” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”


– interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea –

Vasile Blendea (foto: Gabriel Argeseanu)

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi realizat poartă o semnătură distinctă, inegalabilă, în peisajul acestei arte. În ce împrejurări ați realizat prima fotografie?

Momentul acela este un amestec de tristeţe şi veselie. Până la 14 ani nu am avut nici o fotografie în care să apar și eu. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agaţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul cinci de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor de vedere, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat sau nu pentru proiecţie.

Cine va introdus în lumea scriitorilor? Care au fost cele mai dificile ședințe foto?

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor. Se întâmpla în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Printre cei mai dificili se numără Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, dar mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita.

Să știți că am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că:” Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau unii la mine să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri, dar îl opream spunându-i că este doar o falsă impresie, mai ales că suntem atât de puţini în această breaslă, iar noi ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Regret că după Revoluţie nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, un fel de „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare, dar am și fost alături de cei cu har artistic. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

Sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși?

Aşa este. Dar să știi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă am militat pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care, din păcate, mulţi români l-au abandonat în lada uitării. Anul 2002 a fost declarat” Anul Brâncuşi”. A fost un bun prilej de a însoți cu opera marelui artist român la Veneţia unde am remarcat cât de frumos vorbesc străinii despre noi şi ce urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu și numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Văzând aceasta vrajbă între români mi-am zis: Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul” care pentru care”, iar de la contemporani” care pe care”. Privind atent constați cum economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Mai mult, cultura a fost aşezată pe ultimul loc, prinsă de conștiința societăți doar într-un şurub. Măcar dacă acest şurub ar fi o spirală, ca să se poată elibera. În timpul” expoziției Brâncuși” de la Veneția, a venit la mine o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr. S-a uitat cu ochii umezi la mine şi mi-a spus:” Domnule Blendea, eu sunt logodită cu un avocat din Padova și plănuiam pentru anul viitor să facem nunta pe pământ italian. Însă atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, nu la anul, ci în acest an dedicat lui Brâncuşi”. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus:” V-am adus numai trei mostre care să-l identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu – constă în întâlnirea dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase:” Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo. Când a dat cu ochii de ea lui Brâncuși i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi mă fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor…”. Şi atunci ea la mustrat aşa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Această descriere o preluasem din cartea lui Sachelerie, dar eu i-am mai adus modificări. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât ca băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, să-i dea numele de Constantin.

Ce vă leagă de Teleorman?

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat…

Discutam cu tine înainte de acest interviu despre nedreptatea că Brâncuși este asimilat națiunii franceze ori celei americane, dar numai românilor nu. Mă întrebai de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe alte mari personalităţi, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au lăsat semne și mesaje clare, că prin ei, România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri aproape în fiecare an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiul Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când un român este gata să-l ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist plecat din țară și ajuns să se stabilească la Paris nu mai este considerat român. De aceea Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era pornită campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Anul Brâncuşi” a fost un fiasco, fără a mai socoti contestările din presă. Pe artist, când lucra la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat ucenicii: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim încă la ce anume?”. Și atunci Brâncuși le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu acum. Eu vă las bucurie curată”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s