Soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”


– interviu cu jurnalistul Ute Dumitrescu –

Argeseanu-Dumitrescu

De la dreapta: Victor Frunza, Ute Dumitrescu

Doamna Ute Dumitrescu, cum l-ați cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, despre care se spunea că era ” omul cu caracter de boier (conul Vasile îi spuneau unii), român până-n ultima fibră a fiinţei lui şi statornic în judecăţi şi sentimente, până la Dumnezeu !”?

L-am cunoscut în 1966 când era referent la Europa Häusen, instituţie de calibru ce prefigura unitatea politică şi economică a Europei. În acea perioadă eram redactor la revista Stern şi doream să particip la discuţiile de la secţia politică. Cunoşteam într-o oarecare măsură activitatea lui Vasile C. Dumitrescu, a căror idei mă fascinau, dar doream să surprind în ansamblu structura ideilor ce intuiam că se vor valoriza într-un mod fericit pentru Germania şi Europa. După cum ştiţi Vasile C. Dumitrescu este absolvent de drept (n.a. Facultatea de Drept Bucureşti, promoţia 1939 – înscriindu-se în 1941 în Baroul Ilfov), el venind din Basarabia unde ajunsese să facă liceul, primara făcând-o în Bucureşti. Toate aceste strămutări de domiciliu, ar trebui să-l cred cu domiciliul itinerant dacă ne uităm că s-a născut la Galaţi şi a murit la München, din copilăria sa se datorează tatălui său care era procuror militar şi trebuia să-şi aducă familia în locurile unde era detaşat. În Germania ajunge în mai 1945 şi în mai este internat de autorităţile americane de ocupaţie, ca fost ofiţer de informaţii al unui stat inamic. Totul durează foarte puţin deoarece în 1948 acţiona în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei. De altfel din acelaşi an este redactor timp de un an la publicaţia «Rezistenţa», după care trece redactor la noul ziar ”Patria” înfiinţat de fostul ambasador al României în Germania, Ion Gheorghe, Vasile C. Dumitrescu devenind chiar redactorul şef. Este de notorietate vigoarea condeiului său, având o percepţie politică valabilă şi azi. Simultan, este ales prim vice preşedinte al Asociaţiei Presei Libere (Association of Free Press of Central and East- Europe, the Baltics and the Balcans, din Germania, 1950), apoi devine preşedintele ei, funcţie pe care a ocupat-o cu rezultate nominalizate frecvent în presa epocii, începând cu septembrie 1951 până în noiembrie 1953. În 1951 se afla şi în conducerea Asociaţiei românilor Liberi din Germania. După septembrie 1950 devine membru în Comitetul consultativ al refugiaţilor străini de pe lângă Subsecretariatul de stat pentru refugiaţi, al guvernului bavarez.

În 1951, Vasile C. Dumitrescu devine membru în Consiliul Ligii Românilor Liberi, iar în 1953 este selectat în Comitetul executiv al celei mai importante organizaţii a exilului, cu sediul la New York, al cărui preşedinte a devenit generalul Nicolae Rădescu, fost aghiotant al regelui Ferdinand, ultimul prim-ministru al unui guvern democrat înainte de 6 martie 1945. Pentru conformitate trebuie să mai adaug că Vasile C. Dumitrescu se mai afla şi în conducerea altor două organizaţii, Asociaţia Europeană pentru Studiul Problemelor Refugiaţilor (1 oct. 1953) şi (din 7 iulie 1953) membru fondator al Mişcării Est-Europene pentru o Europă Unită.

M-am simţit obligată să fac aceste precizări pentru că am constatat că pentru români Vasile C. Dumitrescu este o mare necunoscută, comunismul punându-şi în aplicare foarte bine pârghiile de discreditare şi ştergere din memoria colectivă a unor oameni pentru care ţara era mai presus de orice. Soţul meu nedorind să renunţe la cetăţenia română, indiferent cât a avut de pierdut.
Credincios propriei sale conştiinţe româneşti, Vasile C. Dumitrescu rămâne în sfera politicului, dar de această dată, colaborând aproape exclusiv cu instituţiile germane. Începând din 1956, devine prin numire referent pentru problemele de formare a cadrelor politice în organizaţia Kampfgruppe gegen Unmenensclichkeit (grupul de luptă împotriva inumanului). După aceasta a funcţionat tot ca referent în cadrul organizaţiei Europa Häuser, perioadă, cum spuneam la început, când l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu. Între 1969 – 1979, soţul meu a fondat împreună cu oameni politici, bancheri, avocaţi, editori, toţi germani uniţi prin aceleaşi convingeri, organizaţia Seminarii de Studii Politice. Un program elaborat de el, finanţat de la bugetul federal, cu participarea mai multor ministere a fost pus în practică pentru tinerii care urmau să-şi satisfacă serviciul militar. Vasile C. Dumitrescu a exercitat o fascinaţie permanentă asupra unor generaţii întregi de viitori ofiţeri, unii din ei fiind astăzi personalităţi în Bundeswehr. Motivul, a căpătat o notorietate de gânditor politic la care s-a adăugat aceea de publicist prezent cu idei noi în presa germană, fără termen de comparaţie cu vreun al originar din România.

Şi astăzi primesc scrisori de admiraţie şi ataşament, din partea unor foşti elevi, chiar dacă Vasile C. Dumitrescu s-a stins în decembrie 1992. Şi sunt convins că toate manuscrisele şi datele din arhiva soţului meu trebuie tratate ca şanse ale sorţii, iar moştenirea sa postumă să revină atât culturii române, iar prin cultura germană, unei Europe Unite.

Ce va fascinat la Vasile C. Dumitrescu?

Deși nu a fost o dragoste la prima vedere, m-a fascinat puterea lui, modul deosebit de a judeca şi cunoaşterea totală a politicii Germaniei. Dacă vrei, a fost iubire la a doua vedere. Mi-am făcut studiile la Paris, dar recunosc că până la Vasile C. Dumitrescu nu am mai cunoscut nici un alt român. Când am făcut cunoştinţă cu el aveam 26 de ani, o vârstă la care aveam suficientă experienţă de viaţă ca să-l pot aprecia pe Vasile C. Dumitrescu la justa sa valoare. Chiar dacă nu a existat” declicul sălbatic” al dragostei, care știm că în timp se stinge, a existat în schimb un” declic intelectual” al dragostei care s-a întărit cu fiecare clipă, aducându-ne la un nivel al fericirii pe care cu greu un cuplu îl atinge. Nu am regretat niciodată această întâlnire, pentru că am trăit alături de el 26 de ani admirabili.

Va apropiat căsătoria cu Vasile C. Dumitrescu de valorile poporului român?

Este greu de definit spiritualitatea unui popor prin prisma unei singure persoane, indiferent de calitatea sa intelectuală. Vasile C. Dumitrescu mi-a povestit foarte mult despre ţara lui, despre spiritualitatea poporului român, dar foarte multe am aflat şi din traduceri din literatura român sau de la clientela de la” Klein Bukarest”. Astfel m-am apropiat de poporul român, chiar dacă conjunctura mi-a impietat dorinţa de vizita România înainte de 1990. Cred că există o diferenţă esenţială între spiritul poporului român şi potenţialul poporului. Iar aceste diferenţe sunt dictate de istoria zbuciumată a estului Europei şi a opresiunilor la care a fost supus poporul în regimul comunist. În timp sunt convinsă că aceste diferenţe vor fi depăşite.

Cum s-a produs întâlnirea cu Pamfil Șeicaru?

Vasile C. Dumitrescu l-a întâlnit pe Pamfil Şeicaru în anul 1974. Încă din momentul întâlnirii și-a dat seama că marele ziarist român trece printr-o perioadă dificilă a existenței sale în exil. Nu era vorba doar de situaţia materială ci şi dificultatea spirituală în care se afla. Eram căsătorită de câţiva ani, iar soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”, explicându-mi ce a însemnat acesta pentru România. După o evaluare atentă și cântărind șansele și implicațiile unui astfel de demers, mai ales pentru Pamfil Șeicaru, mi-am dat acordul asupra susţinerea reeditării sale în afara României.

Securitatea ceaușistă nu a încercat să vă descurajeze sau să vă intimideze în vreun fel?

Oricum, Pamfil Şeicaru avea o condamnare la moarte în ţară şi era urmărit de Securitate. Cu siguranţă a existat şi o supraveghere continuă a lui Vasile C. Dumitrescu, cu atât mai mult după reapariţia” Curentului”. Soţul meu era oarecum intangibil, fiind protejat de funcția importantă pe care o avea în politica internă a Germania, iar eu aveam o oarecare protecţie prin statutul de jurnalist. În orice caz, după ce l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, eu care proveneam din Germania de Est, nu am mai avut voie să-mi vizitez mama care trăia dincolo de zidul Berlinului şi nici să pătrund pe teritoriul vreunei ţări din blocul comunist. Noi eram la curent cu ce se întâmplă în România prin informaţiile care ne veneau prin diferite surse, urmărind cu groază şi revoltă înrăutăţirea continuă a situaţiei. Acesta este unul din motivele pentru care a hotărât că trebuia să apară” Curentul” în diaspora.

Anunțuri

” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”


– interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea –

Vasile Blendea (foto: Gabriel Argeseanu)

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi realizat poartă o semnătură distinctă, inegalabilă, în peisajul acestei arte. În ce împrejurări ați realizat prima fotografie?

Momentul acela este un amestec de tristeţe şi veselie. Până la 14 ani nu am avut nici o fotografie în care să apar și eu. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agaţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul cinci de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor de vedere, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat sau nu pentru proiecţie.

Cine va introdus în lumea scriitorilor? Care au fost cele mai dificile ședințe foto?

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor. Se întâmpla în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Printre cei mai dificili se numără Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, dar mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita.

Să știți că am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că:” Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau unii la mine să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri, dar îl opream spunându-i că este doar o falsă impresie, mai ales că suntem atât de puţini în această breaslă, iar noi ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Regret că după Revoluţie nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, un fel de „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare, dar am și fost alături de cei cu har artistic. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

Sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși?

Aşa este. Dar să știi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă am militat pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care, din păcate, mulţi români l-au abandonat în lada uitării. Anul 2002 a fost declarat” Anul Brâncuşi”. A fost un bun prilej de a însoți cu opera marelui artist român la Veneţia unde am remarcat cât de frumos vorbesc străinii despre noi şi ce urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu și numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Văzând aceasta vrajbă între români mi-am zis: Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul” care pentru care”, iar de la contemporani” care pe care”. Privind atent constați cum economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Mai mult, cultura a fost aşezată pe ultimul loc, prinsă de conștiința societăți doar într-un şurub. Măcar dacă acest şurub ar fi o spirală, ca să se poată elibera. În timpul” expoziției Brâncuși” de la Veneția, a venit la mine o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr. S-a uitat cu ochii umezi la mine şi mi-a spus:” Domnule Blendea, eu sunt logodită cu un avocat din Padova și plănuiam pentru anul viitor să facem nunta pe pământ italian. Însă atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, nu la anul, ci în acest an dedicat lui Brâncuşi”. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus:” V-am adus numai trei mostre care să-l identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu – constă în întâlnirea dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase:” Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo. Când a dat cu ochii de ea lui Brâncuși i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi mă fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor…”. Şi atunci ea la mustrat aşa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Această descriere o preluasem din cartea lui Sachelerie, dar eu i-am mai adus modificări. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât ca băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, să-i dea numele de Constantin.

Ce vă leagă de Teleorman?

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat…

Discutam cu tine înainte de acest interviu despre nedreptatea că Brâncuși este asimilat națiunii franceze ori celei americane, dar numai românilor nu. Mă întrebai de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe alte mari personalităţi, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au lăsat semne și mesaje clare, că prin ei, România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri aproape în fiecare an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiul Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când un român este gata să-l ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist plecat din țară și ajuns să se stabilească la Paris nu mai este considerat român. De aceea Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era pornită campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Anul Brâncuşi” a fost un fiasco, fără a mai socoti contestările din presă. Pe artist, când lucra la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat ucenicii: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim încă la ce anume?”. Și atunci Brâncuși le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu acum. Eu vă las bucurie curată”.

Artistul modern trebuie să inoveze permanent


– interviu cu artistul plastic Dumitru Ciocan – Sin –

SONY DSC

Dumitru Ciocan – Sin

Îmi spuneaţi cu mulţi ani în urmă, într-o după amiază de iarnă, că „eul artistic mi l-am modelat singur”. Sunteți autodidact? A fost cineva din familie sau din cercul apropiat care v-a încurajat, ați avut vreun model? 

Arta trebuie înţeleasă ca un fenomen social, cu mare încărcătură filosofică şi sentimentală. Faţă de artiştii marilor curente din trecut, artistul modern trebuie să inoveze permanent, pentru că lumea este avidă de nou. Eul artistic mi l-am modelat singur, prin studiu, dar fiind într-o permanentă observare a universului din jurul meu. Am citit multă filosofie. Aceasta fiind pentru mine, ca şi matematica, două moduri de a înţelege lumea. Aşa cum spunea Leonardo da Vinci, artistul care nu iubeşte matematica trăieşte în ignoranţa incapacităţii de a nu vedea şi înţelege marile valori. Când am fost copil nu am avut profesori de desen şi muzică, înclinaţia mea spre artă fiind ceva nativ. În perioada copilăriei am început să fac caricatură, era un fel de paradă a imaginilor cu tipologii umane, pentru că şi exageram anumite detalii, aşa cum le vedeam cu mintea mea de copil. Am evoluat, dar din timpul armatei pot spune că am început să evoluez în artă. Pentru că armata a fost pentru mine o şcoală. Am citit mult şi am exersat mult.

Muzica simfonică, pe care aţi văzută transpusă în multe din lucrările mele, mi-am însuşit-o singur. Şi, aşa consider eu, sunt un foarte bun meloman, acumulând foarte multe cunoştinţe muzicale, începând de la Renaştere şi până la muzica dodecafonică, inclusiv cea ce se proiectează muzical în zilele noastre. Mi-am impus o anumită ordine în ceea ce priveşte ambientul în care lucrez. Dacă sunt în natură pictez natura, dar când sunt în atelier fac creaţie, încercând să redau valori noi. În primul rand să mă impresionez pe mine, apoi pe cei care privesc lucrările mele. Am pus foarte mult suflet în fiecare lucrare, iar în momentul când au fost expuse pe simeze au demonstrat publicului vizitator câtă ardere interioară am şi cât de mult iubesc pictura. Am pictat foarte mult. Indiferent că a fost în taberele de creaţie, în atelier sau pur şi simplu în mijlocul naturi. Am oferit, aşa dar şi figurative şi nonfigurative. Pentru că atât emiţătorul, care este arta, cât şi consumatorul de artă, adică receptorul, trebuie să să intre în simbioză, realizându-se astfel corelaţia artist – privitor.

Nicolae Lupu, în egală măsură pictor, poet şi prozator, era fascinat de forţa lăuntrică a lucrărilor din ciclul „Structuri muzicale”. Cum ați reușit să pictați vibrația muzicii  ?

Când sunt în faţa şevaletului din atelier, ascult muzică, aceasta creându-mi acele stări celeste inspiratoare. Relaţia între muzică şi plastică este foarte apropiată, pentru că sunt două surori. Ele îşi împrumută chiar şi termenii. De exemplu, culori cromatice şi sonorităţi cromatice. Sau game calde şi reci, cum există în pictură, sau game minore şi game majore la muzică. Există şapte note muzicale, există şapte culori. De aceea trebuie private ca două arte aflate în simbioză, sensibilizând omul ce receptează arta şi frumosul.

Am colecţie de cinci viori, am şi o violă… Scriu şi poezii ale căror titluri sunt de inspiraţie muzicală. Vioara este foarte aproape de vocea umană. Este instrumental care exprimă cel mai bine bucuria şi tristeţea. Ca profunzime se apropie de violoncel, care este vocea bărbatului, puternică şi gravă, care impune o anumită arhitectură sonoră ce impune vibraţie existenţei.

În arta modernă artistul nu porneşte de la o idee, aceasta vine lucrând. Picasso spunea că se aşeza în faţa şevaletului şi începea să lucreze, timp în care apărea şi inspiraţia care finalizează lucrarea. Aşa se nasc imaginile, aşa se transpune filosofia în artă, aşa apare gândirea abstractă. Această gândire este superioară gândirii clasice pentru că, aşa cum spunea şi Petre Ţuţea, artiştii care lucrează abstract crează o artă la nivel superior.

Marea tragedie a existenţei mele artistice, este că mă aflu într-un oraş cu foarte puţini artişti. Artistul din provincie este în postura de a nu putea comunica permanent cu marile valori. Ca şi în muzică, dacă nu asculţi zi de zi înseamnă ce treptat te pierzi în neştiinţă, în ignoranţă. Ce poate să fie omul dacă nu un ignorant, atunci când nu vede şi nu cunoaşte mai nimic.

Ce va determinat să vă exprimați în mai multe forme artistice?

Cochetez şi cu sculptura din fragedă tinereţe, dar nu am avut prilejul de a mă dezvolta pe această coordonată artistică. Sculptură am făcut şi în piatră şi în lemn. Când eram copil, tata, care era tâmplar şi cântăreţ la biserică, îl tot amâna pe un unchi care vroia să i se facă un jug pentru boi. Aveam nouă ani atunci şi, pe ascuns, am confecţionat, inspirându-mă şi din şabloane, un jug care i-a făcut pe toţi să se minuneze de realizare. Am făcut şi instrumente muzicale. Îmi aduc aminte că la Islaz, am făcut dintr-o tiugă un instrument albanez, fapt ce la determinat pe un profesor de la Liceul pedagogic din Turnu Măgurele să se extazieze în faţa rezonanţei aproape fără cusur. Toate materialele, indiferent că este lemn, metal, lut sau piatră, au o căldură interioară pe care artistul o poate transforma în artă. Când eram student aveam un profesor de sculptură de origine poloneză, Gheorghe Karnowski, care văzând un modelaj al meu din lut, o compoziţie mai abstractă, m-a apreciat la superlativ, spunându-mi să mă fac sculptor şi nu pictor. Acum, privind în întinderea evoluţiei mele, pot spune că sunt un autodidact în multe domenii.

Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama îi făcea


interviu cu solista de muzică populară Veta Biriş –

Veta Biris. Foto: http://www.zi-de-zi.ro/

AG. Se vorbește de apostolatul pe care îl faceți pentru a păstra, pe cât posibil, bagajul identitar etnofolcloric din zona în care v-aţi născut. Credeți că într-un spaţiu globalizat, identitatea noastră culturală va fi alterată?

V.B. Se vorbeşte destul de mult despre acest subiect în ultima vreme. Sigur că pericolul alterării identităţii noastre culturale, şi nu numai, ar trebui să ne preocupe pe fiecare din noi. La urma urmelor, ce este Europa Unită, decât un grup de state, iată, fără frontiere, în care trăiesc popoare cu identitate şi entitate diferită, cu tradiţii, obiceiuri şi o cultură specifice? Noi ne-am alăturat acestui grup de ţări din Europa, şi este bine, numai că, din păcate, prea uşor din cauza “modernismului” abandonăm ceea ce ne este specific ca neam, ca fire, ca entitate. Ca să nu mai vorbim de genocidul care face ravagii în limba română. Ne pasă din ce în ce mai puţin cum vorbim, cât de corect ne exprimăm, cum preţuim şi perpetuăm limba română. Eu cred că tot răul de aici porneşte, de la batjocorirea, stâlcirea şi masacrarea limbii noastre naţionale. Sigur că orice limbă este, dacă vrei, un “organism viu”, suportă şi se pretează la modificări, la evoluţie, la îmbogăţire… Dar ce se întâmplă azi cu limba română este, cel puţin, îngrijorător.

Vorbind de celelalte elemente care determină identitatea noastră naţională, tradiţii, datini, obiceiuri, cu toată atât de variata lor gamă de manifestare, cred că a le păstra şi ale perpetua depinde de fiecare din noi. Nu numai că, se pare, astfel de preocupări nu prea sunt prioritare (prea) multora dintre noi. Ştiţi, problema creată este asemănătoare, dacă îmi permiteţi comparaţia, cu cea a mediului înconjurător şi a climei. Dumnezeu a creat o lume perfectă în echilibru şi frumuseţe -Pământul- pe care ni l-a dat nouă, oamenilor să-l administrăm şi să-l folosim. Ce-am făcut din Pământ? Ce-am făcut din climă? Ce-am făcut cu sute, poate mii de specii de plante şi animale care au dispărut? Şi pentru că tot suntem în sărbătorile de iarnă, unde sunt zăpezile de altădată?… Aşa-i şi cu identitatea naţională. Dumnezeu ne-a lăsat ca popor, ne-a dat o limbă, ne-a inspirat să ne creăm o cultură, să avem propriile tradiţii… Ce-am făcut cu toate astea? Ce facem în continuare cu ele? Ar trebui să mai aruncăm un ochi prin Europa şi să vedem cum îşi preţuiesc cultura şi istoria francezii, italienii, nemţii, ungurii… Cât preţ pun pe valorile lor patrimoniale. La noi o mulţime de biserici, castele, cetăţi, clădiri de patrimoniu, case vechi de la ţară sunt în ruină. Văd lucrurile astea peste tot pe unde umblu în ţară, mai ales aici, la noi, în Transilvania. Lucrurile astea nu ar trebui să-i lase pe mulţi din administraţiile locale, judeţene şi naţională să doarmă. La urma urmelor, Europa nu are nevoie de blocurile noastre…

A.G. Pentru că suntem în preajma sărbătorilor de iarna, dumneavoastră credeţi în Moş Crăciun? M-ai simţiţi aceeaşi emoţie din copilărie în la auzul cetelor de colindători?

V.B. Cred în Moş Crăciun, dar într-un Moş Crăciun altfel. Moş Crăciunul meu este mult mai darnic şi nu vine doar în preajma Naşterii Domnului. Copilului din mine Moş Crăciun îi aduce şi primul ghiocel şi primul mugure care plesneşte primăvara pe o ramură din pomii din curtea casei mele şi rândunelele care-şi fac în fiecare primăvară cuib sub straşina casei… Moş Crăciun bucură copilul din mine cu o ploaie răcoroasă de vară, cu cer senin, cu florile de camp, cu primele frunze care se îngălbenesc şi cad, cu prima ninsoare. Vedeţi, îmi îngădui un Moş Crăciun altfel. E dreptul meu şi… şansa mea. Sigur că perioada sărbătorilor de iarnă are specificul ei, fiorul ei. Dar, din păcate nici colindele nu mai sunt ce erau, nici colindătorii nu mai sunt pătrunşi – atât cât putem fi – de misterul Întrupării şi venirii în lume a Domnului. Se diluează, se persiflează totul, din păcate. Iar spiritual comercial al sărbătorilor de iarnă este cât se poate de păgubos pentru spirit.

A.G. Cum se reflectă sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

V.B. Domnule, dumneavoastră poate nici nu vă imaginaţi cu cât de puţin ne mulţumeam noi când eram copii: Mă provocaţi să vă povestesc întâmplări care mi-au marcat copilăria în perioada sărbătorilor de iarnă. Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama, Dumnezeu s-o odihnească!, îi făcea. Nu vă pot povesti tihna şi pacea din casa părinţilor mei. Nu vă pot povesti simplitatea atât de „complexă” cu care ne raportam şi percepeam sărbătorile de iarnă, respective Crăciunul. Ca să fii fericit, astfel de lucruri trebuie trăite. Eu le-am trăit şi-am fost fericită şi, uite, îmi curge o lacrimă, nu de tristeţe, nu de părere de rău pentru timpurile care au fost ci de bucurie pentru că Dumnezeu mi-a rânduit să trăiesc astfel de clipe.

 

Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura


– interviu cu ceramistul Ciprian Anghel –

SONY DSC

Ciprian Anghel

Aveți suficientă experiență spre a vă întreba cum evaluaţi condiţia artistului ceramist din provincie?

Este greu să evaluăm dacă este mai mult sau mai puţin bine. Este cert că din afară percepţia este de monotonie, uneori şi de blazare, dar să ştiţi, cel puţin eu, lucrez foarte mult şi fac abstracţie de acest caz. Este firesc ca percepţia publică către zonele marginale să se situeze la extreme. În provincie arderile interioare sunt mult mai puternice. În marile oraşe, unde viaţa artistică este efervescentă şi este percepută la o altă dimensiune valorică, artistul are şi o altă împlinire artistică. Informaţia, noul, evoluţia în cele din urmă, pătrund cu mai multă intensitate în atelierul creatorului de artă. Pe când în Roşiori acestea au o oarecare lentoare. Ca să compensezi trebuie să lucrezi mai mult şi să încerci să te raportezi prin anticipaţie la ce se întâmplă în ceramică, în artă în general. Latura pozitivă a acestei stări este că te face să experimentezi mai mult, mă refer în domeniul glazurilor. Şi aşa este firesc, ca artistul să experimenteze cât mai mult în atelierul său, dar comunicarea din marile oraşe culturale duce de cele mai multe ori la scurtarea timpului pentru o experienţă sau alta. Cum de altfel şi achiziţionarea lucrărilor unuia sau altuia dintre artişti se cotă mult mai mare în acestea. Atâta timp cât în acest mic oraş de provincie nu avem acei Mecena care să investească în artă este mai greu să te menţii. Ai nevoie de bani, pentru că arta pe care o fac necesită costuri foarte mari. Glazurile costă foarte mult, arderea în cuptor este un alt efort financiar şi lista poate continua. La toate acestea nu am luat în calcul şi latura existenţa ială de zi cu zi.

Cum ați ajuns la ceramică? Cine va sprijinit în perfecționarea tehnicii?

În timpul liceului, dar şi mai înainte, am cochetat cu sculptura şi pictura. Poate că evoluţia mea artistică ar fi continuat în acest sens, dacă nu plecam după încheierea liceului la Bucureşti, unde am locuit aproape un deceniu. Aici am descoperit ceramica, iar atracţia definitivă către aceasta poate fi interpretată şi prin complexitatea creaţiei în sine, ea înglobând şi tehnici din pictură şi sculptură, ceea ce mi-a satisfăcut şi aplecarea către aceste arte pe care o aveam în şcoală. Pasiunea pentru ceramică m-a pus în contact cu cu muţi artişti de la care am învăţat. Să ştiţi că pe această cale a devenirii artistice eu am suportat şi multe durităţi verbale, însă pasiunea a învins.

Am avut doi mentori în ceramică, Cecilia Frederica Stork-Botez şi Alvaro Mircea Botez, care de-a lungul multor decenii au avut un rol important în arta plastică românească. Chiar am avut şansa să locuiesc la aceştia, acumulările mele fiind şi mai intense în ceea ce priveşte tehnica, începând de la primele momente ale modelări lutului şi până la arderea în cuptor.

SONY DSC

In atelierul artistului

Experimentând arderile în cuptoare alimentate cu diferiți combustibili, care vi sa pare cea mai aproape de așteptările artistului pentru lucrarea sa?

Sigur că toate arderile duc la acelaşi deznodământ artistic: apariţia lucrării în stadiul final. Dar arderea cu lemne este cea mai frumoasă, pentru că dă naştere la anumite fenomene chimice ce influenţează pozitiv culoarea. Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura, culoarea cum spuneam, ce duc la lucrări unicat. Să ştiţi că cele mai frumoase momente din viaţa unui artist sunt acelea când deschizi cuptorul deja răcit pentru a vedea rezultatul arderii. Pentru că atunci când aşezi glazura pe suprafaţa obiectului culoarea acesteia nu este cea de la finalul arderii, aşa cum se întâmplă în pictură de exemplu. De aceea arderea controlată la anumite temperaturi fac ca la final culoarea să fie cea pe care ţi-ai imaginat-o iniţial. Eu lucrând cu argila, prima ardere, „biscuit” cu se spune, o fac la 10000 C, iar glazurile undeva între 850 – 9000 C.

Sunt şi accidente de ardere, care pot distruge lucrarea, dar pot crea şi ceva fabulos, pentru că focul este cel care în ultimă instanţă decide existenţa unei lucrări.

Viaţa de artist nu este una tocmai comodă pentru partenerul de viaţă. Cum se împacă soţia dumneavoastră cu momentele în care cotidianul și spațiul casnic sunt acaparate de activitatea dumneavoastră creatoare?

Are multă înţelegere pentru mine. Dar, oricât ar fi de înţelegătoare uneori mai are şi păreri adverse privind zona financiară. Ar fi firesc ca la cât investesc să şi scot o parte din bani pentru a mă autofinanţa.

Chiar dacă are alte preocupări, în cei peste 28 de căsnicie s-a alăturat pasiunii mele, mă înţelege şi în acelaşi timp înţelege ceea ce creez. Ca orice artist îmi doresc un spaţiu mult mai mare pentru atelier, dar expansiunea mea în apartament este delimitată de doamna mea de viaţă, care mi-a lăsat de înţeles că cea mai importantă formă de extindere a atelierului ar fi recuperarea din acesta prin vinderea de lucrări, ceea ce îmi doresc şi eu. Îi mulţumesc că există şi înţelege modul meu de a gândi şi percepe lumea.

Caută privitorul un mesaj anume la expoziţiile de ceramică?

Mesajul meu artistic este înmagazinat în fiecare lucrare, dar este înţeles de foarte puţini oameni. Şi acest fapt se datorează tocmai pentru că ceramica nu ţi se dezvăluie în totalitate de la prima îmbrăţişare vizuală.

Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului


– interviu cu Marius Daniel Popescu –

mdp

Marius Daniel Popescu

                      Stabilit în Elveţia de la începutul anilor 1990, Marius Daniel Popescu a obţinut distincţii literare atât pentru poezie cât şi pentru proză, dintre care „Premiul Rilke” şi „Robert Walser“. Romanul de debut “La Symphonie du loup/ Simfonia lupului” pentru care a fost distins cu Premiul “Robert Walser” în Elveţia, a apărut, în traducere, la Editura Humanitas, în anul 2008.

       De ce ai părăsit România? De unde atracția către țara cantoanelor?

Am locuit în ţară până la începutul lui august 1990, iar nemulţumirile mele au fost aceleaşi cu nemulţumirile milioanelor de români ce au trăit dictatura lui Ceauşescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de igienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric şi de gaz şi de lemn de foc şi de benzină, lipsa de justiţie, lipsa de respect, lipsa de recunoaştere a valorilor au fost nemulţumirile unei naţiuni! Toate acestea s-au acumulat pentru mine, care la acea dată aveam 27 de ani.

Aventura în Elveţia a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Braşov revista ”Replica”, un săptămânal ce ieşea în 20.000 de exemplare şi se vindea foarte bine. Un mic grup de elveţieni, fete şi băieţi, studenţi, au venit să cunoască România de după Ceauşescu, iar eu m-am îndrăgostit de o elveţiancă ce făcea parte din acest grup. Cum şi ea se îndrăgostise de mine şi a venit de cinci ori din Elveţia să mă vadă în ţară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim şi să trăim în Elveţia. Și aşa am plecat din ţară pe întâi august 1990.

Cum nu ştiam nimic din limba franceză, aventura sau viaţa în Elveţia a început cu învăţarea limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de limbă franceză, am învăţat-o singur, cu dicţionare, cu cărţi, ziare şi emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întreţin mica familie, soţia era încă studentă la ştiinţe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne şi, la numai un an de Elveţia, am fost angajat ca şofer de autobuz şi troleibuz la Lausanne: aveam permisul de camion din ţară!

Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză, şi la numai cinci ani de când începusem să învăţ limba, am publicat primul volum de poezie scris în franceză “4 x 4, poeme cu tracţiune integrală”.

Mi-am făcut mulţi prieteni scriitori şi ziarişti, am început să le cunosc bine literatura şi critica literară, să le simt şi să le trăiesc din plin viaţa literară.

Romanul” Simfonia lupului”, pentru care ai primit premiul “Robert Walser”, te-a readus în atenția lumii literare românești, care uitase de Marius Daniel Popescu cel cu patru volume de poezie publicate până la mariajul. Ai fost surprins de acest val de simpatie care, este adevărat, urmat și de o critică favorabilă?

În ţară am fost un ”poet vizibil”, mai ales prin radicalismul tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci… proză: ”Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!”. Am avut parte de o vizibilitate superbă şi binefăcătoare din partea prietenilor din Braşov: Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Braşov am devenit prieten cu mulţi poeţi, scriitori şi critici literari din ţară.

Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari şi a revistelor literare se datorează ”structurilor şi ierarhiilor literare” de la noi. Eu sunt un poet marginal, cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un independent, un fel de sălbatic ce nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat.

Până acum am avut patru critici literare foarte bune în ţară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o deschidere a criticilor noştri în ceea ce priveşte observarea, analiza şi interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzaţie şi atât. Dacă în occident am fost invitat să-mi prezint literatura în cel puţin o sută de locuri, în ţară nimeni nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general.

Editurile din ţară, cred că ele sunt deschise persoanei mele, cărţilor mele, au tot interesul să mă integreze în programul lor editorial. Editurile nu mai funcţionează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din ţară, mult mai deschise şi mai întreprinzătoare, editurile încep să-şi joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Și cu toată această plasare marginală și cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare, în Elveţia ai primit Premiul „Rilke” (2006) pentru un volum de poezii.

Premiul Rilke a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elveţian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în limba franceză, inspirate din detaliile vieţii de zi cu zi de aici: am descrieri minuţioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură; eu sunt un sensibil permanent.

La numai doi ani distanță, în 2008, cititorul elvețian descoperea prozatorul Marius Daniel Popescu. Cât de important este premiul „Robert Walser” pentru recunoașterea valorii unui prozator?

Premiul “Robert Walser” – în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea oraşului Biel/Bienne, locul de naştere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956) – este cel mai prestigios premiu literar din Elveţia. Câştigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor şi cărţile sale, pentru traduceri şi posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferinţe şi colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar şi reprezentantul francofoniei în Iran. Chiar am reprezentat România la un mare festival literar în Franţa.

Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi creaţia şi să o dezvolţi, prin cărţile următoare şi prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale, pe toate scenele literare.

De ce consideri, în comparație cu francezii, că noi nu avem un sistem de evaluare a calităților literare?

La francezi, împotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune şi printr-o diversificare enormă. La ei există tradiţia literară, prestigioasă şi ea se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există deci o concurenţă imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi şi promova noutăţi literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurenţă enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană şi engleză, cu literatura americană şi cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spaţiu enorm dezbaterilor şi schimburilor de idei, ei sunt obişnuiţi cu valoarea literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forţă şi originalitate, francezii te supun maratonului de idei implicându-te zi de zi pe scena imensă a tratativelor literare. La francezi, cel mai important este scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost si va rămâne pentru eternitate un scriitor revendicativ, înainte de a fi un scriitor cu stil! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce aşteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche şi complexă, ea are bube în cap de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru că nu avem detaşarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de gaşca literară sau de minister al culturii, de a asuma, în creaţia literară, monstruozităţile şi frumuseţile româneşti. Rezervorul literar românesc, la propriu şi la figurat, a fost şi rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se împute sub soarele binevoitor al şefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, şefii culturali sunt scriitorii şi nu ceilalţi.

Spuneai cu alt prilej că Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Jean-Louis Kuffer te-au determinat să treci de la poezie la proză. Tot ei ți-au sugerat tema din romanul „Simfonia lupului”?

Cu „Simfonia lupului” am creat pasajul de trecere de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina, vorbeam, când ne întâlneam în ţară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 şi chiar după aceste evenimente istorice din ţară. George îmi spunea „scrie în fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat şi el tot timpul spunându-mi „tu eşti cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Aceşti doi prieteni au reprezentat şi reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia şi poezia rămâne prezentă chiar şi în „Simfonia lupului”: un profesor universitar şi critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!

Şocul ce m-a impulsionat să scriu proză sau poem în proză, să trec la o lucrare de anvergură, a fost o discuţie de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar şi ziarist, din Elveţia. Eu îi povesteam scene din viaţa românească din anii dictaturii lui Ceauşescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheaţa, să ne povesteşti cu forţa ta această viaţă românească plină de dureri şi de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă şi frumoasă cabană la munte, i-am cerut maşina lui de scris şi hârtii, l-am trimis la culcare şi m-am apucat să scriu: în câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”.

Romanul „Culorile rândunicii” (Premiul Federal pentru Literatură – 2012, Grand Prix Littéraire du Web 2012) continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viaţa noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viaţa românească şi sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”.

Gheorghe Stroe, prozator şi critic teleormănean, făcea o observaţie justă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură mai devreme de 40 de ani, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Vă regăsiţi în această apreciere?

Da, vârsta, experienţa literară au o contribuţie în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experienţe de viaţă şi literare, mai ales prin citirea multor cărţi, poţi să ataci cu mai multe şanse de reuşită romanul sau nuvela. Ştiu că voi învăţa tot timpul şi până la moarte, din experienţele vieţii reale şi din lecturile mele. Ce cărţi vor fi mai mature decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru şi din noi înşine şi să-l traducem pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în acelaşi timp finit şi infinit.

Am observat că există tendinţa de a pune în balanţă scriitorul şi profesia. Azi poţi fi şofer, mâine gazetar, poate funcţionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii. Dacă am continua nefireasca asociere a scriitorului cu profesia (din care îşi asigură existenţa zilnică), am ajunge la situaţii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ştefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu şi Eugen Lovinescu erau profesori şi lista este inepuizabilă. Crezi că ar trebui o delimitare a scriitorului de şoferul de autobuz?

Scriitorul şi şoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se intersectează sau se confundă unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conţine miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaştere sau chiar dispariţie, mediul şoferului este o mică parte, o parte infimă a societăţii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendinţa spre infinit, dorinţa de a percepe şi de a înţelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanţe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face şi desface”. Cei ce nu fac distincţia între scriitor şi şofer, cred că se interesează mai puţin de aspectul literatură şi dau o mare importanţă aspectului original al persoanei, al individului în carne şi oase, ei caută senzaţia sau scandalul jurnalistic, doresc provocarea publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendinţa să creadă că un şofer nu poate să vadă lumea, fiind şi scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe revelaţia scriitorului ce provine dintr-o lume de jos, şoferească, neobişnuită cu vorbele mari.

Adevărul este că nu exista şcoală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spui tu în formularea întrebării, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii şi putem întâlni scriitori fără nicio meserie.

Obişnuit cu variaţiile ziaristice, eu mă supun, mă adaptez tuturor viziunilor jurnalistice, nu mă deranjează să fiu asociat şoferului sau altor originalităţi, cum ar fi străinul adică „l’étranger”.

Cum a fost experiența atelierului literar susținut într-o închisoare?

Într-adevăr, am ţinut un atelier literar într-o închisoare de maximă securitate elveţiană, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Nu văd nimic anormal în tot acest atelier literar, ba din contră. Doi dintre deţinuţi, unul francez şi altul italian, scriau foarte bine şi se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puţin banditesc. Surprins de calităţile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elveţian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean şi-a plătit datoria ce o avea societăţii, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie şi să-şi promoveze cărţile, editorul îi publică textele deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-puşcăriaş nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-şofer.

Borges spunea: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Ai avut vreun model în diversele împrejurări ale vieții?

În felul lui, Borges avea dreptate. Această imitare a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca şi cum aş fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo imitarea se împleteşte cu o admiraţie a celuilalt, ce reiese din confundarea cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor.

Eu nu am modele, am însă foarte mulţi scriitori ce mă îndrumă, ei sunt români şi elveţieni, francezi şi germani, africani şi americani, israelieni şi palestinieni, sudamericani şi ruşi, polonezi şi finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele şi de toate religiile. Mă inspir peste tot, din tot felul de opere şi din toate secvenţele vieţii de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, vedeniile literare ce-mi aparţin.

Un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit


De la stânga: Gheorghe Stroe, Vasile Blendea

  – Interviu cu prozatorul Gheorghe Stroe, membru al Uniunii Scriitorilor din România-

În 1986, volumul de proză scurtă „Oraşul timpului sfârşit” era pregătit pentru tipar la Editura Cartea Românească, anunțând debutul prozatorului Gheorghe Stroe. De ce nu a mai fost publicat?

V-aţi dat seama că însuşi titlul era unul indezirabil. Redactorul cărţii era Cornel Popescu, iar referatul extern îi aparţinea lui Radu G. Ţeposu. Multe dintre proze nu au fost acceptate de cenzură, astfel că, deşi aflată în planul editurii, cartea a fost scoasă. În ultimă instanţă, încercarea lui Cornel Popescu de a mă include în volumul colectiv „Debut ’86”, ultimul de acest gen la Editura Cartea Românească în perioada comunistă, s-a soldat cu eşec datorită incompatibilităţii ideologice. Ca atare, debutul meu s-a amânat cu zece ani.

Vorbiți de anul 1996 când publicați romanul „Soarele Roşu”, un debut târziu al unui optzecist, dacă ne raportăm la unele remarci ale criticilor.

Nu aş spune că este un debut târziu. Este mai degrabă o prejudecată în privinţa vârstei la care debutează scriitorul. Trebuie să facem o diferenţiere clară, în funcţie de genul în care debutează scriitorul. Una este să debutezi ca poet şi alta este să debutezi ca prozator. Cineva făcea o observaţie justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Or, un debut editorial la 42 de ani nu este deloc întârziat. Şi pentru a spulbera această prejudecată a debuturilor târzii vă propun să privim din acest punct de vedere literatura română şi cea universală. Chiar şi unii poeţi debutează târziu. Astfel, Bacovia debutează cu volumul „Plumb” la 35 de ani, Ştefan Augustin Doinaş dă tiparului primul volum la 43 de ani, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Tudor Arghezi, de debut la 47 de ani. Cât priveşte prozatorii, Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi şi noi” la 44 de ani, Constantin Ţoiu şi Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Şcoala de la Târgovişte, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Ţopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturităţii în literatură, adică după al patrulea deceniu de viaţă. Ieşind din spaţiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani şi la 47 de ani publică „Roşu şi negru”; Freud la 58 de ani publica „Interpretarea viselor”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din „Don Quijote” o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. În privinţa vârstei sau a debutului intervin mai mulţi factori. Primul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Apoi intervin nişte circumstanţe aparte, spre exemplu Ştefan Augustin Doinaş a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există şi decizia autorului, aşa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983, a debutat la 43 de ani cu „Împăratul muştelor”. Aceste argumente sunt în favoarea faptului că debutul meu s-a produs la o vârstă optimă.

Să înțeleg că Mircea Dinutz se înșela la momentul apariției romanului „Soarele roşu” considerându-vă” un optzecist întârziat, atipic”?

Această atipicitate pe care mi-o atribuia Mircea Dinutz, se poate constata şi în privinţa debutului. Pentru că am debutat editorial cu un roman, nu înseamnă că proza scurtă este o experienţă ulterioară. În 1986 trebuia să debutez cu un volum de proză scurtă. În toamna aceluiaşi an, Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului” mi-a publicat o proză mai întinsă, „Cartea neamurilor”, ne inclusă, până acum, în nici o carte. Acelaşi supliment mi-a publicat o altă proză scurtă, „Duminica răzbunării”, nici aceasta negăsindu-şi loc în vreo carte. Şi ar mai fi şi alte situaţii de menţionat. Deci, proza scurtă publicată de mine în presa literară precede romanului „Soarele roşu”.

 Dacă vorbim de atipicitate, aceasta a fost sesizată de apropiații dumneavoastră care așteptau un volum de proză scurtă, oferind în schimb cititorului un roman conjunctural, de factură politică.

Acestea au fost împrejurările. După 1990, la Editura Cartea Românească era pe punctul de a apărea romanul combinat cu câteva proze scurte. Redactor era Antoaneta Iordache. Dar cum se ştie, la începutul anilor ’90, această editură a avut un moment de cădere financiară şi m-am folosit de ocazia oferită de Nicolae Lupu, o subvenţie de la Ministerul Culturii, pentru a tipării o carte şi, astfel, Gheorghe Filip, directorul Editurii „Teleormanul Liber”, s-a văzut în situaţia de a alege între un roman scris între 1991 şi 1993 şi o carte de proză scurtă. În privinţa cărţilor de proză scurtă publicate ulterior, prozele sunt din epoci diferite, asocierea lor tematică făcând-o fără a ţine cont de o cronologie a creaţiei. Dar fiind rescrise de mai multe ori, cred că au căpătat o unitate stilistică, fapt pentru care comentatorii lor nu au putut sesiza momentele diferite ale scrierii. În general, aventura producerii cărţilor este complicată şi poate mai puţin importantă, ceea ce contează sunt cărţile ca atare. Eu sunt pentru o retragere a autorului în spatele operei şi nu agreez promovarea excesivă a biografiei autorului. Alfred Jarry spunea că nu există biografie şi subscriu că există numai texte şi nicidecum biografie. Autorul trebuie să rămână doar un nume pe o carte, pentru că în mentalitatea populară contează opera, nu cel ce a scris-o. De fapt, aici sunt două atitudini. Dacă scriitorul vrea să-şi promoveze propria-i persoană, el poate suferi dacă nu este suficient de comentat, suficient de publicat; poate suferi dacă nu este într-un centru cultural sau în capitală. Dar dacă el este obsedat de propria operă, de producerea acesteia, atunci cred că îi este mai puţin indiferent succesul, receptarea de moment, dacă trăieşte în lumea agitată a unui centru cultural consacrat sau în capitală, ori retras într-un loc, izolat de lumea dezlănţuită a vieţii culturale. Trebuie să avem în vedere diferenţierea pe care o făcea Marcel Proust, în „Contele de Saint Boeuf”, între eul profund şi eul social. Opera fiind produsul eu-lui profund. Ori eul profund se găseşte în toate textele din cărţile mele. Cât priveşte „Soarele roşu” şi-ar fi găsit în alte împrejurări, de receptivitate a literaturii de circulaţie, un interes conjunctural. Deşi există posibilitatea citirii în această cheie, ca roman politic, eu am negat pentru că în anumite ocazii a fost supralicitată. Dar romanul poate fi citit şi în subtext. Un raport între copie şi esenţă. Un raport între idee şi model. Copiile fac să fie etern modelul, trimite la Platon, ori tot romanul este un raport între model şi copie.

 Datorită imaginaţiei de a crea o lume „proprie, stranie, bizară, fantasmagorică”, Constantin Sorescu te situează pe linia Marquez-Foulkner-Camus-Voiculescu-Dumitru Radu Popescu, ceea ce subliniază, încă odată, că scriitorul nu poate să fie o unicitate perfectă.

Adevărat, pentru că el există într-un context. Acest context preexistă. Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Poate o să vă surprindă, dar scriitorul care m-a influenţat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. În primul rând, în privinţa economiei stilului. De la Caragiale am învăţat că în text nu trebuie să existe nimic în plus. De la scriitorul Caragiale am învăţat că un text literar se întemeiază pe principiul minimum de expresie, maximum de semnificaţie. Principiul acesta l-a promovat şi Liviu Rebreanu. El a rescris romanul „Ion” de trei ori, scena nunţii rescriind-o de cinci ori. Flaubert spunea odată că dacă într-o noapte reuşeşte să înlăture un subjonctiv înseamnă că a avut o noapte bună. Cât priveşte pe Vasile Voiculescu, afinităţile sunt de dublă natură, datorită locului de naştere, satul meu aflându-se între Pârscovul lui Vasile Voiculescu şi Păliciul lui Ion Caraion, dar şi a unor afinităţi ce ţin de structură, de orientare culturală. O orientare spre folclor, spre descoperirea semnificaţiei existenţei umane în secolul nostru. Dacă ar fi să menţionez autorii în vecinătatea cărora mi-aş vedea proza, dar o vecinătate care înseamnă altceva decât transfer tematic, stilistic şi de structuri narative, ar fi Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Bănulescu, Mircea Eliade, D. R. Popescu, Kafka, Marquez, Borges, Camus şi majoritatea scriitorilor sudamericani. William Golding a fost o experienţă extraordinară, dar o importanţă deosebită au avut, pentru prozatorul Gheorghe Stroe, cărţile de teorie literară. Am încercat să reflectez puţin din afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar. Mai adaug şi cărţile de teorie care nu privesc direct literatura. În primul rând, Freud, care este o pasiune veche şi constantă. Am audiat în anul întâi de facultate un curs ţinut de Ion Vianu despre Freud, acesta fiind şi prima iniţiere. Nu trebuie să scap din vedere lectura existenţialiştilor Camus, Sartre şi Pascal. Am frecventat şi frecventez Biblia, centrat pe Ecleziast şi Evanghelii. Pentru interesul deosebit arătat folclorului şi mitologiei sunt recunoscător profesorului Niculaie Constantinescu, care mi-a fost dascăl în facultate. Cum la fel de importantă, în acest sens, s-a dovedit „Mitologia română”, scrisă de Romulus Vulcănescu, o carte substanţială. E greu de vorbit până la capăt de textele şi autorii prin care un scriitor se află într-o relaţie de proximitate şi nu de imitaţie.

 Vorbeați de cărţile de teorie literară care v-au dat posibilitatea reflectării din „afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar”. Un impuls suficient pentru a vă împinge și spre critica literară, de mare abundență sub semnătura lui Gheorghe Stroe. Și cu toate acestea de ce ați refuzat propunerea de a vi se publica un volum de critică literară?

Critica este mai mult decât necesară, dar nu trebuie să o fac eu. Un om poate avea o multitudine de vocaţii, şi are. E greu de găsit omului o singură vocaţie, dar el trebuie să ştie exact ce vocaţie îşi cultivă, pentru că la un moment dat există riscul, dacă nu alegi corect, să te pierzi, să te risipeşti şi în consecinţă să eşuezi.

Or, nu e posibil, decât în rare cazuri, să coexiste scriitorul şi criticul. Critica literară este un accident, un produs de circumstanţă. Ar fi stupid să spun că articolele mele s-au situat sub semnul amatorismului. Tocmai de aceea era normal să pot reflecta, cu un oarecare profesionalism, asupra unor cărţi citite. Faptul că eu sunt prozator şi în adolescenţă debutam ca poet, face să mă aplec asupra cărţilor din jur şi cu un interes aparte. Aşa cum spunea şi Gabriel Garcia Marquez, în „Parfum de guayaba”, un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit. Un scriitor parcurge un text pentru a vedea cum se constituie, care sunt articulaţiile, care este fiziologia acelui text. Din acest mod intenţionat de lectură al prozatorului, plus formaţia filologică, a rezultat şi critica. Dar critica aceasta a fost întotdeauna în defavoarea prozatorului. Unui prozator nu îi este simplu să menţină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că „te scoate din mână”. Sorin Titel spunea prin 1983, într-un interviu în revista „Tomis”, că nu poate accepta statutul de critic literar. Circumstanţele fiind cele care îi impuneau acest statut, deoarece în norma sa de redactor la „România literară” intra şi cronică literară. În interviul din „Tomis” arăta că îi lipseşte reflecţia tăioasă a unui critic propriu-zis, spunând că – citez din memorie: „Ştiu cât de greu se scrie o carte, cu ce eforturi, şi îmi vine foarte greu să o desfiinţez pe trei pagini, chiar dacă impresia nu este una favorabilă”. 

Nu știu cât de mult a contat cele relatate anterior pentru Sorin Titel, care a publicat două cărţi de critică literară.

El da, însă eu am tras o concluzie din cazul lui Alexandru George. Ştim foarte bine că este unul din criticii de fineţe ai momentului, l-aş numi succesor al lui Şerban cel Rău, adică al lui Şerban Cioculescu, dar este şi un prozator de raftul întâi, dacă nu mă înşel are şapte cărţi de proză şi cinci de critică literară. Despre sine, Alexandru George spune că este prozator şi accidental critic. Însă, constată că în anii din urmă critica i-a umbrit proza. Dumitru Micu, în „Scurtă istorie a literaturii contemporane”, îl trece la capitolul „Proza criticilor”, fapt pentru care Alexandru George a declarat că îl doare când i se consideră proza ca fiind a unui critic. Şi pentru a nu repeta situaţia nu voi strânge niciodată cronicile pe care le-am publicat de-a lungul anilor între coperţile unui volum. Un alt exemplu este Paul Georgescu, care a renunţat la critică definitiv, consacrându-se prozei, cu toată celebritatea de care se bucura în critică. El era lector universitar de literatură contemporană la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi lucra, în acelaşi timp, dacă nu mă înşel, în redacţia Revistei „Viaţa Românească”. Cu această polivalenţă pot spune că dăduse lovitura şi cu toate acestea a renunţat la critică. Acesta este de fapt avantajul pe care îl are creatorul în faţa criticii.

„Nu numai regimul comunist, ci întreg trecutul trebuie înţeles cu echilibru şi măsură”


Dan Berindei

– fragment din interviul acordat de academicianul Dan Berindei, cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede –

Sunteţi descendent pe linie directă al domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar descendenţa dintr-o familie ilustră, aşa cum observăm la marile familii boiereşti, obligă la o anumită conduită şi evoluţie. Privind retrospectiv, cele unsprezece generaţii descendente s-au achitat de această îndatorire nescrisă faţă de țară și familie?

Descendenţa obligă, ca să răspund provocării Dvs. Este adevărat ca descind din Brâncoveanu, aparţinând celei de-a 11-a generaţii a descendenţilor sai, dar totodată găsesc ca mai importantă implicarea înaintaşilor mei mai apropiaţi cronologici in extraordinarul proces al constituirii statului naţional şi modern român. Este vorba de străbunicii mei, doi dintre ei fraţi (Dumitru si Anton Berindei, părinţii mei fiind veri de-al doilea între ei!) si ceilalţi doi, Emil Costinescu şi maiorul Alexandru Zănescu. Doi dintre ei, Dumitru Berindei si Emil Costinescu s-au numărat printre deputaţii care au votat la 9 mai 1877 independenţa, iar ceilalţi doi s-au găsit pe front, cel dintâi, generalul Anton Berindei realizând podul de vase pentru trecerea trupelor şi apoi participând la operaţiile de la Plevna, fiind şi unul dintre ofiţerii superiori cărora li s-a predat Osman Paşa. Pentru mine, independenţa a fost şi este sacră! Bunicii mei şi-au făcut şi ei datoria către ţară, unul, Ioan D. Berindei, cel de-al doilea arhitect din familie, este proiectantul Palatului Culturii de la Iaşi, al Palatului Cantacuzino de pe calea Victoriei şi al Casei Assan (astăzi Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti), celălalt, generalul Grigore Berindei, aghiotant regal, a câştigat lupta de la Porumbacu în primul război mondial şi a fost şi creator al cercetăşiei în România. Tatăl meu, Alexandru, doctor în Drept de la Paris, voluntar în primul război mondial, îngropat de o bombă la Mărăşeşti şi dezgropat de alta şi-a pierdut auzul. Consider că înaintaşii mei şi-au făcut datoria şi exemplul lor mi-a fost un necontenit îndemn în viaţă, chiar sau mai ales în momentele de încercare ale ei!

În general, cel puţin în perioada pe care aţi traversat-o până în 1945, băieții alegeau să continue profesia tatălui. De ce nu aţi pledat spre avocatură şi aţi ales calea istoriei?

Mărturisesc că n-am suportat această „imitare” a părinţilor. Trebuie totdeauna să lucrezi in domeniul care te atrage! Este drept că în 1941 m-am înscris în trei facultăţi, la Istorie, Filosofie şi la Drept, ultima, recunosc, la insistenţele tatălui meu. Dar la Drept mergeam numai la premilitărie şi la câteva cursuri care mă interesau; n-am dat nici un examen, în afara celui de intrare! Filosofia am urmat-o primii doi ani, obţinând la toate examenele calificativul „foarte bine”. În schimb, Istoria am urmat-o cu adevărată pasiune, luând la toate examenele numai “foarte bine “şi „excepţional”. De fapt, era o pasiune pe care o avusesem aproape de copil, citind şi achiziţionând cărţi în domeniu. Una din cauze a fost şi bunica mea dinspre mamă, fiica lui Emil Costinescu şi soţia generalului Grigore Berindei. Era o femeie extrem de cultă, urmase ani de zile pensioane în Germania la München şi la Londra în Mare Britanie şi până la adânci bătrâneţe a rămas aceiaşi persoană strălucit de inteligentă şi cultivată. De mic, ea mi-a transmis „morbul” istoriei. Îi datorez în mare măsură începuturile formării mele intelectuale.

Poate că şi destinul a jucat un rol esenţial, pe viitoarea soţie  ați întâlnit-o la cursurile de la Istorie. A fost o atracţie reciprocă?

Fără îndoială ar putea fi vorba de destin, dacă ţinem seama că am avut o căsătorie de 63 de ani. Apropierea noastră a început printr-o „ceartă ştiinţifică”, la un seminar al profesorului Gheorghe Brătianu, care a continuat şi după cursuri, când am condus-o până la staţia de tramvai. Atracţia noastră a fost reciprocă şi evident a avut şi „combustibilul” interesului comun pentru istorie.

 Aţi avut o nuntă cu ecou în acea vreme. Ne povestiţi acel moment?

Nunta noastră a avut loc la 18 februarie 1945, după ce eu îmi încheiasem viaţa de student, obţinând aprobarea Consiliului Facultăţii pentru a susţine ultimele examene pentru anul IV şi licenţa în luna ianuarie, cu un avans de o jumătate de an, motivat de pauza lungă pe care o impuseseră bombardamentele începând din aprilie 1944 şi apoi răsturnarea de la 23 august şi de asemenea obţinerea până atunci a tuturor examenelor parţiale cu note maxime. Este adevărat că nunta care a avut loc la Biserica Bălaşa – în zona „Brâncoveanu”! – a fost ultimul moment când s-au găsit strânşi la un loc fruntaşii politici ai vremii de toate nuanţele, de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu la Petre Constantinescu – Iaşi şi Titel Petrescu, datorită şi faptului că socrul meu era în acel moment ministrul Agriculturii în guvernul Rădescu. Naş ne-a fost profesorul nostru Gheorghe Brătianu. Trebuie să mărturisesc că am avut o căsnicie foarte bună, deşi ea începuse cu divergenţe istoriografice între viitorii soţi! A existat o potrivire de caracter şi de comportament şi o puternică bună înţelegere reciprocă.

De ce a ajuns soţia dumneavoastră la închisoare?

Realitatea este că deşi regretata mea soţie a fost o persoană cu o inteligenţă vie n-a avut din păcate discernământul marei primejdii în care se angaja acceptând ducerea unui bileţel soacrei mele. De aici, a decurs trista ei detenţie de peste doi ani şi jumătate. Pe vremea acelor grei ani, rămăsesem singur cu băieţelul meu. Mama şi tatăl meu vitreg – inginerul Alexandru Balş -, socrii mei, erau închişi. Liberi nu mai eram decât eu şi cumnata mea.

Ce aţi simţit atunci când soţia a născut-o pe Ruxandra în închisoare?

Omul are o rezistenţă nesfârşită la încercări. Trebuia să-mi ţin firea. Mă străduiam să înţeleg cele ce le trăiam, luptam să pot rămâne în profesiunea pentru care eram pasionat şi totodată eram dator să asigur existenţa fiului meu şi în curând şi a fiicei mele, care ei, în orice caz, nu aveau nici o vină în cele ce se petreceau. Nu exista nicio posibilitate de a şti realmente ce se întâmpla, în afara deducţiilor ce le-am putut face. Iniţial, a venit o veste „prin radio şanţ” că aş mai avea un fiu, Bogdan, care s-a dovedit a fi… o fiică, Ruxandra! Procesul întârzia; el a avut loc după un an şi jumătate de la arestare şi ca a urmare am putut şi trebuit să-mi iau fetiţa de la Văcăreşti, la 11 luni. Iată-mă cu doi copii mici şi de asemenea peste câteva luni am fost „eliberat” din funcţie la Institutul de Istorie. Din fericire pentru soţia mea, grija trimiterii fetiţei în anonimat, s-a risipit chiar în acea seară, miliţiana spunându-i că a fost luată de „un popă”, în care m-a putut identifica, eu purtând barbă şi de asemenea şi directorul spitalului Văcăreşti, doctorul Schafferman, a venit seara la „numărătoarea” deţinuţilor şi a întrebat-o dacă soţul ei este… preot! Indirect, i-a indicat cine luase fetiţa!

Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural


jpg

Hermina Scobici

– consideră artista plastică Hermina Scobici –

Cum ați început sa pictați și de unde pasiunea, doamnă Hermina Scobici?

Tatăl meu, care era inginer agronom, este cel care mi-a inoculat, cred că şi genetic, această dragoste pentru artă. Bunicul lui era preot şi venind într-o zi pictorii să reînnoiască pictura tatăl meu s-a ataşat foarte mult de ceea ce se petrecea acolo. Începuse chiar să dedice zilnic ore întregi desenului. Însă el nu a putut să facă acest gen de artă, îndreptându-se spre agronomie. Au fost şi vremurile de aşa natură. Începuse războiul, erau probleme sociale majore, iar căile spre latura artistică, cel puţin din zona noastră au fost limitate. Așadar, tata mi-a îndrumat primii paşi în desen, el m-a înscris şi la Liceul de Artă din Craiova. Îmi aduc aminte că mi-a cumpărat prin clasa a cincea o cutie de acuarele, ceea ce era fabulos pentru vremurile acelea. Ştiu că era o cutie metalică, de provenienţă germană, care cu siguranţă costase foarte mult, dar despre care nu am aflat nici azi cum a reuşit şi de unde să le procure. Eram cea mai fericită, atât de fericită că le făceam desenele la toţi copiii din clasă cu acele acuarele. Acesta a fost începutul. Apoi în cinci ani la Liceul de Artă mi s-au format nişte deprinderi deosebite, pe talentul care-l aveam.

Cine a avut o contribuție importantă la cizelarea educației artistice?

Cel care cred că fost decisiv pentru mine, este profesorul de pictură, desen şi istoria artei, Ilie Marineanu, pe care l-am avut la Liceul de Artă. I s-au mai alăturat mulţi alţii pe parcurs în definirea mea artistică, dar consider că de la dumnealui s-a produs acea combustie internă care m-a dus la arderea artistică. Un profesor foarte sever, a cărui severitate era greu să înţelegi în acea perioadă a copilăriei, dar când am ajuns la facultate am realizat că eram cu mult peste majoritatea colegilor din anul întâi ca nivel de cunoştinţe. Eu facultatea de artă am făcut-o la Timişoara în cadrul Institutului Pedagogic, unde am întâlnit pe profesorul Leon Vreme, un colorist remarcabil, care era foarte apropiat de elevi şi care, ne lua pe câţiva dintre noi, în general cei care îi păreau serioşi, şi ne aducea la Centrul de creaţie situat într-un parc foarte frumos. La facultate învăţam teoretic anumite tehnici, dar odată ajunşi acolo aveam posibilitatea să « furăm » din practica acelor tehnici, ceea ce era un lucru remarcabil pentru noi ca studenţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Secţia de muzeologie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, l-am avut profesor pe marele om de cultură Răzvan Theodorescu, Corina Nanu şi Alina Popa, două profesoare de excepţie, şi lista poate continua, ceea ce îmi întăreşte ideea că mi-a fost hărăzit să am noroc de asemenea oameni, fără de care sunt nu sunt convinsă că aş fi ajuns la acest nivel.

HERMINA_JPG

Hermina Scobici

Privind retrospectiv, care ar fi cele mai importante momente din cariera artistică ce v-au adus notorietatea de astăzi, deopotrivă printre artiști și elevi?

Cred că primul moment important al carierei mele artistice a fost prin anul trei de facultate, când am reuşit să deschid o expoziţiei într-un spaţiu foarte apropiat de aula mare a Universităţii din Timişoara. Un alt moment este Expoziţia Naţională de la Cluj, unde participau toate centrele universitare din ţară, iar mie mi s-au reţinut trei lucrări. Era mare lucru să ţi se reţină lucrări pentru acea expoziţie şi mai ales trei. Apoi realizările sunt tot mai multe, dar aşa cum mi-a spus cineva, eu sufăr de prea multă modestie, fapt pentru care, cu unele excepţii, nu mi-am dorit să ies în faţă cu expoziţii la Bucureşti. Eu cred că omul care este educat, cu o anumită cultură, nu trebuie să se bată permanent în piept ca ceilalţi să creadă tu eşti alfa şi omega. Dar se pare că a fost un autocontrol excesiv, ceea ce a făcut ca să revărs ceea ce ştiu asupra elevilor mei.

Cum ați defini condiţia artistului ce trăieşte şi crează în provincie?

În general, condiţia artistului din Teleorman nu este una tocmai privilegiată. În judeţ nu există un Fond Plastic, despre o filială a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) ce să mai vorbim. Cu ani în urmă exista în Roşiorii de Vede un grup numeros de artişti, foarte bine cotaţi, iar împreună cu artiştii din Alexandria ne afiliasem ca cenaclu la filiala UAP din Piteşti, iar mai târziu am trecut la cea din Craiova. Era foarte greu să pătrunzi în spaţiul expoziţional craiovean, dar datorită pictorului Cristea Ionescu, în perioada când trăia, eram invitaţi la expoziţiile anuale ale pictorilor din sud organizate de filiala UAP Craiova. Fapt ce mă determină să cred că influenţa dânsului era copleşitoare, de altfel el fiind profesorul preşedintelui de atunci al filialei craiovene.

Prin 1980 a fost o discuţie ca cenaclul nostru să se transforme într-o mică filială UAP, dar nu s-a materializat. Este adevărat că mulţi dintre colegii noştrii au plecat, cum este cazul profesorului Constantin Bichescu, care a ales Braşovul. Dintre toţi doar Dumitru Ciocan – Sin a depus un dosar de acceptare în UAP, dar în filiala Bucureşti. Eu nici nu mi-am dorit să fac acest lucru, dezamăgită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu ca artistă.

Să ştiţi că, în general, Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural, aşa cum este şi la capitolul învăţământ şi la multe alte capitole. Şi acest lucru mă doare, pentru că şi eu mă simt teleormăneancă, chiar dacă am venit aici în 1972. Eu am fost bine primită şi chiar acceptată imediat când am dorit să deschid o expoziţie. În Roşiorii de Vede se mai încearcă câte ceva în domeniul culturii. Dar nu este suficient pentru a schimba percepţia despre acest județ. Poate mă înşel, dar aşa simt eu.

Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.

Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură


– consideră acad. Răzvan Theodorescu –

 sursa: www.vranceaatlastv.ro

acad.Razvan-Theodorescu

Trece cultura română printr-un moment de criză?

          Există falsa idee a unei crize a culturii române după 1989. Criza este întotdeauna un element de creştere, un element al mersului înainte. Orice cultură autentică trebuie să se afle într-o criză permanentă, iar prăbuşirea culturii române nu este o realitate, pentru că noi suntem o forţă culturală în Europa. Nu există întotdeauna un raport direct între subvenţionarea unei culturi şi forţa unei culturi. Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură. A fost subvenţionată în vremea lui Carol al II- lea, a fost puternic subvenţionată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej şi la începutul epocii Ceauşescu. Statul trebuie să se implice în cultură, însă în condiţiile actuale statul trebuie să colaboreze cu economia privată. Investitorii privaţi trebuie atraşi spre cultură şi din această împletire se poate asigura o adevărată subvenţionare normală a culturii.

Într-un spaţiu cultural globalizat, ce şanse daţi culturii noastre identitare?

         Este o realitate a satului global faptul că o informaţie circulă într-o secundă dintr-un capăt în celălalt al lumii, iar textele pot fi citite deodată de către locuitorii planetei. Dar aceasta nu este cultura identitară autentică. După 1990 s-a creat un curent de negare şi demolare a realizărilor vechiului regim. De cele mai multe ori m-am situat pe un versant care nu m-ar fi făcut să spun lucruri bune despre ce a fost înainte de 1989. Şi totuşi eu vă spun, care am fost hăituit ca şi alţii de vechiul regim, că a fost o perioadă de creaţie. S-a inoculat unei părţi a presei, dar din fericire nu şi studenţimii, falsa idee că trebuie să ne întoarcem la 1945. „Cântarea României” a fost o formă totalitară, nu şi inventată de comunism. Regele Carol al II – lea, care este un promotor al acestor forme totalitare, se întâlnea cu Burebista, se bătea pe umăr cu Decebal, iar în acest sens sunt filme care atestă acest lucru. Se proslăvea personajul regal cum se proslăvea secretarul general. Toate aceste festivaluri de tip totalitar au fost o pacoste pentru cultura populară, dar în unele cazuri au scos la iveală talente populare, pentru că în această lume nu este negru s-au alb. În numele acestui lucru s-a creat falsa idee că această cultură populară este un lucru care înseamnă naţionalism, uitându-se că naţionalismul este o doctrină sănătoasă, slujită de Nicolae Iorga, Titu Maiorescu şi mulţi alţii, iar aceasta pentru că s-a menţinut starea de confuzie cu ultranaţionalismul, care este cu totul altceva. Dacă spui unui occidental că nu este naţionalist este o insultă. Toate guvernele de după 1989 au păcătuit lăsând programatic spre pierzanie căminele culturale, portul popular, obiceiurile populare, care doar în puţine locuri au mai fost păstrate de adevăraţi apostoli. Nu trebuie să avem această prejudecată a culturii populare, pentru că ea ne dă identitatea regională; este temeiul identităţii noastre naţionale. Vocile identitare se vor auzi întotdeauna şi cu cât globalizarea tehnologică şi economică este mai mare, cu atât nevoia culturală de identitate creşte.

„Învăţaţi de la Eugen Barbu, Adrian Păunescu, chiar şi Mircea Dinescu, care au ştiut să-şi vândă marfa creând controverse”


Marius Tupan, Ioan Flora, Marin Codreanu

Domnule Marius Tupan, prozatorul Gheorghe Stroe a creat o polemică pe tema disocierii operei de biografia autorului. Sunteţi de acord cu o astfel de amputare?

Nu trebuie să dăm biografia la o parte de operă. Trebuie să ştim foarte bine ce s-a întâmplat în epocă, în ce condiţii s-a scris un roman sau poeziile, pentru  că alimentăm ideea unor tineri şi a celor care vor veni că nu contează biografia, ci numai opera. Nu cred asta, pentru că atunci când se vorbeşte de Fernand Celine nu putem uita de colaboraţionismul său, despre Mihail Sadoveanu  şi  Adrian Păunescu asemenea. În contra replică vin cu un scriitor extraordinar, Vasile Voiculescu, care a avut o biografie şi o operă exemplare. De aceea,  eu sunt pentru cunoaşterea în amănunt a biografiei şi pentru sancţionarea celor care au greşit, pentru că cei mai mulţi sunt oameni deştepţi şi ştiu ce se întâmplă cu ei dacă greşesc.          

Constatăm o creştere a apetitului cititorilor pentru jurnale în detrimentul ficţiunii. Marin Preda se declara împotriva jurnalelor personale, dar am constat că nu a renunţat la acest obicei dacă luăm ca reper jurnalele intime publicate după moartea sa. Este doar o modă sau încercăm să recuperăm ceea ce am pierdut într-o perioadă în care am orbecăit în bezna informaţiei?

Da, este foarte interesant ce se întâmplă. Este o epocă în care citim jurnale, citim tot felul de cuvântări şi, mai ales, ce se întâmplă cu autorul în timpul vieţii. Marin Preda şi-a transformat  biografia în operă, chiar dacă el a exagerat şi ţăranii lui nu-l recunosc acolo. De fiecare dată când am dat cărţile mele  monografia s-a citit  în primul rând. Sigur, m-a încântat, dar nu cred că am o biografie atât de spectaculoasă. Eu am suferit în timpul comunismului, mama nu s-a trecut la colectiv, eu nu am putut să vin la liceu la timpul meu, trebuind să fac mai întâi o şcoală de meserii. Eu cred că această modă este un pojar, va trece într-o zi şi vom rămâne tot la ficţiune. Adică,  noi trebuie să fantazăm, pentru că orice operă are o semnificaţie şi nu putem să facem factologie cum ar zice Nicolae Breban. Toate operele noastre trebuie să aibă un mesaj, un sens şi, uneori, o misiune pentru educarea şi formarea unor tineri. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, în istoria  literaturii române rămân operele cu o anumită moralitate. Să ne referim la avangardism, o modă care nu mai este interesantă. Din cărţile soţiei mele, care este profesor universitar şi critic literar şi a studiat avangarda, constat că aceasta nu mai rezistă tocmai pentru că este o modă. Tinerii de astăzi încearcă să refacă avangarda. Spunea foarte bine poetul Ioan Flora că lucrurile acestea sexologice, vulgare, au mai  fost cândva scrise, sau mai bine spus s-a scris despre ele. Dar nu rezistă, tot sentimentele profunde rămân. Marian Popa spune în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, care este o carte de referinţă, şi nu pentru că am editat-o eu, că marii scriitori nu se înscriu în curente şi modele. Literatura este o monografie a sufletului.

Am remarcat că aveţi o plăcere nedisimulată de a întreţine polemici despre unele subiecte controversate din viaţa şi opera lui Zaharia Stancu. V-aţi propus de la începutul festivalului (n.a. Festivalul Naţional de Literatură „Zaharia Stancu”, 2004) acest mod de a modera dezbaterile literare?

Eu sunt un tip pervers şi am aruncat  oamenilor tot fel de nade, unii au muşcat nada s-au contrazis şi acest lucru m-a bucurat foarte mult. De câte ori se scrie despre mine vreau să ştiţi că mă deranjează când mă laudă. Trebuie să existe controverse. Învăţaţi de la Eugen Barbu, Adrian Păunescu, chiar şi Mircea Dinescu, care au ştiut să-şi vândă marfa creând controverse, pe când mari scriitori nu au avut din ce trăi. Spre exemplu, Bănulescu a fost înmormântat în prezenţa a cincisprezece confraţi, pe când alţii contestaţi în epocă au fost însoţiţi  pe ultimul drum de mii de oameni.

                                                                                           

Scriu pentru că trăiesc


OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Florina Isache

Ce este poezia, Florina Isache?

      Nu cred că există cineva care să fi dat o definiţie concretă poeziei. Sau nu  cunosc eu. Nici măcar în DEX nu există o explicaţie uimitoare. Ceea ce îţi voi spune  este un punct de vedere personal şi mi-l asum. Poezia este o stare. Este şi nu este. Este  ca un parfum pe care vrei să îl aduni în palme. Poezia este viaţa.

 Ce sentiment defineşte poezia ta?

    Am un mare defect.  Iubesc lumea. Iubesc oamenii. Trăiesc vicisitudinile şi bucuriile lor. Nu trec indiferentă pe lângă nimic. Nici măcar pe lângă un loc amenajat pentru colectarea gunoiului menajer. Mă doare indiferenţa semenilor mei, care nu înţeleg că omul sfinţeşte locul, mă doare indiferenţa celor care pot rezolva problema câinilor comunitari, astfel încât aceştia să nu mai răstoarne tomberoanele şi să împrăştie gunoaiele, mă doare că din faţada unui bloc( aflat pe strada Rahovei ) se desprind bucăţi de ciment şi nimeni nu face nimic, deşi au fost semnalaţi cei în măsură să rezolve situaţia şi, într-o zi, cineva va fi rănit sau chiar mai rău…şi acel cineva poate fi oricine…

Eu trăiesc poezia şi toate aceste elemente se găsesc în poezia mea. Uneori, poezia mă scrie pe mine şi nu invers. Şi abia după ce ideile s-au aşternut pe hârtie, constat că există un amalgam de sentimente care o definesc: de tisteţe, de durere, de revoltă…dar toate alimentate dintr-o mare iubire.

 Cine s-au ce te-a determinat să scrii poezie?

         Talentul este un dat. Te naşti cu el. Îl ai sau nu îl ai. Bineînţeles că performanţa literară vine studiind. Nu există o facultate care să scoată scriitori. Dar nu poţi fi scriitor dacă nu citeşti. Eu scriu de când eram copil, înainte de a cunoaşte literele. Îmi amintesc că mâzgăleam pagini întregi de caiet şi când mama mă întreba ce scrie acolo, îi spuneam că am scris o poveste. Abia când am mers la şcoală şi am învăţat să scriu şi să citesc, la ora de literatură, mai exact, la compunere, învăţătoarea a observat că textul meu nu este format din propoziţii, ci din fraze frumos redactate, coerente şi dataliate şi a zis că sunt cele mai frumoase compuneri. Asta a fost tot. Primele încercări literare au fost în proză. Inspirate din povestirea ,, Un om necăjit’’- de Mihail Sadoveanu. Au urmat numeroase povestiri, chiar şi un roman, pe care nu le-am arătat nimănui şi nici eu nu le-am dat importanţă, de aceea le-am şi pierdut. Poezia a venit mai târziu, prin clasa a VII a, după ce am înţeles poezia eminesciană şi am văzut că luna nu este doar un cerc luminos pe cer, pârâiaşul care trece prin fundul grădinii noastre, nu curge întâmplător, soarele, sălciile, iarba, păsările, oamenii emit întotdeauna un mesaj, important este să-l recepţionezi şi să-l descifrezi. Aşa am început să scriu poezie. Inspirată de lecturile literare, de lumea înconjurătore, scriam aşa cum credeam eu, cum vedeam, cum înţelegeam din cărţile împrumutate de la biblioteca comunală, acasă neavând decât o biblie şi o carte de poveşti. Aşa au apărut primele poezii la gazeta literară a şcolii, aşa am trecut printre colegi –  ,,aia care scrie poezii’’ şi tot aşa s-a încheiat şi prima etapă de creaţie. A urmat o perioadă de tăcere, timp în care m-am dedicat familiei şi am revenit la 38 de ani, după ce viaţa mi-a dat a doua  lovitură de graţie şi poezia a răsărit şi s-a revărsat ca o petunie…atunci a apărut primul volum de poezii ,, Ieşirea din anotimp’’ – volum din care fac parte şi câteva poeme scrise în perioada adolescenţei.

Am scris încurajată de criticul literar Liviu Comşia, de poetul Florea Burtan, de scriitorii Gheorghe Stroe, Gheorghe Neagu ( redactorul revistei ,,Oglinda literară’’), Dumitru Augustin Doman ( redactorul revistei ,, Argeş’’) , de scriitorul Mihai Atanasie Petrescu . Valoarea literară fiindu-mi recunoscută de poetul Ioan Moldovan ( redactorul revistei ,,Familia’’), de poetul Radu Ulmeanu ( directorul revistei ,, Acolada’’) şi de criticul literar Gheorghe Grigurcu.

 Te regăseşti în poezia teleormăneană?

           Dacă întrebarea se referă la ,,poezia teleormăneană’’ ca dimensiune literară, am două răspunsuri: Da şi Nu. Dacă se referă la ,,poezia teleormăneană’’ ca dimensiune geografică, răspunsul este Da, sută la sută. În poezia mea se simte pulsul acestui orăşel (despre care unii nici nu au auzit) cu oamenii lui, cu străzile, parcurile, clădirile, pădurea din apropiere, dar şi pulsul locurilor natale de care nu mă voi desprinde niciodată.

 De ce scrii? Pentru cine scrii?

       Scriu pentru că trăiesc. În primul rând scriu pentru mine. Scrisul  este o terapie, un stil de viaţă, un mod de a nu răspunde răului cu rău. Scriu pentru cei care se regăsesc în poezia mea sau înţeleg mesajul transmis. Cea mai mare bucurie a unui scriitor este să fie citit. Iar eu am avut această bucurie când o doamnă educatoare a venit la mine şi mi-a zis: ,, doamnă Florina, după ce am citit cartea dumneavoastră nu mi-a mai fost frică de moarte’’… era vorba de volumul ,, Mă voi întoarce pasăre’’. Sau când am primit de Crăciun un telefon şi în loc de binecunoscutele urări, un bărbat mi-a  recitat o poezie din volumul de debut ,, Ieşirea din anotimp’’. Ulterior am aflat că este profesor şi de câte ori mă întâlnea pe stradă mă saluta cu un vers…

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”


Stan V. Cristea: „Marin Preda. Repere biobibliografice”

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Teleorman şi revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, se vor implica în organizarea celei de a XIV-a ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”. Manifestările finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi în localitatea Siliştea Gumeşti.
Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Astfel cei care vor să participe la acest festival, în calitate de concurenţi, aceştia trebuie să trimită 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini.
Câştigătorilor li se vor acorda şi premii: Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei); Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei). Iar Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf”, care este în valoare de 500 lei.
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului şi vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte şapte exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – municipiul Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.
Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” Teleorman.

De ce cânţi poezia, domnule Tudor Gheorghe?


tudor-gheorghe

Tudor Gheorghe

Bă, asta a început demult, dar e mişto de povestit. Eu sunt primul individ care a suferit exploatarea artistului de către om. Mic fiind, când eram la treierat, nea Mărin a lu’ Treanţă (din satul Podari), un vecin de-al nostru ce avea mai mult pământ şi avea şi un păr pădureţ tot acolo pe mejdină, i-a zis tatei: „Ilie, pune-l p-ăla mic în păr, să cânte că li se-ndeamnă mai bine ăstora la seceră”. Aşa am fost speculat şi exploatat pentru prima dată. Când m-am întors de la institutul de teatru, proaspăt actor (în 1966), am vrut să fac un spectacol de poezie. Dar cum nu aveam nici etalonul de frumuseţe al lui Septimiu Sever, nici glasul lui George Vraca, mi-am zis că trebuie să fac ceva special prin care să arăt regizorilor mei că am talent şi am făcut acest gest să readuc poezia la forma ei primară, adică poezia-cântec.

Cum aţi ajuns la concluzia că poezia română se încheie cu Adrian Păunescu?

Eu am şocat, probabil, pe multă lume când am spus că poezia română se încheie, pentru mine, cu Adrian Păunescu. De ce am spus asta? Pentru că eu am fost foarte apropiat poeţilor. Eu am fost îmbrăţişat de ei încă de la primul spectacol, „Menestrel la curţile dorului”, simţind că au în mine un posibil tălmăcitor al poeziei lor în cântec. Am cântat de la Dosoftei, de la Miron Costin, întreaga poezie română până la un anumit punct al contemporaneităţii. Am fost contemporan, de ritm interior, cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu ş.a.m.d. Nu am vrut şi nici nu vreau să cânt poezia de azi. Nu pentru că nu aş putea, dar fiind contemporan cu această generaţie prin fiul meu, consider că trebuie să-şi găsească noile generaţii de poeţi trubadurul lor. Eu voi fi foarte fericit să apară şi un alt Tudor Gheorghe, dar va trebui să îndeplinească unele condiţii: să fie născut la ţară, să iubească poezia, aşa cum am iubit-o eu, să-i dea Dumnezeu un firicel de glas pe care, printr-o voinţă nemărginită, să şi-l dezvolte şi să urmeze cursurile unui institut de teatru ca să-şi poată vinde marfa. Când le va avea pe toate acestea, va fi ce trebuie.

 

Wikipedia: Tudor Gheorghe este un cântăreț, compozitor și actor român, născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj, dintr-o familie de țărani. Copilăria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. Tatăl, cântăreț la biserică, a fost arestat ca legionar și deținut politic la Aiud.

În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe opreliști din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze un deceniu, până la Revoluția română din 1989. Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1979, i-a fost interzis să concerteze imediat după premiera spectacolului “Pe-un franc poet”.[1] După revoluția din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit în forță.

”Puţini critici literari au analizat brutalitatea exclude lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc”


Sorin Preda

Sorin Preda

fragment din interviul cu prozatorul, publicistul şi profesorul de jurnalism Sorin Preda

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic: ”Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie – faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii.

La Silistea Gumesti

Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a” ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: ”Ce nenorocire dom’le… Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

*

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine:” Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat.”S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

*

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman “muncitoresc”; Moromeţii, vol II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile. N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îi urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun…Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza  cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer. Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce “intelectualii” de la madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui.