a capacităţii oraşului Roşiorii de Vede de a gestiona un demers de o asemenea importanţă. Din monografia colegiului, scrisă de profesorul Argentin Şt. Porumbeanu, reiese că data începerii cursurilor la proaspăt înfiinţatul gimnaziu teoretic este ziua de 11 noiembrie 1919, mai întâi în clădirea Şcolii primare de băieţi nr.1, situată în centrul oraşului, cu un efectiv total de 190 elevi. Un an mai târziu, în 1920, fraţii Niculache şi Ionel Anastasescu, donează un teren şi o clădire ce va fi amenajată pe cheltuiala acestora în scopul desfăşurării optime a orelor de curs, iniţiativă caritabilă ce rezolva definitiv problema unui local propriu, care condiţiona înscrierea gimnaziului pentru finanţare de la  bugetul statului, acesta funcţionând în anul şcolar 1919 – 1920  cu fonduri extrabugetare.

Istoria zbuciumată a secolului trecut influenţează şi evoluţia acestui bastion al învăţământului roşiorean, acesta cunoscând numeroase transformări, astfel: Liceu teoretic de băieţi (1924-1928); Liceul teoretic de băieţi ,,I. şi N. Anastasescu” (1928-1938); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-X (1948-1957); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XI (1957-1958); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XII (1968-1970); Liceul teoretic nr. 1 (1970-1978); Liceul industrial nr. 2 (1978-1990); Liceul Teoretic ,,Anastasescu” (1990-2000); Colegiul Naţional ,,Anastasescu (începând cu anul şcolar 2000-2001).

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Proza mea este o prelungire a trăirilor lirice


Gheorghe Stroe şi Florin Burtan, la Salcia (2004). Foto: Gabriel Argeşeanu

Interviu cu Florea Burtan, poet şi jurnalist, redactor-şef al Revistei Caligraf, membru al Uniunii Scriitorilor din România

 De ce consideraţii că ”orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală”? Ce a reprezentat cenaclul condus de Florian Crețeanu, pentru tânărul Florea Burtan? Cine erau cei ce frecventau acest cenaclu de la Turnu Măgurele?

Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş vrea să mă însoţeşti într-o călătorie imaginară, într-un sat de pe Valea Călmăţuiului. Un sat cu nume frumos – Crângu -, un sat, ca multe altele, venind din demultul veacurilor şi al vremurilor, prin zodii şi anotimpuri, prin mireasmă de salcâmi înfloriţi, primăvara, prin balada de aur a grâului, vara, prin melancolia blajină a toamnei, prin zăpezi şi colinde, iarna, şi să vedem ce s-a întâmplat cu acel copil de ţărani plecat de acasă, la vârsta de 15 ani, să-şi caute rostul. Acel copil a avut un drum cam sinuos. N-a fost dat la liceu, cum dorea şi visa el. Degeaba lăcrima prin grădină, şi se ruga de ai săi! A avut, totuşi, un pic de noroc, altfel, lucrurile puteau fi şi mai rele. Nu l-au dus la Şcoala de mecanici agricoli de la Roşiori, la tractoare, adică, aşa cum hotărâse tatăl, pentru că, în chiar vara aceea, odată cu înălţarea Combinatului de la Turnu Măgurele, s-a înfiinţat şi o Şcoală profesională de chimie, unde, acel copil a fost înscris şi, vreme de trei ani, a învăţat cum se fac îngrăşămintele chimice, deşi, n-avea nicio chemare pentru această meserie. Tot la acea vârstă, adolescentul firav şi străfulgerat de miracolul vieţii şi al lumii, a prins gustul şi dragostea de literatură, începând să scrie versuri, seara, târziu, în locurile mai ferite ale internatului în carte locuia. Nici acum nu-şi mai aduce bine aminte cum a fost acel început, dar, într-o duminică dimineaţa, a descins, sfios, blond şi subţirel, la Cenaclul literar de la Casa de cultură a oraşului, cenaclu renumit, condus, aşa cum ai precizat, de profesorul şi poetul Florian Creţeanu (prieten, din tinereţe, cu Zaharia Stancu), un admirabil dascăl şi priceput descoperitor şi modelator de tinere talente. Membrii acelui cenaclu erau de toate vârstele, dar, adolescentul care eram, a fost repede adoptat de un grup de creatori cam de aceeaşi vârstă, cu care a legat o strânsă prietenie, care durează şi astăzi. Este vorba de poeţii Florin Costinescu, Rodian Drăgoi, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu (din păcate, plecat prea devreme dintre noi), care, de-a lungul anilor, şi-au pus numele pe numeroase volume bine primite şi apreciate de cititori şi de critica literară.

Anii au trecut. Acel tânăr şi-a continuat studiile, vremurile însă s-au schimba, iar cenaclurile au dispărut. Nu ştim din ce cauză. Probabil, luaţi de “valurile vieţii “, ne-am înstrăinat unii de alţii, şi chiar de noi înşine. Ai dreptate, orice tentativă de a anima un cenaclu, în forma lui tradiţională, să zic aşa, se soldează, de fiecare dată, cu un eşec…

Ce ecou mai au astăzi întâlnirile pe care le-aţi avut cu Marin Preda, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu?… Cât de importante sunt aceste întâlniri pentru impulsul creative al unui tânăr poet?

Cu Marin Preda m-am întâlnit o singură dată, la celebra Editură Cartea Românească, unde era director şi unde mi-a apărut primul volum de versuri. Redactorul de carte, scriitorul Mircea Ciobanu, m-a îndemnat (somat, chiar!), să merg la autorul Moromeţilor şi să-i ofer un exemplar, cu autograf, desigur. Speriat şi emoţionat peste măsură, am pătruns în imensul birou al marelui prozator. Marin Preda scria ceva, aplecat cu groşii săi ochelari peste un teanc de coli. Fără să mă privească, i-am auzit vocea şi expresia aceea inconfundabilă: Da, monşer? Şi continua să scrie. Ştiţi, am îngăimat, mi-a apărut şi mie o carte, doresc să v-o ofer. Da, monşer, e bine, las-o aici, am s-o citesc şi eu… Păi, zic, sunt şi eu tot din Teleorman… Daaa?! S-a luminat maestrul, şi m-a privit prin imenşii săi ochelari. De unde din Teleorman? Păi, am zis, de pe lângă Turnu Măgurele… Aha, de pe lângă Turnu!… La Turnu Măgurele am fost eu încorporat militar, că acolo era pe-atunci reşedinţa judeţului nostru… Şi Combinatul ăla mai funcţionează? Mai funcţionează, don Preda, dar miroase a gaze peste tot, năvălesc mereu peste oraş, până şi peste bulgarii de la Nicopole… Şi cine lucrează acolo? Păi ce, dumneavoastră nu ştii?! Toată ţărănimea din împrejurimi, devenită ditamai clasa muncitoare… Ori fi şi de pe la mine, din Siliştea Gumeşti! Sunt, zic, am avut şi eu destui colegi de-acolo, la şcoala de chimie… În fine, mulţumesc pentru carte, a mai zis, doar eu i-am dat bun de tipar… Şi maestrul s-a aplecat, din nou, peste teancul de manuscrise…

Cu poeţii Ion Gheorghe şi Grigore Hagiu, m-am întâlnit şi cunoscut la revista Luceafărul, unde cei doi erau redactori. După debutul publicistic la Contemporanul, cu susţinerea lor, am publicat frecvent, ani şi ani de zile, în paginile acestei importante reviste. De câteva ori, i-am însoţit la Cenaclul Labiş, condus de scriitorul Eugen Barbu, şi care se ţinea în celebra Sală a oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu Adrian Păunescu, fireşte, la revista Flacăra, la care am colaborat vreme îndelungată. Mai apoi, la Cenaclul Flacăra, luând parte la o serie de emisiuni televizate, în diferite zone ale ţării…

Aceste momente m-au marcat profund, mi-ai dat deplină încredere în talentul şi în destinul meu poetic, mi-a limpezit drumul afirmării literare…

Cine a girat volumul de debut” Flaut pe răni” la concursul organizat de Editura Cartea Românească?

În volumul meu de debut au crezut Mircea Ciobanu, de care am amintit, şi Marin Preda, care, din cât am aflat, se interesa de toate manuscrisele. Flautul pe răni a apărut cu o întârziere de vreo cinci-şase ani. Iniţial, fusesem prins în planul ferm al editurii (în 1974) dar, între timp, debutanţii au fost scoşi din planurile respective, urmând să fie editaţi doar prin concurs. Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru mine, a fost deosebit de importantă apariţia Flautului…, mai ales că a stârnit ceva interes, fiind comentată şi la Europa Liberă, ceea ce nu era de ici de colo!

„Florea Burtan scrie fără teamă de sunetul şi imaginea tradiţionaliste, de bătaia versului în metrul clasic, aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu”, scrie Horia Gârbea despre” Elegii din cătun” (Editura Tracus Arte, 20l2). De altfel faceţi parte din aceeaşi generaţie Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran. Nu ați fost tentat să experimentați formele moderne ale liricii? Chiar dacă astăzi nu se mai citește multă poezie, ați descoperit care este profilul acesteia?

Cred că a fi modern nu înseamnă neapărat să scrii fără rimă. Poţi fi modern şi scriind în « dulcele stil clasic”. Cei care au comentat poezia mea, au remarcat muzicalitatea şi un ritm ei impecabile, metafora subtilă, profunzimea expresiei şi, totodată, temele… moderne, dar dintotdeauna, ale poeziei: viaţa, iubirea, singurătatea, dorul, melancolia, moartea… Sunt convins că acel profil, de care aminteşti, nu poate exista în afara lirismului.

Ion Miloș, făcând trimitere la Beaudlaire, spunea în articolul ”Durerea poeziei!” că ”fără pâine poţi trăi câteva zile, fără poezie nici o zi. Poezia este vitamina sufletului şi sufletul limbii”. Şi cu toate acestea, putem spune că poezia rămâne o artă a adevărului care înfloreşte sub efemerul soare al modei literare?

Se poate trăi nu scriind neapărat poezie, ci şi citind poezie. Acea artă a adevărului (a frumosului) nu poate deveni remarcabilă doar ţinând pasul cu moda literară. Modele trec repede, şi ce rămâne în urma ei? O zădărnicie, lipsa propriului timbru creator, falsul, perisabilul etc…

Gheorghe Stroe crede că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Credeţi că vi se potriveşte opinia prozatorului Gheorghe Stroe sau aplecarea, când spre schiţe şi nuvele („Pedepsele”, 1994), când spre povestiri (” Amurgul zăpezilor”, 1995) şi, mai nou, spre roman (”Atelierul de tâmplărie”, 2013), vine dintr-o acută nevoie de confesiune.

Poeţii înăscuţi nu încheie niciodată ceea ce au de spus. Acest blestem frumos îi stăpânesc toată viaţa. Nu prea ştiu la ce se va fi gândit confratele Gheorghe Stroe când a făcut acele afirmaţii. În ceea ce mă priveşte, proza mea este o prelungire a trăirilor lirice.

Mai putem invoca centrul şi marginea în cultură?

Mai putem, dar o facem din punct de vedere al spaţiului geografic. Valori autentice există şi la centru, dar şi în provincie. Şi avem destule exemple, în acest sens. De pildă, aici, în Teleorman, trăieşte şi creează un remarcabil grup de scriitori. Unii dintre ei sunt prezenţe notorii la evenimentele literare organizate, la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor. Şi, din cât am constat, nu sunt cu nimic mai prejos de confraţii lor de la centru…

De ce într-un judeţ cu trei poli culturali consacraţi (Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele) nu avem decât o revistă de cultură la Alexandria (Caligraf)? Putem vorbi de o elită culturală în Teleorman?

Motivele existenţei doar a unei reviste în judeţ sunt multe, şi ele deţin de anumiţi factori, cu precădere financiari. Nu intru în amănunte, acum. E bine, totuşi, că există Caligraful, care se străduieşte să unească toţi polii de care aminteşti. Desigur, putem vorbi de o elită culturală (literară) în Teleorman. Mă refer, în primul rând, la cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, ai altor uniuni de creaţie, dar şi la jurnaliştii şi publiciştii din judeţ.

Cei doi, jurnalistul şi scriitorul, intră vreodată în conflict?

Nu prea intră, întrucât, fiecare are îşi are propriul domeniu de afirmare. Ceea ce ştiu este că cei mai buni jurnalişti provin din rândul scriitorilor, şi invers..

 

NIMENI  NU  TE  ÎNVAŢĂ  SĂ  SCRII… EŞTI  PE  CONT  PROPRIU …     


– interviu cu poeta Domnița Neaga –

SONY DSC

Domnița Neaga

A.G. Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde aţi copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părinţii dumneavoastră de aceste locuri poetice?

D.N. Urluiul nu se deosebeşte prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelaşi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetaţie, văi înverzite, râuri liniştite, câmpia nesfârşită…Dar, Doamne, la câtă meditaţie te îndeamnă nemărginirea ei!

Se spune că anii copilăriei îşi pun amprenta pe toată viaţa de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vieţii mele, dar am şi amintiri dramatice despre nişte întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemulţumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Şi, fiindcă nu cunosc o instanţă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creaţie

 Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să reţină absolut totul. Ce se trăieşte la această vârstă nu se uită niciodată…

Cooperativizarea agriculturii, de la sfârşitul deceniului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă…Pentru ei continuarea existenţei în acelaşi spaţiu îşi pierduse sensul. Poezia locului nu ţinea de foame. Au ales să vină la oraş. Cred că a fost unica opţiune. Unde puteau să migreze?… Am părăsit cu toţii ( părinţi şi copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaşte, fără să-i aflăm nemijlocit părţile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită eşecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, ştearsă   de praf, reconstruită, cosmetizată chiar…Dacă alţii cred că o pot face nu va fi decât o  răfuială a moştenirilor de mentalitate…

A.G. Care a fost impactul cu lumea pestriţă şi zgonţuroasă a oraşului? V-a ajutat să vă dezvoltaţi spiritul rebel incipient?

 D.N. În 1961, Roşiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăşel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiinţarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe.  „Lumea pestriţă şi zgomotoasă” de care amintiţi era formată din ţăranii care aspirau la condiţia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine şi dreptul de a-şi aduce copiii la o şcoală din oraş.

Cât priveşte spiritul meu rebel, nu am a negat acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptăţile care mi se făceau. În şcoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiţi, părtinitori, slugarnici, mulţi dintre ei adepţi ai dictonului „magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinţi erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu ştiau carte, dar luau note mai mari ca mine şi premiul la sfârşit de an şcolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire  neîndeptăţită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel puţin un punct… Cred că sunt perioade în viaţa noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi şi de a şi arăta celorlalţi libertatea noastră… „ Libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.

A.G. Cine sau ce v-a determinat să scrieţi poezii?

D.N. Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă şi am primit o educaţie sănătoasă. Cred că de la tata moştenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Şi mai cred că încă din preadolescenţă, sub influenţa mediului, natura mea umană a început să se şlefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu uşurinţă un termen comun printr-o metaforă, fără să ştiu, bineînţeles, ce este metafora.

În liceu, nonconformismul pe de o parte şi spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalităţii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredinţat spre lectură profesorului de limba română, el însuşi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discreţie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile şi nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice…Pesemne că nu i-au plăcut… N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alţi colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu şi încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar şi a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit şi respectiv publicat primele creaţii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Argeş, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.

Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declanşat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe alţii să ne descopere…

A.G. Cât de mult a contat cenaclul revistei Argeş în formarea dumneavoastră? Descrieţi-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei…!

D.N. Scriitorii de pe lângă revista Argeş a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Ţărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeşeanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artiştii plastici Lucian Cioată, Baruţu Arghezi, Gh. Vrăneanţu…au însemnat prezenţa profesională declanşatoare a unei frumoase vocaţii.

Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăşite şi asumate; se produce un proces de împărtăşire a experienţei, urmat de unul de asumare, când experienţa a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învăţat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însoţească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice…Am frecventat însă şi cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeşeană…

Cenaclul revistei Argeş, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult nişte întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câţiva redactori şi câţiva invitaţi. M-am simţit privilegiată. Am cunoscut multe personalităţi literare pe care redactorul-şef, Gheorghe  Tomozei, le invita de la Bucureşti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom… Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine…

Trăiam în aceeaşi lume, dar simţeam în lumi diferite… Nimeni nu te învaţă să scrii. Eşti pe cont propriu. Poţi să ai valoare sau nu. Creaţia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de  poeme în prezenţa lui Nichita. Reuşisem să le bat într-un singur exemplar la o maşină de scris. După lectura mea plină de emoţii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă şi-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzleţe, de pe frunte, în timp ce citea…De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumuseţea cerului unei seri de aprilie. Mă aşteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o… O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea…

A.G. Roşioriul cultural al anilor 70  v-a acceptat?  Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseaţi spiritual în poezia romanticilor care se detaşau de realitate şi se dedau la poezie, folosind „ violenţa limbajului”…

D.N.  A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vieţii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Argeş. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul şi în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucureşti…. Cred că abia atunci m-am întors  „acasă”. Mi-am redefinit temele şi motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină  „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror înveliş metaforic, atât eu cât şi alţii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar…Nu am fost tributară modelor şi curentelor poetice. Eu am scris ce am simţit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Roşioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări şi asociaţii, mi-am păstrat identitatea şi nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domniţei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele şi motivele literare, prin prozodie, prin tendinţele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii şi a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că aparţin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artiştilor iresponsabili a trecut de mult… Şi la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie…

A.G. Care sunt personalităţile şi momentele memorabile din cultura roşioreană despre care puteţi povesti aici?

D.N. În perioada despre care vorbim, exista în Roşiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,… fără să îi mai nominalizez pe artiştii plastici. Unii dintre cei enumeraţi aveau cărţi tipărite, alţii băteau la porţile editurilor, alţii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din oraşul nostru  „capitala culturală a judeţului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre aceşti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu aş putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice…

 E aproape un paradox, însă, să constaţi revirimentul cultural al acestui spaţiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii memorabile”…Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate şi a adunat în Roşiori atâţia oameni talentaţi, ca să mulţumească şi gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie…

A.G. De ce l-aţi refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce aţi menţinut aceeaşi lentoare în a scoate volumele de versuri?

D.N. În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viaţa literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub braţ. Aş fi făcut-o cu mare plăcere şi nu aş mai fi aşteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită… Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supoziţie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi… Nu ştiu ce influenţă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar… despre morţi, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele…

Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, deşi mulţi care scriu ţin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăieşti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detaşează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce alţii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul…! Că a trecut mult timp de la o apariţie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată… Orice amânare este o concesie făcută morţii…Pesemne că altele au fost priorităţile! Şi apoi, de ce să nu recunoaştem?  Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel şi acum. Mai avem mult de aşteptat până când vom fi recunoscute ca şi colege de breaslă ale bărbaţilor, şi nu un apendice al acestora. Mentalităţile se schimbă, din păcate, cel mai greu…

A.G.  Pentru cine scrieţi?

Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am ieşit afară din real nu mai sunt aceeaşi fiinţă, asemenea celorlalţi. Scriu, fiindcă altfel nu se poate…

Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea… Ce-ar fi să-i lăsăm pe alţii să răspundă?

Dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica… Îmi vin în minte şi alte citate, dar renunţ să le mai reproduc…

Pentru cine scriu?  Deocamdată, scriu pentru mine…

Soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”


– interviu cu jurnalistul Ute Dumitrescu –

Argeseanu-Dumitrescu

De la dreapta: Victor Frunza, Ute Dumitrescu

Doamna Ute Dumitrescu, cum l-ați cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, despre care se spunea că era ” omul cu caracter de boier (conul Vasile îi spuneau unii), român până-n ultima fibră a fiinţei lui şi statornic în judecăţi şi sentimente, până la Dumnezeu !”?

L-am cunoscut în 1966 când era referent la Europa Häusen, instituţie de calibru ce prefigura unitatea politică şi economică a Europei. În acea perioadă eram redactor la revista Stern şi doream să particip la discuţiile de la secţia politică. Cunoşteam într-o oarecare măsură activitatea lui Vasile C. Dumitrescu, a căror idei mă fascinau, dar doream să surprind în ansamblu structura ideilor ce intuiam că se vor valoriza într-un mod fericit pentru Germania şi Europa. După cum ştiţi Vasile C. Dumitrescu este absolvent de drept (n.a. Facultatea de Drept Bucureşti, promoţia 1939 – înscriindu-se în 1941 în Baroul Ilfov), el venind din Basarabia unde ajunsese să facă liceul, primara făcând-o în Bucureşti. Toate aceste strămutări de domiciliu, ar trebui să-l cred cu domiciliul itinerant dacă ne uităm că s-a născut la Galaţi şi a murit la München, din copilăria sa se datorează tatălui său care era procuror militar şi trebuia să-şi aducă familia în locurile unde era detaşat. În Germania ajunge în mai 1945 şi în mai este internat de autorităţile americane de ocupaţie, ca fost ofiţer de informaţii al unui stat inamic. Totul durează foarte puţin deoarece în 1948 acţiona în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei. De altfel din acelaşi an este redactor timp de un an la publicaţia «Rezistenţa», după care trece redactor la noul ziar ”Patria” înfiinţat de fostul ambasador al României în Germania, Ion Gheorghe, Vasile C. Dumitrescu devenind chiar redactorul şef. Este de notorietate vigoarea condeiului său, având o percepţie politică valabilă şi azi. Simultan, este ales prim vice preşedinte al Asociaţiei Presei Libere (Association of Free Press of Central and East- Europe, the Baltics and the Balcans, din Germania, 1950), apoi devine preşedintele ei, funcţie pe care a ocupat-o cu rezultate nominalizate frecvent în presa epocii, începând cu septembrie 1951 până în noiembrie 1953. În 1951 se afla şi în conducerea Asociaţiei românilor Liberi din Germania. După septembrie 1950 devine membru în Comitetul consultativ al refugiaţilor străini de pe lângă Subsecretariatul de stat pentru refugiaţi, al guvernului bavarez.

În 1951, Vasile C. Dumitrescu devine membru în Consiliul Ligii Românilor Liberi, iar în 1953 este selectat în Comitetul executiv al celei mai importante organizaţii a exilului, cu sediul la New York, al cărui preşedinte a devenit generalul Nicolae Rădescu, fost aghiotant al regelui Ferdinand, ultimul prim-ministru al unui guvern democrat înainte de 6 martie 1945. Pentru conformitate trebuie să mai adaug că Vasile C. Dumitrescu se mai afla şi în conducerea altor două organizaţii, Asociaţia Europeană pentru Studiul Problemelor Refugiaţilor (1 oct. 1953) şi (din 7 iulie 1953) membru fondator al Mişcării Est-Europene pentru o Europă Unită.

M-am simţit obligată să fac aceste precizări pentru că am constatat că pentru români Vasile C. Dumitrescu este o mare necunoscută, comunismul punându-şi în aplicare foarte bine pârghiile de discreditare şi ştergere din memoria colectivă a unor oameni pentru care ţara era mai presus de orice. Soţul meu nedorind să renunţe la cetăţenia română, indiferent cât a avut de pierdut.
Credincios propriei sale conştiinţe româneşti, Vasile C. Dumitrescu rămâne în sfera politicului, dar de această dată, colaborând aproape exclusiv cu instituţiile germane. Începând din 1956, devine prin numire referent pentru problemele de formare a cadrelor politice în organizaţia Kampfgruppe gegen Unmenensclichkeit (grupul de luptă împotriva inumanului). După aceasta a funcţionat tot ca referent în cadrul organizaţiei Europa Häuser, perioadă, cum spuneam la început, când l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu. Între 1969 – 1979, soţul meu a fondat împreună cu oameni politici, bancheri, avocaţi, editori, toţi germani uniţi prin aceleaşi convingeri, organizaţia Seminarii de Studii Politice. Un program elaborat de el, finanţat de la bugetul federal, cu participarea mai multor ministere a fost pus în practică pentru tinerii care urmau să-şi satisfacă serviciul militar. Vasile C. Dumitrescu a exercitat o fascinaţie permanentă asupra unor generaţii întregi de viitori ofiţeri, unii din ei fiind astăzi personalităţi în Bundeswehr. Motivul, a căpătat o notorietate de gânditor politic la care s-a adăugat aceea de publicist prezent cu idei noi în presa germană, fără termen de comparaţie cu vreun al originar din România.

Şi astăzi primesc scrisori de admiraţie şi ataşament, din partea unor foşti elevi, chiar dacă Vasile C. Dumitrescu s-a stins în decembrie 1992. Şi sunt convins că toate manuscrisele şi datele din arhiva soţului meu trebuie tratate ca şanse ale sorţii, iar moştenirea sa postumă să revină atât culturii române, iar prin cultura germană, unei Europe Unite.

Ce va fascinat la Vasile C. Dumitrescu?

Deși nu a fost o dragoste la prima vedere, m-a fascinat puterea lui, modul deosebit de a judeca şi cunoaşterea totală a politicii Germaniei. Dacă vrei, a fost iubire la a doua vedere. Mi-am făcut studiile la Paris, dar recunosc că până la Vasile C. Dumitrescu nu am mai cunoscut nici un alt român. Când am făcut cunoştinţă cu el aveam 26 de ani, o vârstă la care aveam suficientă experienţă de viaţă ca să-l pot aprecia pe Vasile C. Dumitrescu la justa sa valoare. Chiar dacă nu a existat” declicul sălbatic” al dragostei, care știm că în timp se stinge, a existat în schimb un” declic intelectual” al dragostei care s-a întărit cu fiecare clipă, aducându-ne la un nivel al fericirii pe care cu greu un cuplu îl atinge. Nu am regretat niciodată această întâlnire, pentru că am trăit alături de el 26 de ani admirabili.

Va apropiat căsătoria cu Vasile C. Dumitrescu de valorile poporului român?

Este greu de definit spiritualitatea unui popor prin prisma unei singure persoane, indiferent de calitatea sa intelectuală. Vasile C. Dumitrescu mi-a povestit foarte mult despre ţara lui, despre spiritualitatea poporului român, dar foarte multe am aflat şi din traduceri din literatura român sau de la clientela de la” Klein Bukarest”. Astfel m-am apropiat de poporul român, chiar dacă conjunctura mi-a impietat dorinţa de vizita România înainte de 1990. Cred că există o diferenţă esenţială între spiritul poporului român şi potenţialul poporului. Iar aceste diferenţe sunt dictate de istoria zbuciumată a estului Europei şi a opresiunilor la care a fost supus poporul în regimul comunist. În timp sunt convinsă că aceste diferenţe vor fi depăşite.

Cum s-a produs întâlnirea cu Pamfil Șeicaru?

Vasile C. Dumitrescu l-a întâlnit pe Pamfil Şeicaru în anul 1974. Încă din momentul întâlnirii și-a dat seama că marele ziarist român trece printr-o perioadă dificilă a existenței sale în exil. Nu era vorba doar de situaţia materială ci şi dificultatea spirituală în care se afla. Eram căsătorită de câţiva ani, iar soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”, explicându-mi ce a însemnat acesta pentru România. După o evaluare atentă și cântărind șansele și implicațiile unui astfel de demers, mai ales pentru Pamfil Șeicaru, mi-am dat acordul asupra susţinerea reeditării sale în afara României.

Securitatea ceaușistă nu a încercat să vă descurajeze sau să vă intimideze în vreun fel?

Oricum, Pamfil Şeicaru avea o condamnare la moarte în ţară şi era urmărit de Securitate. Cu siguranţă a existat şi o supraveghere continuă a lui Vasile C. Dumitrescu, cu atât mai mult după reapariţia” Curentului”. Soţul meu era oarecum intangibil, fiind protejat de funcția importantă pe care o avea în politica internă a Germania, iar eu aveam o oarecare protecţie prin statutul de jurnalist. În orice caz, după ce l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, eu care proveneam din Germania de Est, nu am mai avut voie să-mi vizitez mama care trăia dincolo de zidul Berlinului şi nici să pătrund pe teritoriul vreunei ţări din blocul comunist. Noi eram la curent cu ce se întâmplă în România prin informaţiile care ne veneau prin diferite surse, urmărind cu groază şi revoltă înrăutăţirea continuă a situaţiei. Acesta este unul din motivele pentru care a hotărât că trebuia să apară” Curentul” în diaspora.

” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”


– interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea –

Vasile Blendea (foto: Gabriel Argeseanu)

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi realizat poartă o semnătură distinctă, inegalabilă, în peisajul acestei arte. În ce împrejurări ați realizat prima fotografie?

Momentul acela este un amestec de tristeţe şi veselie. Până la 14 ani nu am avut nici o fotografie în care să apar și eu. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agaţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul cinci de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor de vedere, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat sau nu pentru proiecţie.

Cine va introdus în lumea scriitorilor? Care au fost cele mai dificile ședințe foto?

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor. Se întâmpla în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Printre cei mai dificili se numără Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, dar mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita.

Să știți că am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că:” Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau unii la mine să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri, dar îl opream spunându-i că este doar o falsă impresie, mai ales că suntem atât de puţini în această breaslă, iar noi ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Regret că după Revoluţie nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, un fel de „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare, dar am și fost alături de cei cu har artistic. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

Sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși?

Aşa este. Dar să știi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă am militat pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care, din păcate, mulţi români l-au abandonat în lada uitării. Anul 2002 a fost declarat” Anul Brâncuşi”. A fost un bun prilej de a însoți cu opera marelui artist român la Veneţia unde am remarcat cât de frumos vorbesc străinii despre noi şi ce urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu și numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Văzând aceasta vrajbă între români mi-am zis: Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul” care pentru care”, iar de la contemporani” care pe care”. Privind atent constați cum economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Mai mult, cultura a fost aşezată pe ultimul loc, prinsă de conștiința societăți doar într-un şurub. Măcar dacă acest şurub ar fi o spirală, ca să se poată elibera. În timpul” expoziției Brâncuși” de la Veneția, a venit la mine o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr. S-a uitat cu ochii umezi la mine şi mi-a spus:” Domnule Blendea, eu sunt logodită cu un avocat din Padova și plănuiam pentru anul viitor să facem nunta pe pământ italian. Însă atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, nu la anul, ci în acest an dedicat lui Brâncuşi”. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus:” V-am adus numai trei mostre care să-l identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu – constă în întâlnirea dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase:” Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo. Când a dat cu ochii de ea lui Brâncuși i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi mă fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor…”. Şi atunci ea la mustrat aşa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Această descriere o preluasem din cartea lui Sachelerie, dar eu i-am mai adus modificări. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât ca băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, să-i dea numele de Constantin.

Ce vă leagă de Teleorman?

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat…

Discutam cu tine înainte de acest interviu despre nedreptatea că Brâncuși este asimilat națiunii franceze ori celei americane, dar numai românilor nu. Mă întrebai de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe alte mari personalităţi, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au lăsat semne și mesaje clare, că prin ei, România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri aproape în fiecare an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiul Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când un român este gata să-l ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist plecat din țară și ajuns să se stabilească la Paris nu mai este considerat român. De aceea Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era pornită campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Anul Brâncuşi” a fost un fiasco, fără a mai socoti contestările din presă. Pe artist, când lucra la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat ucenicii: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim încă la ce anume?”. Și atunci Brâncuși le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu acum. Eu vă las bucurie curată”.

Artistul modern trebuie să inoveze permanent


– interviu cu artistul plastic Dumitru Ciocan – Sin –

SONY DSC

Dumitru Ciocan – Sin

Îmi spuneaţi cu mulţi ani în urmă, într-o după amiază de iarnă, că „eul artistic mi l-am modelat singur”. Sunteți autodidact? A fost cineva din familie sau din cercul apropiat care v-a încurajat, ați avut vreun model? 

Arta trebuie înţeleasă ca un fenomen social, cu mare încărcătură filosofică şi sentimentală. Faţă de artiştii marilor curente din trecut, artistul modern trebuie să inoveze permanent, pentru că lumea este avidă de nou. Eul artistic mi l-am modelat singur, prin studiu, dar fiind într-o permanentă observare a universului din jurul meu. Am citit multă filosofie. Aceasta fiind pentru mine, ca şi matematica, două moduri de a înţelege lumea. Aşa cum spunea Leonardo da Vinci, artistul care nu iubeşte matematica trăieşte în ignoranţa incapacităţii de a nu vedea şi înţelege marile valori. Când am fost copil nu am avut profesori de desen şi muzică, înclinaţia mea spre artă fiind ceva nativ. În perioada copilăriei am început să fac caricatură, era un fel de paradă a imaginilor cu tipologii umane, pentru că şi exageram anumite detalii, aşa cum le vedeam cu mintea mea de copil. Am evoluat, dar din timpul armatei pot spune că am început să evoluez în artă. Pentru că armata a fost pentru mine o şcoală. Am citit mult şi am exersat mult.

Muzica simfonică, pe care aţi văzută transpusă în multe din lucrările mele, mi-am însuşit-o singur. Şi, aşa consider eu, sunt un foarte bun meloman, acumulând foarte multe cunoştinţe muzicale, începând de la Renaştere şi până la muzica dodecafonică, inclusiv cea ce se proiectează muzical în zilele noastre. Mi-am impus o anumită ordine în ceea ce priveşte ambientul în care lucrez. Dacă sunt în natură pictez natura, dar când sunt în atelier fac creaţie, încercând să redau valori noi. În primul rand să mă impresionez pe mine, apoi pe cei care privesc lucrările mele. Am pus foarte mult suflet în fiecare lucrare, iar în momentul când au fost expuse pe simeze au demonstrat publicului vizitator câtă ardere interioară am şi cât de mult iubesc pictura. Am pictat foarte mult. Indiferent că a fost în taberele de creaţie, în atelier sau pur şi simplu în mijlocul naturi. Am oferit, aşa dar şi figurative şi nonfigurative. Pentru că atât emiţătorul, care este arta, cât şi consumatorul de artă, adică receptorul, trebuie să să intre în simbioză, realizându-se astfel corelaţia artist – privitor.

Nicolae Lupu, în egală măsură pictor, poet şi prozator, era fascinat de forţa lăuntrică a lucrărilor din ciclul „Structuri muzicale”. Cum ați reușit să pictați vibrația muzicii  ?

Când sunt în faţa şevaletului din atelier, ascult muzică, aceasta creându-mi acele stări celeste inspiratoare. Relaţia între muzică şi plastică este foarte apropiată, pentru că sunt două surori. Ele îşi împrumută chiar şi termenii. De exemplu, culori cromatice şi sonorităţi cromatice. Sau game calde şi reci, cum există în pictură, sau game minore şi game majore la muzică. Există şapte note muzicale, există şapte culori. De aceea trebuie private ca două arte aflate în simbioză, sensibilizând omul ce receptează arta şi frumosul.

Am colecţie de cinci viori, am şi o violă… Scriu şi poezii ale căror titluri sunt de inspiraţie muzicală. Vioara este foarte aproape de vocea umană. Este instrumental care exprimă cel mai bine bucuria şi tristeţea. Ca profunzime se apropie de violoncel, care este vocea bărbatului, puternică şi gravă, care impune o anumită arhitectură sonoră ce impune vibraţie existenţei.

În arta modernă artistul nu porneşte de la o idee, aceasta vine lucrând. Picasso spunea că se aşeza în faţa şevaletului şi începea să lucreze, timp în care apărea şi inspiraţia care finalizează lucrarea. Aşa se nasc imaginile, aşa se transpune filosofia în artă, aşa apare gândirea abstractă. Această gândire este superioară gândirii clasice pentru că, aşa cum spunea şi Petre Ţuţea, artiştii care lucrează abstract crează o artă la nivel superior.

Marea tragedie a existenţei mele artistice, este că mă aflu într-un oraş cu foarte puţini artişti. Artistul din provincie este în postura de a nu putea comunica permanent cu marile valori. Ca şi în muzică, dacă nu asculţi zi de zi înseamnă ce treptat te pierzi în neştiinţă, în ignoranţă. Ce poate să fie omul dacă nu un ignorant, atunci când nu vede şi nu cunoaşte mai nimic.

Ce va determinat să vă exprimați în mai multe forme artistice?

Cochetez şi cu sculptura din fragedă tinereţe, dar nu am avut prilejul de a mă dezvolta pe această coordonată artistică. Sculptură am făcut şi în piatră şi în lemn. Când eram copil, tata, care era tâmplar şi cântăreţ la biserică, îl tot amâna pe un unchi care vroia să i se facă un jug pentru boi. Aveam nouă ani atunci şi, pe ascuns, am confecţionat, inspirându-mă şi din şabloane, un jug care i-a făcut pe toţi să se minuneze de realizare. Am făcut şi instrumente muzicale. Îmi aduc aminte că la Islaz, am făcut dintr-o tiugă un instrument albanez, fapt ce la determinat pe un profesor de la Liceul pedagogic din Turnu Măgurele să se extazieze în faţa rezonanţei aproape fără cusur. Toate materialele, indiferent că este lemn, metal, lut sau piatră, au o căldură interioară pe care artistul o poate transforma în artă. Când eram student aveam un profesor de sculptură de origine poloneză, Gheorghe Karnowski, care văzând un modelaj al meu din lut, o compoziţie mai abstractă, m-a apreciat la superlativ, spunându-mi să mă fac sculptor şi nu pictor. Acum, privind în întinderea evoluţiei mele, pot spune că sunt un autodidact în multe domenii.

Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama îi făcea


interviu cu solista de muzică populară Veta Biriş –

Veta Biris. Foto: http://www.zi-de-zi.ro/

AG. Se vorbește de apostolatul pe care îl faceți pentru a păstra, pe cât posibil, bagajul identitar etnofolcloric din zona în care v-aţi născut. Credeți că într-un spaţiu globalizat, identitatea noastră culturală va fi alterată?

V.B. Se vorbeşte destul de mult despre acest subiect în ultima vreme. Sigur că pericolul alterării identităţii noastre culturale, şi nu numai, ar trebui să ne preocupe pe fiecare din noi. La urma urmelor, ce este Europa Unită, decât un grup de state, iată, fără frontiere, în care trăiesc popoare cu identitate şi entitate diferită, cu tradiţii, obiceiuri şi o cultură specifice? Noi ne-am alăturat acestui grup de ţări din Europa, şi este bine, numai că, din păcate, prea uşor din cauza “modernismului” abandonăm ceea ce ne este specific ca neam, ca fire, ca entitate. Ca să nu mai vorbim de genocidul care face ravagii în limba română. Ne pasă din ce în ce mai puţin cum vorbim, cât de corect ne exprimăm, cum preţuim şi perpetuăm limba română. Eu cred că tot răul de aici porneşte, de la batjocorirea, stâlcirea şi masacrarea limbii noastre naţionale. Sigur că orice limbă este, dacă vrei, un “organism viu”, suportă şi se pretează la modificări, la evoluţie, la îmbogăţire… Dar ce se întâmplă azi cu limba română este, cel puţin, îngrijorător.

Vorbind de celelalte elemente care determină identitatea noastră naţională, tradiţii, datini, obiceiuri, cu toată atât de variata lor gamă de manifestare, cred că a le păstra şi ale perpetua depinde de fiecare din noi. Nu numai că, se pare, astfel de preocupări nu prea sunt prioritare (prea) multora dintre noi. Ştiţi, problema creată este asemănătoare, dacă îmi permiteţi comparaţia, cu cea a mediului înconjurător şi a climei. Dumnezeu a creat o lume perfectă în echilibru şi frumuseţe -Pământul- pe care ni l-a dat nouă, oamenilor să-l administrăm şi să-l folosim. Ce-am făcut din Pământ? Ce-am făcut din climă? Ce-am făcut cu sute, poate mii de specii de plante şi animale care au dispărut? Şi pentru că tot suntem în sărbătorile de iarnă, unde sunt zăpezile de altădată?… Aşa-i şi cu identitatea naţională. Dumnezeu ne-a lăsat ca popor, ne-a dat o limbă, ne-a inspirat să ne creăm o cultură, să avem propriile tradiţii… Ce-am făcut cu toate astea? Ce facem în continuare cu ele? Ar trebui să mai aruncăm un ochi prin Europa şi să vedem cum îşi preţuiesc cultura şi istoria francezii, italienii, nemţii, ungurii… Cât preţ pun pe valorile lor patrimoniale. La noi o mulţime de biserici, castele, cetăţi, clădiri de patrimoniu, case vechi de la ţară sunt în ruină. Văd lucrurile astea peste tot pe unde umblu în ţară, mai ales aici, la noi, în Transilvania. Lucrurile astea nu ar trebui să-i lase pe mulţi din administraţiile locale, judeţene şi naţională să doarmă. La urma urmelor, Europa nu are nevoie de blocurile noastre…

A.G. Pentru că suntem în preajma sărbătorilor de iarna, dumneavoastră credeţi în Moş Crăciun? M-ai simţiţi aceeaşi emoţie din copilărie în la auzul cetelor de colindători?

V.B. Cred în Moş Crăciun, dar într-un Moş Crăciun altfel. Moş Crăciunul meu este mult mai darnic şi nu vine doar în preajma Naşterii Domnului. Copilului din mine Moş Crăciun îi aduce şi primul ghiocel şi primul mugure care plesneşte primăvara pe o ramură din pomii din curtea casei mele şi rândunelele care-şi fac în fiecare primăvară cuib sub straşina casei… Moş Crăciun bucură copilul din mine cu o ploaie răcoroasă de vară, cu cer senin, cu florile de camp, cu primele frunze care se îngălbenesc şi cad, cu prima ninsoare. Vedeţi, îmi îngădui un Moş Crăciun altfel. E dreptul meu şi… şansa mea. Sigur că perioada sărbătorilor de iarnă are specificul ei, fiorul ei. Dar, din păcate nici colindele nu mai sunt ce erau, nici colindătorii nu mai sunt pătrunşi – atât cât putem fi – de misterul Întrupării şi venirii în lume a Domnului. Se diluează, se persiflează totul, din păcate. Iar spiritual comercial al sărbătorilor de iarnă este cât se poate de păgubos pentru spirit.

A.G. Cum se reflectă sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

V.B. Domnule, dumneavoastră poate nici nu vă imaginaţi cu cât de puţin ne mulţumeam noi când eram copii: Mă provocaţi să vă povestesc întâmplări care mi-au marcat copilăria în perioada sărbătorilor de iarnă. Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama, Dumnezeu s-o odihnească!, îi făcea. Nu vă pot povesti tihna şi pacea din casa părinţilor mei. Nu vă pot povesti simplitatea atât de „complexă” cu care ne raportam şi percepeam sărbătorile de iarnă, respective Crăciunul. Ca să fii fericit, astfel de lucruri trebuie trăite. Eu le-am trăit şi-am fost fericită şi, uite, îmi curge o lacrimă, nu de tristeţe, nu de părere de rău pentru timpurile care au fost ci de bucurie pentru că Dumnezeu mi-a rânduit să trăiesc astfel de clipe.

 

Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura


– interviu cu ceramistul Ciprian Anghel –

SONY DSC

Ciprian Anghel

Aveți suficientă experiență spre a vă întreba cum evaluaţi condiţia artistului ceramist din provincie?

Este greu să evaluăm dacă este mai mult sau mai puţin bine. Este cert că din afară percepţia este de monotonie, uneori şi de blazare, dar să ştiţi, cel puţin eu, lucrez foarte mult şi fac abstracţie de acest caz. Este firesc ca percepţia publică către zonele marginale să se situeze la extreme. În provincie arderile interioare sunt mult mai puternice. În marile oraşe, unde viaţa artistică este efervescentă şi este percepută la o altă dimensiune valorică, artistul are şi o altă împlinire artistică. Informaţia, noul, evoluţia în cele din urmă, pătrund cu mai multă intensitate în atelierul creatorului de artă. Pe când în Roşiori acestea au o oarecare lentoare. Ca să compensezi trebuie să lucrezi mai mult şi să încerci să te raportezi prin anticipaţie la ce se întâmplă în ceramică, în artă în general. Latura pozitivă a acestei stări este că te face să experimentezi mai mult, mă refer în domeniul glazurilor. Şi aşa este firesc, ca artistul să experimenteze cât mai mult în atelierul său, dar comunicarea din marile oraşe culturale duce de cele mai multe ori la scurtarea timpului pentru o experienţă sau alta. Cum de altfel şi achiziţionarea lucrărilor unuia sau altuia dintre artişti se cotă mult mai mare în acestea. Atâta timp cât în acest mic oraş de provincie nu avem acei Mecena care să investească în artă este mai greu să te menţii. Ai nevoie de bani, pentru că arta pe care o fac necesită costuri foarte mari. Glazurile costă foarte mult, arderea în cuptor este un alt efort financiar şi lista poate continua. La toate acestea nu am luat în calcul şi latura existenţa ială de zi cu zi.

Cum ați ajuns la ceramică? Cine va sprijinit în perfecționarea tehnicii?

În timpul liceului, dar şi mai înainte, am cochetat cu sculptura şi pictura. Poate că evoluţia mea artistică ar fi continuat în acest sens, dacă nu plecam după încheierea liceului la Bucureşti, unde am locuit aproape un deceniu. Aici am descoperit ceramica, iar atracţia definitivă către aceasta poate fi interpretată şi prin complexitatea creaţiei în sine, ea înglobând şi tehnici din pictură şi sculptură, ceea ce mi-a satisfăcut şi aplecarea către aceste arte pe care o aveam în şcoală. Pasiunea pentru ceramică m-a pus în contact cu cu muţi artişti de la care am învăţat. Să ştiţi că pe această cale a devenirii artistice eu am suportat şi multe durităţi verbale, însă pasiunea a învins.

Am avut doi mentori în ceramică, Cecilia Frederica Stork-Botez şi Alvaro Mircea Botez, care de-a lungul multor decenii au avut un rol important în arta plastică românească. Chiar am avut şansa să locuiesc la aceştia, acumulările mele fiind şi mai intense în ceea ce priveşte tehnica, începând de la primele momente ale modelări lutului şi până la arderea în cuptor.

SONY DSC

In atelierul artistului

Experimentând arderile în cuptoare alimentate cu diferiți combustibili, care vi sa pare cea mai aproape de așteptările artistului pentru lucrarea sa?

Sigur că toate arderile duc la acelaşi deznodământ artistic: apariţia lucrării în stadiul final. Dar arderea cu lemne este cea mai frumoasă, pentru că dă naştere la anumite fenomene chimice ce influenţează pozitiv culoarea. Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura, culoarea cum spuneam, ce duc la lucrări unicat. Să ştiţi că cele mai frumoase momente din viaţa unui artist sunt acelea când deschizi cuptorul deja răcit pentru a vedea rezultatul arderii. Pentru că atunci când aşezi glazura pe suprafaţa obiectului culoarea acesteia nu este cea de la finalul arderii, aşa cum se întâmplă în pictură de exemplu. De aceea arderea controlată la anumite temperaturi fac ca la final culoarea să fie cea pe care ţi-ai imaginat-o iniţial. Eu lucrând cu argila, prima ardere, „biscuit” cu se spune, o fac la 10000 C, iar glazurile undeva între 850 – 9000 C.

Sunt şi accidente de ardere, care pot distruge lucrarea, dar pot crea şi ceva fabulos, pentru că focul este cel care în ultimă instanţă decide existenţa unei lucrări.

Viaţa de artist nu este una tocmai comodă pentru partenerul de viaţă. Cum se împacă soţia dumneavoastră cu momentele în care cotidianul și spațiul casnic sunt acaparate de activitatea dumneavoastră creatoare?

Are multă înţelegere pentru mine. Dar, oricât ar fi de înţelegătoare uneori mai are şi păreri adverse privind zona financiară. Ar fi firesc ca la cât investesc să şi scot o parte din bani pentru a mă autofinanţa.

Chiar dacă are alte preocupări, în cei peste 28 de căsnicie s-a alăturat pasiunii mele, mă înţelege şi în acelaşi timp înţelege ceea ce creez. Ca orice artist îmi doresc un spaţiu mult mai mare pentru atelier, dar expansiunea mea în apartament este delimitată de doamna mea de viaţă, care mi-a lăsat de înţeles că cea mai importantă formă de extindere a atelierului ar fi recuperarea din acesta prin vinderea de lucrări, ceea ce îmi doresc şi eu. Îi mulţumesc că există şi înţelege modul meu de a gândi şi percepe lumea.

Caută privitorul un mesaj anume la expoziţiile de ceramică?

Mesajul meu artistic este înmagazinat în fiecare lucrare, dar este înţeles de foarte puţini oameni. Şi acest fapt se datorează tocmai pentru că ceramica nu ţi se dezvăluie în totalitate de la prima îmbrăţişare vizuală.

Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului


– interviu cu Marius Daniel Popescu –

mdp

Marius Daniel Popescu

                      Stabilit în Elveţia de la începutul anilor 1990, Marius Daniel Popescu a obţinut distincţii literare atât pentru poezie cât şi pentru proză, dintre care „Premiul Rilke” şi „Robert Walser“. Romanul de debut “La Symphonie du loup/ Simfonia lupului” pentru care a fost distins cu Premiul “Robert Walser” în Elveţia, a apărut, în traducere, la Editura Humanitas, în anul 2008.

       De ce ai părăsit România? De unde atracția către țara cantoanelor?

Am locuit în ţară până la începutul lui august 1990, iar nemulţumirile mele au fost aceleaşi cu nemulţumirile milioanelor de români ce au trăit dictatura lui Ceauşescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de igienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric şi de gaz şi de lemn de foc şi de benzină, lipsa de justiţie, lipsa de respect, lipsa de recunoaştere a valorilor au fost nemulţumirile unei naţiuni! Toate acestea s-au acumulat pentru mine, care la acea dată aveam 27 de ani.

Aventura în Elveţia a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Braşov revista ”Replica”, un săptămânal ce ieşea în 20.000 de exemplare şi se vindea foarte bine. Un mic grup de elveţieni, fete şi băieţi, studenţi, au venit să cunoască România de după Ceauşescu, iar eu m-am îndrăgostit de o elveţiancă ce făcea parte din acest grup. Cum şi ea se îndrăgostise de mine şi a venit de cinci ori din Elveţia să mă vadă în ţară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim şi să trăim în Elveţia. Și aşa am plecat din ţară pe întâi august 1990.

Cum nu ştiam nimic din limba franceză, aventura sau viaţa în Elveţia a început cu învăţarea limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de limbă franceză, am învăţat-o singur, cu dicţionare, cu cărţi, ziare şi emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întreţin mica familie, soţia era încă studentă la ştiinţe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne şi, la numai un an de Elveţia, am fost angajat ca şofer de autobuz şi troleibuz la Lausanne: aveam permisul de camion din ţară!

Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză, şi la numai cinci ani de când începusem să învăţ limba, am publicat primul volum de poezie scris în franceză “4 x 4, poeme cu tracţiune integrală”.

Mi-am făcut mulţi prieteni scriitori şi ziarişti, am început să le cunosc bine literatura şi critica literară, să le simt şi să le trăiesc din plin viaţa literară.

Romanul” Simfonia lupului”, pentru care ai primit premiul “Robert Walser”, te-a readus în atenția lumii literare românești, care uitase de Marius Daniel Popescu cel cu patru volume de poezie publicate până la mariajul. Ai fost surprins de acest val de simpatie care, este adevărat, urmat și de o critică favorabilă?

În ţară am fost un ”poet vizibil”, mai ales prin radicalismul tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci… proză: ”Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!”. Am avut parte de o vizibilitate superbă şi binefăcătoare din partea prietenilor din Braşov: Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Braşov am devenit prieten cu mulţi poeţi, scriitori şi critici literari din ţară.

Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari şi a revistelor literare se datorează ”structurilor şi ierarhiilor literare” de la noi. Eu sunt un poet marginal, cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un independent, un fel de sălbatic ce nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat.

Până acum am avut patru critici literare foarte bune în ţară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o deschidere a criticilor noştri în ceea ce priveşte observarea, analiza şi interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzaţie şi atât. Dacă în occident am fost invitat să-mi prezint literatura în cel puţin o sută de locuri, în ţară nimeni nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general.

Editurile din ţară, cred că ele sunt deschise persoanei mele, cărţilor mele, au tot interesul să mă integreze în programul lor editorial. Editurile nu mai funcţionează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din ţară, mult mai deschise şi mai întreprinzătoare, editurile încep să-şi joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Și cu toată această plasare marginală și cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare, în Elveţia ai primit Premiul „Rilke” (2006) pentru un volum de poezii.

Premiul Rilke a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elveţian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în limba franceză, inspirate din detaliile vieţii de zi cu zi de aici: am descrieri minuţioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură; eu sunt un sensibil permanent.

La numai doi ani distanță, în 2008, cititorul elvețian descoperea prozatorul Marius Daniel Popescu. Cât de important este premiul „Robert Walser” pentru recunoașterea valorii unui prozator?

Premiul “Robert Walser” – în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea oraşului Biel/Bienne, locul de naştere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956) – este cel mai prestigios premiu literar din Elveţia. Câştigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor şi cărţile sale, pentru traduceri şi posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferinţe şi colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar şi reprezentantul francofoniei în Iran. Chiar am reprezentat România la un mare festival literar în Franţa.

Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi creaţia şi să o dezvolţi, prin cărţile următoare şi prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale, pe toate scenele literare.

De ce consideri, în comparație cu francezii, că noi nu avem un sistem de evaluare a calităților literare?

La francezi, împotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune şi printr-o diversificare enormă. La ei există tradiţia literară, prestigioasă şi ea se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există deci o concurenţă imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi şi promova noutăţi literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurenţă enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană şi engleză, cu literatura americană şi cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spaţiu enorm dezbaterilor şi schimburilor de idei, ei sunt obişnuiţi cu valoarea literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forţă şi originalitate, francezii te supun maratonului de idei implicându-te zi de zi pe scena imensă a tratativelor literare. La francezi, cel mai important este scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost si va rămâne pentru eternitate un scriitor revendicativ, înainte de a fi un scriitor cu stil! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce aşteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche şi complexă, ea are bube în cap de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru că nu avem detaşarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de gaşca literară sau de minister al culturii, de a asuma, în creaţia literară, monstruozităţile şi frumuseţile româneşti. Rezervorul literar românesc, la propriu şi la figurat, a fost şi rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se împute sub soarele binevoitor al şefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, şefii culturali sunt scriitorii şi nu ceilalţi.

Spuneai cu alt prilej că Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Jean-Louis Kuffer te-au determinat să treci de la poezie la proză. Tot ei ți-au sugerat tema din romanul „Simfonia lupului”?

Cu „Simfonia lupului” am creat pasajul de trecere de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina, vorbeam, când ne întâlneam în ţară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 şi chiar după aceste evenimente istorice din ţară. George îmi spunea „scrie în fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat şi el tot timpul spunându-mi „tu eşti cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Aceşti doi prieteni au reprezentat şi reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia şi poezia rămâne prezentă chiar şi în „Simfonia lupului”: un profesor universitar şi critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!

Şocul ce m-a impulsionat să scriu proză sau poem în proză, să trec la o lucrare de anvergură, a fost o discuţie de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar şi ziarist, din Elveţia. Eu îi povesteam scene din viaţa românească din anii dictaturii lui Ceauşescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheaţa, să ne povesteşti cu forţa ta această viaţă românească plină de dureri şi de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă şi frumoasă cabană la munte, i-am cerut maşina lui de scris şi hârtii, l-am trimis la culcare şi m-am apucat să scriu: în câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”.

Romanul „Culorile rândunicii” (Premiul Federal pentru Literatură – 2012, Grand Prix Littéraire du Web 2012) continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viaţa noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viaţa românească şi sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”.

Gheorghe Stroe, prozator şi critic teleormănean, făcea o observaţie justă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură mai devreme de 40 de ani, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Vă regăsiţi în această apreciere?

Da, vârsta, experienţa literară au o contribuţie în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experienţe de viaţă şi literare, mai ales prin citirea multor cărţi, poţi să ataci cu mai multe şanse de reuşită romanul sau nuvela. Ştiu că voi învăţa tot timpul şi până la moarte, din experienţele vieţii reale şi din lecturile mele. Ce cărţi vor fi mai mature decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru şi din noi înşine şi să-l traducem pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în acelaşi timp finit şi infinit.

Am observat că există tendinţa de a pune în balanţă scriitorul şi profesia. Azi poţi fi şofer, mâine gazetar, poate funcţionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii. Dacă am continua nefireasca asociere a scriitorului cu profesia (din care îşi asigură existenţa zilnică), am ajunge la situaţii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ştefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu şi Eugen Lovinescu erau profesori şi lista este inepuizabilă. Crezi că ar trebui o delimitare a scriitorului de şoferul de autobuz?

Scriitorul şi şoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se intersectează sau se confundă unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conţine miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaştere sau chiar dispariţie, mediul şoferului este o mică parte, o parte infimă a societăţii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendinţa spre infinit, dorinţa de a percepe şi de a înţelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanţe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face şi desface”. Cei ce nu fac distincţia între scriitor şi şofer, cred că se interesează mai puţin de aspectul literatură şi dau o mare importanţă aspectului original al persoanei, al individului în carne şi oase, ei caută senzaţia sau scandalul jurnalistic, doresc provocarea publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendinţa să creadă că un şofer nu poate să vadă lumea, fiind şi scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe revelaţia scriitorului ce provine dintr-o lume de jos, şoferească, neobişnuită cu vorbele mari.

Adevărul este că nu exista şcoală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spui tu în formularea întrebării, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii şi putem întâlni scriitori fără nicio meserie.

Obişnuit cu variaţiile ziaristice, eu mă supun, mă adaptez tuturor viziunilor jurnalistice, nu mă deranjează să fiu asociat şoferului sau altor originalităţi, cum ar fi străinul adică „l’étranger”.

Cum a fost experiența atelierului literar susținut într-o închisoare?

Într-adevăr, am ţinut un atelier literar într-o închisoare de maximă securitate elveţiană, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Nu văd nimic anormal în tot acest atelier literar, ba din contră. Doi dintre deţinuţi, unul francez şi altul italian, scriau foarte bine şi se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puţin banditesc. Surprins de calităţile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elveţian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean şi-a plătit datoria ce o avea societăţii, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie şi să-şi promoveze cărţile, editorul îi publică textele deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-puşcăriaş nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-şofer.

Borges spunea: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Ai avut vreun model în diversele împrejurări ale vieții?

În felul lui, Borges avea dreptate. Această imitare a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca şi cum aş fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo imitarea se împleteşte cu o admiraţie a celuilalt, ce reiese din confundarea cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor.

Eu nu am modele, am însă foarte mulţi scriitori ce mă îndrumă, ei sunt români şi elveţieni, francezi şi germani, africani şi americani, israelieni şi palestinieni, sudamericani şi ruşi, polonezi şi finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele şi de toate religiile. Mă inspir peste tot, din tot felul de opere şi din toate secvenţele vieţii de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, vedeniile literare ce-mi aparţin.

Un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit


De la stânga: Gheorghe Stroe, Vasile Blendea

  – Interviu cu prozatorul Gheorghe Stroe, membru al Uniunii Scriitorilor din România-

În 1986, volumul de proză scurtă „Oraşul timpului sfârşit” era pregătit pentru tipar la Editura Cartea Românească, anunțând debutul prozatorului Gheorghe Stroe. De ce nu a mai fost publicat?

V-aţi dat seama că însuşi titlul era unul indezirabil. Redactorul cărţii era Cornel Popescu, iar referatul extern îi aparţinea lui Radu G. Ţeposu. Multe dintre proze nu au fost acceptate de cenzură, astfel că, deşi aflată în planul editurii, cartea a fost scoasă. În ultimă instanţă, încercarea lui Cornel Popescu de a mă include în volumul colectiv „Debut ’86”, ultimul de acest gen la Editura Cartea Românească în perioada comunistă, s-a soldat cu eşec datorită incompatibilităţii ideologice. Ca atare, debutul meu s-a amânat cu zece ani.

Vorbiți de anul 1996 când publicați romanul „Soarele Roşu”, un debut târziu al unui optzecist, dacă ne raportăm la unele remarci ale criticilor.

Nu aş spune că este un debut târziu. Este mai degrabă o prejudecată în privinţa vârstei la care debutează scriitorul. Trebuie să facem o diferenţiere clară, în funcţie de genul în care debutează scriitorul. Una este să debutezi ca poet şi alta este să debutezi ca prozator. Cineva făcea o observaţie justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Or, un debut editorial la 42 de ani nu este deloc întârziat. Şi pentru a spulbera această prejudecată a debuturilor târzii vă propun să privim din acest punct de vedere literatura română şi cea universală. Chiar şi unii poeţi debutează târziu. Astfel, Bacovia debutează cu volumul „Plumb” la 35 de ani, Ştefan Augustin Doinaş dă tiparului primul volum la 43 de ani, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Tudor Arghezi, de debut la 47 de ani. Cât priveşte prozatorii, Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi şi noi” la 44 de ani, Constantin Ţoiu şi Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Şcoala de la Târgovişte, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Ţopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturităţii în literatură, adică după al patrulea deceniu de viaţă. Ieşind din spaţiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani şi la 47 de ani publică „Roşu şi negru”; Freud la 58 de ani publica „Interpretarea viselor”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din „Don Quijote” o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. În privinţa vârstei sau a debutului intervin mai mulţi factori. Primul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Apoi intervin nişte circumstanţe aparte, spre exemplu Ştefan Augustin Doinaş a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există şi decizia autorului, aşa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983, a debutat la 43 de ani cu „Împăratul muştelor”. Aceste argumente sunt în favoarea faptului că debutul meu s-a produs la o vârstă optimă.

Să înțeleg că Mircea Dinutz se înșela la momentul apariției romanului „Soarele roşu” considerându-vă” un optzecist întârziat, atipic”?

Această atipicitate pe care mi-o atribuia Mircea Dinutz, se poate constata şi în privinţa debutului. Pentru că am debutat editorial cu un roman, nu înseamnă că proza scurtă este o experienţă ulterioară. În 1986 trebuia să debutez cu un volum de proză scurtă. În toamna aceluiaşi an, Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului” mi-a publicat o proză mai întinsă, „Cartea neamurilor”, ne inclusă, până acum, în nici o carte. Acelaşi supliment mi-a publicat o altă proză scurtă, „Duminica răzbunării”, nici aceasta negăsindu-şi loc în vreo carte. Şi ar mai fi şi alte situaţii de menţionat. Deci, proza scurtă publicată de mine în presa literară precede romanului „Soarele roşu”.

 Dacă vorbim de atipicitate, aceasta a fost sesizată de apropiații dumneavoastră care așteptau un volum de proză scurtă, oferind în schimb cititorului un roman conjunctural, de factură politică.

Acestea au fost împrejurările. După 1990, la Editura Cartea Românească era pe punctul de a apărea romanul combinat cu câteva proze scurte. Redactor era Antoaneta Iordache. Dar cum se ştie, la începutul anilor ’90, această editură a avut un moment de cădere financiară şi m-am folosit de ocazia oferită de Nicolae Lupu, o subvenţie de la Ministerul Culturii, pentru a tipării o carte şi, astfel, Gheorghe Filip, directorul Editurii „Teleormanul Liber”, s-a văzut în situaţia de a alege între un roman scris între 1991 şi 1993 şi o carte de proză scurtă. În privinţa cărţilor de proză scurtă publicate ulterior, prozele sunt din epoci diferite, asocierea lor tematică făcând-o fără a ţine cont de o cronologie a creaţiei. Dar fiind rescrise de mai multe ori, cred că au căpătat o unitate stilistică, fapt pentru care comentatorii lor nu au putut sesiza momentele diferite ale scrierii. În general, aventura producerii cărţilor este complicată şi poate mai puţin importantă, ceea ce contează sunt cărţile ca atare. Eu sunt pentru o retragere a autorului în spatele operei şi nu agreez promovarea excesivă a biografiei autorului. Alfred Jarry spunea că nu există biografie şi subscriu că există numai texte şi nicidecum biografie. Autorul trebuie să rămână doar un nume pe o carte, pentru că în mentalitatea populară contează opera, nu cel ce a scris-o. De fapt, aici sunt două atitudini. Dacă scriitorul vrea să-şi promoveze propria-i persoană, el poate suferi dacă nu este suficient de comentat, suficient de publicat; poate suferi dacă nu este într-un centru cultural sau în capitală. Dar dacă el este obsedat de propria operă, de producerea acesteia, atunci cred că îi este mai puţin indiferent succesul, receptarea de moment, dacă trăieşte în lumea agitată a unui centru cultural consacrat sau în capitală, ori retras într-un loc, izolat de lumea dezlănţuită a vieţii culturale. Trebuie să avem în vedere diferenţierea pe care o făcea Marcel Proust, în „Contele de Saint Boeuf”, între eul profund şi eul social. Opera fiind produsul eu-lui profund. Ori eul profund se găseşte în toate textele din cărţile mele. Cât priveşte „Soarele roşu” şi-ar fi găsit în alte împrejurări, de receptivitate a literaturii de circulaţie, un interes conjunctural. Deşi există posibilitatea citirii în această cheie, ca roman politic, eu am negat pentru că în anumite ocazii a fost supralicitată. Dar romanul poate fi citit şi în subtext. Un raport între copie şi esenţă. Un raport între idee şi model. Copiile fac să fie etern modelul, trimite la Platon, ori tot romanul este un raport între model şi copie.

 Datorită imaginaţiei de a crea o lume „proprie, stranie, bizară, fantasmagorică”, Constantin Sorescu te situează pe linia Marquez-Foulkner-Camus-Voiculescu-Dumitru Radu Popescu, ceea ce subliniază, încă odată, că scriitorul nu poate să fie o unicitate perfectă.

Adevărat, pentru că el există într-un context. Acest context preexistă. Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Poate o să vă surprindă, dar scriitorul care m-a influenţat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. În primul rând, în privinţa economiei stilului. De la Caragiale am învăţat că în text nu trebuie să existe nimic în plus. De la scriitorul Caragiale am învăţat că un text literar se întemeiază pe principiul minimum de expresie, maximum de semnificaţie. Principiul acesta l-a promovat şi Liviu Rebreanu. El a rescris romanul „Ion” de trei ori, scena nunţii rescriind-o de cinci ori. Flaubert spunea odată că dacă într-o noapte reuşeşte să înlăture un subjonctiv înseamnă că a avut o noapte bună. Cât priveşte pe Vasile Voiculescu, afinităţile sunt de dublă natură, datorită locului de naştere, satul meu aflându-se între Pârscovul lui Vasile Voiculescu şi Păliciul lui Ion Caraion, dar şi a unor afinităţi ce ţin de structură, de orientare culturală. O orientare spre folclor, spre descoperirea semnificaţiei existenţei umane în secolul nostru. Dacă ar fi să menţionez autorii în vecinătatea cărora mi-aş vedea proza, dar o vecinătate care înseamnă altceva decât transfer tematic, stilistic şi de structuri narative, ar fi Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Bănulescu, Mircea Eliade, D. R. Popescu, Kafka, Marquez, Borges, Camus şi majoritatea scriitorilor sudamericani. William Golding a fost o experienţă extraordinară, dar o importanţă deosebită au avut, pentru prozatorul Gheorghe Stroe, cărţile de teorie literară. Am încercat să reflectez puţin din afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar. Mai adaug şi cărţile de teorie care nu privesc direct literatura. În primul rând, Freud, care este o pasiune veche şi constantă. Am audiat în anul întâi de facultate un curs ţinut de Ion Vianu despre Freud, acesta fiind şi prima iniţiere. Nu trebuie să scap din vedere lectura existenţialiştilor Camus, Sartre şi Pascal. Am frecventat şi frecventez Biblia, centrat pe Ecleziast şi Evanghelii. Pentru interesul deosebit arătat folclorului şi mitologiei sunt recunoscător profesorului Niculaie Constantinescu, care mi-a fost dascăl în facultate. Cum la fel de importantă, în acest sens, s-a dovedit „Mitologia română”, scrisă de Romulus Vulcănescu, o carte substanţială. E greu de vorbit până la capăt de textele şi autorii prin care un scriitor se află într-o relaţie de proximitate şi nu de imitaţie.

 Vorbeați de cărţile de teorie literară care v-au dat posibilitatea reflectării din „afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar”. Un impuls suficient pentru a vă împinge și spre critica literară, de mare abundență sub semnătura lui Gheorghe Stroe. Și cu toate acestea de ce ați refuzat propunerea de a vi se publica un volum de critică literară?

Critica este mai mult decât necesară, dar nu trebuie să o fac eu. Un om poate avea o multitudine de vocaţii, şi are. E greu de găsit omului o singură vocaţie, dar el trebuie să ştie exact ce vocaţie îşi cultivă, pentru că la un moment dat există riscul, dacă nu alegi corect, să te pierzi, să te risipeşti şi în consecinţă să eşuezi.

Or, nu e posibil, decât în rare cazuri, să coexiste scriitorul şi criticul. Critica literară este un accident, un produs de circumstanţă. Ar fi stupid să spun că articolele mele s-au situat sub semnul amatorismului. Tocmai de aceea era normal să pot reflecta, cu un oarecare profesionalism, asupra unor cărţi citite. Faptul că eu sunt prozator şi în adolescenţă debutam ca poet, face să mă aplec asupra cărţilor din jur şi cu un interes aparte. Aşa cum spunea şi Gabriel Garcia Marquez, în „Parfum de guayaba”, un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit. Un scriitor parcurge un text pentru a vedea cum se constituie, care sunt articulaţiile, care este fiziologia acelui text. Din acest mod intenţionat de lectură al prozatorului, plus formaţia filologică, a rezultat şi critica. Dar critica aceasta a fost întotdeauna în defavoarea prozatorului. Unui prozator nu îi este simplu să menţină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că „te scoate din mână”. Sorin Titel spunea prin 1983, într-un interviu în revista „Tomis”, că nu poate accepta statutul de critic literar. Circumstanţele fiind cele care îi impuneau acest statut, deoarece în norma sa de redactor la „România literară” intra şi cronică literară. În interviul din „Tomis” arăta că îi lipseşte reflecţia tăioasă a unui critic propriu-zis, spunând că – citez din memorie: „Ştiu cât de greu se scrie o carte, cu ce eforturi, şi îmi vine foarte greu să o desfiinţez pe trei pagini, chiar dacă impresia nu este una favorabilă”. 

Nu știu cât de mult a contat cele relatate anterior pentru Sorin Titel, care a publicat două cărţi de critică literară.

El da, însă eu am tras o concluzie din cazul lui Alexandru George. Ştim foarte bine că este unul din criticii de fineţe ai momentului, l-aş numi succesor al lui Şerban cel Rău, adică al lui Şerban Cioculescu, dar este şi un prozator de raftul întâi, dacă nu mă înşel are şapte cărţi de proză şi cinci de critică literară. Despre sine, Alexandru George spune că este prozator şi accidental critic. Însă, constată că în anii din urmă critica i-a umbrit proza. Dumitru Micu, în „Scurtă istorie a literaturii contemporane”, îl trece la capitolul „Proza criticilor”, fapt pentru care Alexandru George a declarat că îl doare când i se consideră proza ca fiind a unui critic. Şi pentru a nu repeta situaţia nu voi strânge niciodată cronicile pe care le-am publicat de-a lungul anilor între coperţile unui volum. Un alt exemplu este Paul Georgescu, care a renunţat la critică definitiv, consacrându-se prozei, cu toată celebritatea de care se bucura în critică. El era lector universitar de literatură contemporană la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi lucra, în acelaşi timp, dacă nu mă înşel, în redacţia Revistei „Viaţa Românească”. Cu această polivalenţă pot spune că dăduse lovitura şi cu toate acestea a renunţat la critică. Acesta este de fapt avantajul pe care îl are creatorul în faţa criticii.

„Nu numai regimul comunist, ci întreg trecutul trebuie înţeles cu echilibru şi măsură”


Dan Berindei

– fragment din interviul acordat de academicianul Dan Berindei, cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede –

Sunteţi descendent pe linie directă al domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar descendenţa dintr-o familie ilustră, aşa cum observăm la marile familii boiereşti, obligă la o anumită conduită şi evoluţie. Privind retrospectiv, cele unsprezece generaţii descendente s-au achitat de această îndatorire nescrisă faţă de țară și familie?

Descendenţa obligă, ca să răspund provocării Dvs. Este adevărat ca descind din Brâncoveanu, aparţinând celei de-a 11-a generaţii a descendenţilor sai, dar totodată găsesc ca mai importantă implicarea înaintaşilor mei mai apropiaţi cronologici in extraordinarul proces al constituirii statului naţional şi modern român. Este vorba de străbunicii mei, doi dintre ei fraţi (Dumitru si Anton Berindei, părinţii mei fiind veri de-al doilea între ei!) si ceilalţi doi, Emil Costinescu şi maiorul Alexandru Zănescu. Doi dintre ei, Dumitru Berindei si Emil Costinescu s-au numărat printre deputaţii care au votat la 9 mai 1877 independenţa, iar ceilalţi doi s-au găsit pe front, cel dintâi, generalul Anton Berindei realizând podul de vase pentru trecerea trupelor şi apoi participând la operaţiile de la Plevna, fiind şi unul dintre ofiţerii superiori cărora li s-a predat Osman Paşa. Pentru mine, independenţa a fost şi este sacră! Bunicii mei şi-au făcut şi ei datoria către ţară, unul, Ioan D. Berindei, cel de-al doilea arhitect din familie, este proiectantul Palatului Culturii de la Iaşi, al Palatului Cantacuzino de pe calea Victoriei şi al Casei Assan (astăzi Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti), celălalt, generalul Grigore Berindei, aghiotant regal, a câştigat lupta de la Porumbacu în primul război mondial şi a fost şi creator al cercetăşiei în România. Tatăl meu, Alexandru, doctor în Drept de la Paris, voluntar în primul război mondial, îngropat de o bombă la Mărăşeşti şi dezgropat de alta şi-a pierdut auzul. Consider că înaintaşii mei şi-au făcut datoria şi exemplul lor mi-a fost un necontenit îndemn în viaţă, chiar sau mai ales în momentele de încercare ale ei!

În general, cel puţin în perioada pe care aţi traversat-o până în 1945, băieții alegeau să continue profesia tatălui. De ce nu aţi pledat spre avocatură şi aţi ales calea istoriei?

Mărturisesc că n-am suportat această „imitare” a părinţilor. Trebuie totdeauna să lucrezi in domeniul care te atrage! Este drept că în 1941 m-am înscris în trei facultăţi, la Istorie, Filosofie şi la Drept, ultima, recunosc, la insistenţele tatălui meu. Dar la Drept mergeam numai la premilitărie şi la câteva cursuri care mă interesau; n-am dat nici un examen, în afara celui de intrare! Filosofia am urmat-o primii doi ani, obţinând la toate examenele calificativul „foarte bine”. În schimb, Istoria am urmat-o cu adevărată pasiune, luând la toate examenele numai “foarte bine “şi „excepţional”. De fapt, era o pasiune pe care o avusesem aproape de copil, citind şi achiziţionând cărţi în domeniu. Una din cauze a fost şi bunica mea dinspre mamă, fiica lui Emil Costinescu şi soţia generalului Grigore Berindei. Era o femeie extrem de cultă, urmase ani de zile pensioane în Germania la München şi la Londra în Mare Britanie şi până la adânci bătrâneţe a rămas aceiaşi persoană strălucit de inteligentă şi cultivată. De mic, ea mi-a transmis „morbul” istoriei. Îi datorez în mare măsură începuturile formării mele intelectuale.

Poate că şi destinul a jucat un rol esenţial, pe viitoarea soţie  ați întâlnit-o la cursurile de la Istorie. A fost o atracţie reciprocă?

Fără îndoială ar putea fi vorba de destin, dacă ţinem seama că am avut o căsătorie de 63 de ani. Apropierea noastră a început printr-o „ceartă ştiinţifică”, la un seminar al profesorului Gheorghe Brătianu, care a continuat şi după cursuri, când am condus-o până la staţia de tramvai. Atracţia noastră a fost reciprocă şi evident a avut şi „combustibilul” interesului comun pentru istorie.

 Aţi avut o nuntă cu ecou în acea vreme. Ne povestiţi acel moment?

Nunta noastră a avut loc la 18 februarie 1945, după ce eu îmi încheiasem viaţa de student, obţinând aprobarea Consiliului Facultăţii pentru a susţine ultimele examene pentru anul IV şi licenţa în luna ianuarie, cu un avans de o jumătate de an, motivat de pauza lungă pe care o impuseseră bombardamentele începând din aprilie 1944 şi apoi răsturnarea de la 23 august şi de asemenea obţinerea până atunci a tuturor examenelor parţiale cu note maxime. Este adevărat că nunta care a avut loc la Biserica Bălaşa – în zona „Brâncoveanu”! – a fost ultimul moment când s-au găsit strânşi la un loc fruntaşii politici ai vremii de toate nuanţele, de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu la Petre Constantinescu – Iaşi şi Titel Petrescu, datorită şi faptului că socrul meu era în acel moment ministrul Agriculturii în guvernul Rădescu. Naş ne-a fost profesorul nostru Gheorghe Brătianu. Trebuie să mărturisesc că am avut o căsnicie foarte bună, deşi ea începuse cu divergenţe istoriografice între viitorii soţi! A existat o potrivire de caracter şi de comportament şi o puternică bună înţelegere reciprocă.

De ce a ajuns soţia dumneavoastră la închisoare?

Realitatea este că deşi regretata mea soţie a fost o persoană cu o inteligenţă vie n-a avut din păcate discernământul marei primejdii în care se angaja acceptând ducerea unui bileţel soacrei mele. De aici, a decurs trista ei detenţie de peste doi ani şi jumătate. Pe vremea acelor grei ani, rămăsesem singur cu băieţelul meu. Mama şi tatăl meu vitreg – inginerul Alexandru Balş -, socrii mei, erau închişi. Liberi nu mai eram decât eu şi cumnata mea.

Ce aţi simţit atunci când soţia a născut-o pe Ruxandra în închisoare?

Omul are o rezistenţă nesfârşită la încercări. Trebuia să-mi ţin firea. Mă străduiam să înţeleg cele ce le trăiam, luptam să pot rămâne în profesiunea pentru care eram pasionat şi totodată eram dator să asigur existenţa fiului meu şi în curând şi a fiicei mele, care ei, în orice caz, nu aveau nici o vină în cele ce se petreceau. Nu exista nicio posibilitate de a şti realmente ce se întâmpla, în afara deducţiilor ce le-am putut face. Iniţial, a venit o veste „prin radio şanţ” că aş mai avea un fiu, Bogdan, care s-a dovedit a fi… o fiică, Ruxandra! Procesul întârzia; el a avut loc după un an şi jumătate de la arestare şi ca a urmare am putut şi trebuit să-mi iau fetiţa de la Văcăreşti, la 11 luni. Iată-mă cu doi copii mici şi de asemenea peste câteva luni am fost „eliberat” din funcţie la Institutul de Istorie. Din fericire pentru soţia mea, grija trimiterii fetiţei în anonimat, s-a risipit chiar în acea seară, miliţiana spunându-i că a fost luată de „un popă”, în care m-a putut identifica, eu purtând barbă şi de asemenea şi directorul spitalului Văcăreşti, doctorul Schafferman, a venit seara la „numărătoarea” deţinuţilor şi a întrebat-o dacă soţul ei este… preot! Indirect, i-a indicat cine luase fetiţa!

Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural


jpg

Hermina Scobici

– consideră artista plastică Hermina Scobici –

Cum ați început sa pictați și de unde pasiunea, doamnă Hermina Scobici?

Tatăl meu, care era inginer agronom, este cel care mi-a inoculat, cred că şi genetic, această dragoste pentru artă. Bunicul lui era preot şi venind într-o zi pictorii să reînnoiască pictura tatăl meu s-a ataşat foarte mult de ceea ce se petrecea acolo. Începuse chiar să dedice zilnic ore întregi desenului. Însă el nu a putut să facă acest gen de artă, îndreptându-se spre agronomie. Au fost şi vremurile de aşa natură. Începuse războiul, erau probleme sociale majore, iar căile spre latura artistică, cel puţin din zona noastră au fost limitate. Așadar, tata mi-a îndrumat primii paşi în desen, el m-a înscris şi la Liceul de Artă din Craiova. Îmi aduc aminte că mi-a cumpărat prin clasa a cincea o cutie de acuarele, ceea ce era fabulos pentru vremurile acelea. Ştiu că era o cutie metalică, de provenienţă germană, care cu siguranţă costase foarte mult, dar despre care nu am aflat nici azi cum a reuşit şi de unde să le procure. Eram cea mai fericită, atât de fericită că le făceam desenele la toţi copiii din clasă cu acele acuarele. Acesta a fost începutul. Apoi în cinci ani la Liceul de Artă mi s-au format nişte deprinderi deosebite, pe talentul care-l aveam.

Cine a avut o contribuție importantă la cizelarea educației artistice?

Cel care cred că fost decisiv pentru mine, este profesorul de pictură, desen şi istoria artei, Ilie Marineanu, pe care l-am avut la Liceul de Artă. I s-au mai alăturat mulţi alţii pe parcurs în definirea mea artistică, dar consider că de la dumnealui s-a produs acea combustie internă care m-a dus la arderea artistică. Un profesor foarte sever, a cărui severitate era greu să înţelegi în acea perioadă a copilăriei, dar când am ajuns la facultate am realizat că eram cu mult peste majoritatea colegilor din anul întâi ca nivel de cunoştinţe. Eu facultatea de artă am făcut-o la Timişoara în cadrul Institutului Pedagogic, unde am întâlnit pe profesorul Leon Vreme, un colorist remarcabil, care era foarte apropiat de elevi şi care, ne lua pe câţiva dintre noi, în general cei care îi păreau serioşi, şi ne aducea la Centrul de creaţie situat într-un parc foarte frumos. La facultate învăţam teoretic anumite tehnici, dar odată ajunşi acolo aveam posibilitatea să « furăm » din practica acelor tehnici, ceea ce era un lucru remarcabil pentru noi ca studenţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Secţia de muzeologie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, l-am avut profesor pe marele om de cultură Răzvan Theodorescu, Corina Nanu şi Alina Popa, două profesoare de excepţie, şi lista poate continua, ceea ce îmi întăreşte ideea că mi-a fost hărăzit să am noroc de asemenea oameni, fără de care sunt nu sunt convinsă că aş fi ajuns la acest nivel.

HERMINA_JPG

Hermina Scobici

Privind retrospectiv, care ar fi cele mai importante momente din cariera artistică ce v-au adus notorietatea de astăzi, deopotrivă printre artiști și elevi?

Cred că primul moment important al carierei mele artistice a fost prin anul trei de facultate, când am reuşit să deschid o expoziţiei într-un spaţiu foarte apropiat de aula mare a Universităţii din Timişoara. Un alt moment este Expoziţia Naţională de la Cluj, unde participau toate centrele universitare din ţară, iar mie mi s-au reţinut trei lucrări. Era mare lucru să ţi se reţină lucrări pentru acea expoziţie şi mai ales trei. Apoi realizările sunt tot mai multe, dar aşa cum mi-a spus cineva, eu sufăr de prea multă modestie, fapt pentru care, cu unele excepţii, nu mi-am dorit să ies în faţă cu expoziţii la Bucureşti. Eu cred că omul care este educat, cu o anumită cultură, nu trebuie să se bată permanent în piept ca ceilalţi să creadă tu eşti alfa şi omega. Dar se pare că a fost un autocontrol excesiv, ceea ce a făcut ca să revărs ceea ce ştiu asupra elevilor mei.

Cum ați defini condiţia artistului ce trăieşte şi crează în provincie?

În general, condiţia artistului din Teleorman nu este una tocmai privilegiată. În judeţ nu există un Fond Plastic, despre o filială a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) ce să mai vorbim. Cu ani în urmă exista în Roşiorii de Vede un grup numeros de artişti, foarte bine cotaţi, iar împreună cu artiştii din Alexandria ne afiliasem ca cenaclu la filiala UAP din Piteşti, iar mai târziu am trecut la cea din Craiova. Era foarte greu să pătrunzi în spaţiul expoziţional craiovean, dar datorită pictorului Cristea Ionescu, în perioada când trăia, eram invitaţi la expoziţiile anuale ale pictorilor din sud organizate de filiala UAP Craiova. Fapt ce mă determină să cred că influenţa dânsului era copleşitoare, de altfel el fiind profesorul preşedintelui de atunci al filialei craiovene.

Prin 1980 a fost o discuţie ca cenaclul nostru să se transforme într-o mică filială UAP, dar nu s-a materializat. Este adevărat că mulţi dintre colegii noştrii au plecat, cum este cazul profesorului Constantin Bichescu, care a ales Braşovul. Dintre toţi doar Dumitru Ciocan – Sin a depus un dosar de acceptare în UAP, dar în filiala Bucureşti. Eu nici nu mi-am dorit să fac acest lucru, dezamăgită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu ca artistă.

Să ştiţi că, în general, Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural, aşa cum este şi la capitolul învăţământ şi la multe alte capitole. Şi acest lucru mă doare, pentru că şi eu mă simt teleormăneancă, chiar dacă am venit aici în 1972. Eu am fost bine primită şi chiar acceptată imediat când am dorit să deschid o expoziţie. În Roşiorii de Vede se mai încearcă câte ceva în domeniul culturii. Dar nu este suficient pentru a schimba percepţia despre acest județ. Poate mă înşel, dar aşa simt eu.

Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.

Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură


– consideră acad. Răzvan Theodorescu –

 sursa: www.vranceaatlastv.ro

acad.Razvan-Theodorescu

Trece cultura română printr-un moment de criză?

          Există falsa idee a unei crize a culturii române după 1989. Criza este întotdeauna un element de creştere, un element al mersului înainte. Orice cultură autentică trebuie să se afle într-o criză permanentă, iar prăbuşirea culturii române nu este o realitate, pentru că noi suntem o forţă culturală în Europa. Nu există întotdeauna un raport direct între subvenţionarea unei culturi şi forţa unei culturi. Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură. A fost subvenţionată în vremea lui Carol al II- lea, a fost puternic subvenţionată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej şi la începutul epocii Ceauşescu. Statul trebuie să se implice în cultură, însă în condiţiile actuale statul trebuie să colaboreze cu economia privată. Investitorii privaţi trebuie atraşi spre cultură şi din această împletire se poate asigura o adevărată subvenţionare normală a culturii.

Într-un spaţiu cultural globalizat, ce şanse daţi culturii noastre identitare?

         Este o realitate a satului global faptul că o informaţie circulă într-o secundă dintr-un capăt în celălalt al lumii, iar textele pot fi citite deodată de către locuitorii planetei. Dar aceasta nu este cultura identitară autentică. După 1990 s-a creat un curent de negare şi demolare a realizărilor vechiului regim. De cele mai multe ori m-am situat pe un versant care nu m-ar fi făcut să spun lucruri bune despre ce a fost înainte de 1989. Şi totuşi eu vă spun, care am fost hăituit ca şi alţii de vechiul regim, că a fost o perioadă de creaţie. S-a inoculat unei părţi a presei, dar din fericire nu şi studenţimii, falsa idee că trebuie să ne întoarcem la 1945. „Cântarea României” a fost o formă totalitară, nu şi inventată de comunism. Regele Carol al II – lea, care este un promotor al acestor forme totalitare, se întâlnea cu Burebista, se bătea pe umăr cu Decebal, iar în acest sens sunt filme care atestă acest lucru. Se proslăvea personajul regal cum se proslăvea secretarul general. Toate aceste festivaluri de tip totalitar au fost o pacoste pentru cultura populară, dar în unele cazuri au scos la iveală talente populare, pentru că în această lume nu este negru s-au alb. În numele acestui lucru s-a creat falsa idee că această cultură populară este un lucru care înseamnă naţionalism, uitându-se că naţionalismul este o doctrină sănătoasă, slujită de Nicolae Iorga, Titu Maiorescu şi mulţi alţii, iar aceasta pentru că s-a menţinut starea de confuzie cu ultranaţionalismul, care este cu totul altceva. Dacă spui unui occidental că nu este naţionalist este o insultă. Toate guvernele de după 1989 au păcătuit lăsând programatic spre pierzanie căminele culturale, portul popular, obiceiurile populare, care doar în puţine locuri au mai fost păstrate de adevăraţi apostoli. Nu trebuie să avem această prejudecată a culturii populare, pentru că ea ne dă identitatea regională; este temeiul identităţii noastre naţionale. Vocile identitare se vor auzi întotdeauna şi cu cât globalizarea tehnologică şi economică este mai mare, cu atât nevoia culturală de identitate creşte.

„Învăţaţi de la Eugen Barbu, Adrian Păunescu, chiar şi Mircea Dinescu, care au ştiut să-şi vândă marfa creând controverse”


Marius Tupan, Ioan Flora, Marin Codreanu

Domnule Marius Tupan, prozatorul Gheorghe Stroe a creat o polemică pe tema disocierii operei de biografia autorului. Sunteţi de acord cu o astfel de amputare?

Nu trebuie să dăm biografia la o parte de operă. Trebuie să ştim foarte bine ce s-a întâmplat în epocă, în ce condiţii s-a scris un roman sau poeziile, pentru  că alimentăm ideea unor tineri şi a celor care vor veni că nu contează biografia, ci numai opera. Nu cred asta, pentru că atunci când se vorbeşte de Fernand Celine nu putem uita de colaboraţionismul său, despre Mihail Sadoveanu  şi  Adrian Păunescu asemenea. În contra replică vin cu un scriitor extraordinar, Vasile Voiculescu, care a avut o biografie şi o operă exemplare. De aceea,  eu sunt pentru cunoaşterea în amănunt a biografiei şi pentru sancţionarea celor care au greşit, pentru că cei mai mulţi sunt oameni deştepţi şi ştiu ce se întâmplă cu ei dacă greşesc.          

Constatăm o creştere a apetitului cititorilor pentru jurnale în detrimentul ficţiunii. Marin Preda se declara împotriva jurnalelor personale, dar am constat că nu a renunţat la acest obicei dacă luăm ca reper jurnalele intime publicate după moartea sa. Este doar o modă sau încercăm să recuperăm ceea ce am pierdut într-o perioadă în care am orbecăit în bezna informaţiei?

Da, este foarte interesant ce se întâmplă. Este o epocă în care citim jurnale, citim tot felul de cuvântări şi, mai ales, ce se întâmplă cu autorul în timpul vieţii. Marin Preda şi-a transformat  biografia în operă, chiar dacă el a exagerat şi ţăranii lui nu-l recunosc acolo. De fiecare dată când am dat cărţile mele  monografia s-a citit  în primul rând. Sigur, m-a încântat, dar nu cred că am o biografie atât de spectaculoasă. Eu am suferit în timpul comunismului, mama nu s-a trecut la colectiv, eu nu am putut să vin la liceu la timpul meu, trebuind să fac mai întâi o şcoală de meserii. Eu cred că această modă este un pojar, va trece într-o zi şi vom rămâne tot la ficţiune. Adică,  noi trebuie să fantazăm, pentru că orice operă are o semnificaţie şi nu putem să facem factologie cum ar zice Nicolae Breban. Toate operele noastre trebuie să aibă un mesaj, un sens şi, uneori, o misiune pentru educarea şi formarea unor tineri. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, în istoria  literaturii române rămân operele cu o anumită moralitate. Să ne referim la avangardism, o modă care nu mai este interesantă. Din cărţile soţiei mele, care este profesor universitar şi critic literar şi a studiat avangarda, constat că aceasta nu mai rezistă tocmai pentru că este o modă. Tinerii de astăzi încearcă să refacă avangarda. Spunea foarte bine poetul Ioan Flora că lucrurile acestea sexologice, vulgare, au mai  fost cândva scrise, sau mai bine spus s-a scris despre ele. Dar nu rezistă, tot sentimentele profunde rămân. Marian Popa spune în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, care este o carte de referinţă, şi nu pentru că am editat-o eu, că marii scriitori nu se înscriu în curente şi modele. Literatura este o monografie a sufletului.

Am remarcat că aveţi o plăcere nedisimulată de a întreţine polemici despre unele subiecte controversate din viaţa şi opera lui Zaharia Stancu. V-aţi propus de la începutul festivalului (n.a. Festivalul Naţional de Literatură „Zaharia Stancu”, 2004) acest mod de a modera dezbaterile literare?

Eu sunt un tip pervers şi am aruncat  oamenilor tot fel de nade, unii au muşcat nada s-au contrazis şi acest lucru m-a bucurat foarte mult. De câte ori se scrie despre mine vreau să ştiţi că mă deranjează când mă laudă. Trebuie să existe controverse. Învăţaţi de la Eugen Barbu, Adrian Păunescu, chiar şi Mircea Dinescu, care au ştiut să-şi vândă marfa creând controverse, pe când mari scriitori nu au avut din ce trăi. Spre exemplu, Bănulescu a fost înmormântat în prezenţa a cincisprezece confraţi, pe când alţii contestaţi în epocă au fost însoţiţi  pe ultimul drum de mii de oameni.

                                                                                           

Scriu pentru că trăiesc


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Florina Isache

Ce este poezia, Florina Isache?

      Nu cred că există cineva care să fi dat o definiţie concretă poeziei. Sau nu  cunosc eu. Nici măcar în DEX nu există o explicaţie uimitoare. Ceea ce îţi voi spune  este un punct de vedere personal şi mi-l asum. Poezia este o stare. Este şi nu este. Este  ca un parfum pe care vrei să îl aduni în palme. Poezia este viaţa.

 Ce sentiment defineşte poezia ta?

    Am un mare defect.  Iubesc lumea. Iubesc oamenii. Trăiesc vicisitudinile şi bucuriile lor. Nu trec indiferentă pe lângă nimic. Nici măcar pe lângă un loc amenajat pentru colectarea gunoiului menajer. Mă doare indiferenţa semenilor mei, care nu înţeleg că omul sfinţeşte locul, mă doare indiferenţa celor care pot rezolva problema câinilor comunitari, astfel încât aceştia să nu mai răstoarne tomberoanele şi să împrăştie gunoaiele, mă doare că din faţada unui bloc( aflat pe strada Rahovei ) se desprind bucăţi de ciment şi nimeni nu face nimic, deşi au fost semnalaţi cei în măsură să rezolve situaţia şi, într-o zi, cineva va fi rănit sau chiar mai rău…şi acel cineva poate fi oricine…

Eu trăiesc poezia şi toate aceste elemente se găsesc în poezia mea. Uneori, poezia mă scrie pe mine şi nu invers. Şi abia după ce ideile s-au aşternut pe hârtie, constat că există un amalgam de sentimente care o definesc: de tisteţe, de durere, de revoltă…dar toate alimentate dintr-o mare iubire.

 Cine s-au ce te-a determinat să scrii poezie?

         Talentul este un dat. Te naşti cu el. Îl ai sau nu îl ai. Bineînţeles că performanţa literară vine studiind. Nu există o facultate care să scoată scriitori. Dar nu poţi fi scriitor dacă nu citeşti. Eu scriu de când eram copil, înainte de a cunoaşte literele. Îmi amintesc că mâzgăleam pagini întregi de caiet şi când mama mă întreba ce scrie acolo, îi spuneam că am scris o poveste. Abia când am mers la şcoală şi am învăţat să scriu şi să citesc, la ora de literatură, mai exact, la compunere, învăţătoarea a observat că textul meu nu este format din propoziţii, ci din fraze frumos redactate, coerente şi dataliate şi a zis că sunt cele mai frumoase compuneri. Asta a fost tot. Primele încercări literare au fost în proză. Inspirate din povestirea ,, Un om necăjit’’- de Mihail Sadoveanu. Au urmat numeroase povestiri, chiar şi un roman, pe care nu le-am arătat nimănui şi nici eu nu le-am dat importanţă, de aceea le-am şi pierdut. Poezia a venit mai târziu, prin clasa a VII a, după ce am înţeles poezia eminesciană şi am văzut că luna nu este doar un cerc luminos pe cer, pârâiaşul care trece prin fundul grădinii noastre, nu curge întâmplător, soarele, sălciile, iarba, păsările, oamenii emit întotdeauna un mesaj, important este să-l recepţionezi şi să-l descifrezi. Aşa am început să scriu poezie. Inspirată de lecturile literare, de lumea înconjurătore, scriam aşa cum credeam eu, cum vedeam, cum înţelegeam din cărţile împrumutate de la biblioteca comunală, acasă neavând decât o biblie şi o carte de poveşti. Aşa au apărut primele poezii la gazeta literară a şcolii, aşa am trecut printre colegi –  ,,aia care scrie poezii’’ şi tot aşa s-a încheiat şi prima etapă de creaţie. A urmat o perioadă de tăcere, timp în care m-am dedicat familiei şi am revenit la 38 de ani, după ce viaţa mi-a dat a doua  lovitură de graţie şi poezia a răsărit şi s-a revărsat ca o petunie…atunci a apărut primul volum de poezii ,, Ieşirea din anotimp’’ – volum din care fac parte şi câteva poeme scrise în perioada adolescenţei.

Am scris încurajată de criticul literar Liviu Comşia, de poetul Florea Burtan, de scriitorii Gheorghe Stroe, Gheorghe Neagu ( redactorul revistei ,,Oglinda literară’’), Dumitru Augustin Doman ( redactorul revistei ,, Argeş’’) , de scriitorul Mihai Atanasie Petrescu . Valoarea literară fiindu-mi recunoscută de poetul Ioan Moldovan ( redactorul revistei ,,Familia’’), de poetul Radu Ulmeanu ( directorul revistei ,, Acolada’’) şi de criticul literar Gheorghe Grigurcu.

 Te regăseşti în poezia teleormăneană?

           Dacă întrebarea se referă la ,,poezia teleormăneană’’ ca dimensiune literară, am două răspunsuri: Da şi Nu. Dacă se referă la ,,poezia teleormăneană’’ ca dimensiune geografică, răspunsul este Da, sută la sută. În poezia mea se simte pulsul acestui orăşel (despre care unii nici nu au auzit) cu oamenii lui, cu străzile, parcurile, clădirile, pădurea din apropiere, dar şi pulsul locurilor natale de care nu mă voi desprinde niciodată.

 De ce scrii? Pentru cine scrii?

       Scriu pentru că trăiesc. În primul rând scriu pentru mine. Scrisul  este o terapie, un stil de viaţă, un mod de a nu răspunde răului cu rău. Scriu pentru cei care se regăsesc în poezia mea sau înţeleg mesajul transmis. Cea mai mare bucurie a unui scriitor este să fie citit. Iar eu am avut această bucurie când o doamnă educatoare a venit la mine şi mi-a zis: ,, doamnă Florina, după ce am citit cartea dumneavoastră nu mi-a mai fost frică de moarte’’… era vorba de volumul ,, Mă voi întoarce pasăre’’. Sau când am primit de Crăciun un telefon şi în loc de binecunoscutele urări, un bărbat mi-a  recitat o poezie din volumul de debut ,, Ieşirea din anotimp’’. Ulterior am aflat că este profesor şi de câte ori mă întâlnea pe stradă mă saluta cu un vers…

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”


Stan V. Cristea: „Marin Preda. Repere biobibliografice”

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Teleorman şi revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, se vor implica în organizarea celei de a XIV-a ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”. Manifestările finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi în localitatea Siliştea Gumeşti.
Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Astfel cei care vor să participe la acest festival, în calitate de concurenţi, aceştia trebuie să trimită 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini.
Câştigătorilor li se vor acorda şi premii: Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei); Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei). Iar Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf”, care este în valoare de 500 lei.
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului şi vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte şapte exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – municipiul Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.
Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” Teleorman.

De ce cânţi poezia, domnule Tudor Gheorghe?


tudor-gheorghe

Tudor Gheorghe

Bă, asta a început demult, dar e mişto de povestit. Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, când eram la treierat, nea Mărin a lu’ Treanţă (din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ şi avea şi un păr pădureţ tot acolo pe mejdină, i-a zis tatei: „Ilie, pune-l p-ăla mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Aşa am fost speculat şi exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (în 1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Dar cum nu aveam nici etalonul de frumuseţe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, mi-am zis că trebuie să fac ceva special prin care să arăt regizorilor mei că am talent şi am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Cum aţi ajuns la concluzia că poezia română se încheie cu Adrian Păunescu?

Eu am şocat, probabil, pe multă lume când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeţilor. Eu am fost îmbrăţişat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curţile dorului”, simţind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneităţii. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ş.a.m.d. Nu am vrut şi nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aş putea, dar fiind contemporan cu această generaţie prin fiul meu, consider că trebuie să-şi găsească noile generaţii de poeţi trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară şi un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiţii: să fie născut la ţară, să iubească poezia, aşa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas pe care, printr-o voinţă nemărginită, să şi-l dezvolte şi să urmeze cursurile unui institut de teatru ca să-şi poată vinde marfa. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

 

Wikipedia: Tudor Gheorghe este un cântăreț, compozitor și actor român, născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj, dintr-o familie de țărani. Copilăria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. Tatăl, cântăreț la biserică, a fost arestat ca legionar și deținut politic la Aiud.

În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe opreliști din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze un deceniu, până la Revoluția română din 1989. Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1979, i-a fost interzis să concerteze imediat după premiera spectacolului “Pe-un franc poet”.[1] După revoluția din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit în forță.