Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu


interviu cu medicul Virgil Sotirescu

SONY DSC

Virgil Sotirescu (foto de Gabriel Argeșeanu)

A. G. Domnule Virgil Sotirescu, obţineaţi a cincea medie pe ţară la terminarea facultăţii, dar aţi ales să fiţi repartizat într-un sat de câmpie. De ce?

V. S. Cel ce a avut o contribuţie definitorie la decizia mea de a cere repartiţia la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roşiori pe perioada vacanţelor din timpul facultăţii. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de ţară (n.n. 9,81), la repartiţie am ales ce mi se sugerase, de a alege un dispensar de pe raza oraşului, pentru că nu puteam cere repartiţia în oraş datorită unui Decret apărut în anul 1958 care spunea că absolvenţii de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme şi soţia mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată şi de asemenea recunoscută în mediile medicale. Aşa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului şi al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înfiinţat de profesorul Făgărăşanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctoriţa Lăzărescu, care iniţiase şi demersurile necesare la Bucureşti, să fiu adus la Spitalul din Roşiorii de Vede, cel căruia astăzi în termeni populari i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram şi când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo şi l-am terminat la noul spital din centrul oraşului. Insistenţa doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârşit şi un om de mare caracter, având şi o educaţie spirituală aparte deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris şansei deveniri mele profesionale. Şi ca să vă daţi seama, la secundariat, unde am fost înscrişi doar doisprezece medici din toată ţara, am fost numit şeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoşteam toată gama medicală de obstetrică – ginecologie. Acest lucru ma ajutat pentru că mi-am perfecţionat cunoştinţele şi abilităţile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roşiori.

A. G. Vorbiţi de secundariatul la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti?

V. S. Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu şi Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operaţii de mare anvergură, tocmai datorită experienţei acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu când dându-mi specializarea am obţinut a doua medie pe ţară.

A. G. Ştiu din discuţiile avute cu colegii dumneavoastră din spital că aţi avut o lucrare de doctorat foarte apreciată la acel moment. Care era noutatea?

V. S. O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operaţie, de endocrinologie, dar am preferat una asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combina şi chirurgia şi endocrinologia. În acea perioadă chiar era o problemă lactaţia la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârstă de 77 de ani. Şi pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ştefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la Bucureşti am făcut o echipă foarte bună. Apoi doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educaţie aleasă aşa cum poate copiii noştri nu o au. Apreciez pe toţi cei care au fost şi sunt în spital, buni profesionişti, caractere deosebite, dar atât de mulţi sunt cei pe care îi stimez încât nu avem timpul fizic şi spaţiul editorial necesar pentru a vă arăta calităţile fiecăruia. Secţia de obstetrică – ginecologie a funcţionat la nişte indicatori foarte buni, cum de altfel, dacă generalizăm, şi spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973 – 1988; 1991 – 1997) prestigiul spitalului” Caritas” a căpătat noi valenţe. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne clasasem pe poziţia a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deşi condiţiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar la acel moment era o activitate profesională intensă care nu avea cum să nu iasă în relief. Profesa atunci doctorul Ştefan Noica, cu o pregătire deosebită, apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toţi medici primari. Ca director de spital pe atunci aveai şi greutăţi, pentru că Policlinica era separată, ca şi Spitalul pentru copii şi Spitalul de boli contagioase, care aveau locaţii în altă zonă a oraşului. În spital era secţia de interne, secţia de chirurgie şi cea de obstetrică – ginecologie. Director la acel moment, însemna să răspunzi şi de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil ş.a.m.d., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale şi urbane, iar Roşiorii de Vede avea cea mai mare arondare din judeţ.

 A.G. Din câte ştiu, construcţia Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii.

V. S. Aşa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical şi auxiliar din spital şi din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că la vremea aceea ne-au mai ajutat şi două societăţi din oraş, una fiind Uzina de reparaţii vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuia să aprobe investiţia a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Şi ca să reînnod m-ai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie şi la Roşiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcţie la Turnu Măgurele, iar la Roşiori nu se mai putea. Atunci am făcut nişte găuri în pereţii spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activităţii spitaliceşti. Şi am reuşit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanţare, Ceauşescu a tăiat 5% şi tot atât a tăiat şi Ceauşeasca. Dar doamna care era la bancă, din greşeală a înţeles că se adaugă cele cinci la sută. Şi toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse şi proiectul spitalului de la Târgu Mureş, să ţină cont de două lucruri. Să fie morga tot separată, la fel şi bucătăria separate, nu cum se construise la Alexandria unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor peste care am trecut şi a început construcţia la acest spital.

A.G. Am alunecat într-un teritoriu al destăinuirilor şi am uitat să întreb cum aţi ajuns la medicină? Şi de ce obstetrică – ginecologie?

V. S. Eu am făcut liceul la ceea ce se numeşte acum Colegiul „Anastasescu”, prin faţa căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ştefan Noica, pe doctorul Gâdea a căror ţinută şi faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră ca elevi. Iar imboldul spre medicină a a venit şi pentru că simţeam că am înclinaţie. Cum am mai spus, acest lucru se datorează şi şansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar şi faptul că lucrând în obstetrică – ginecologie eşti obligat să ştii şi chirurgie, şi medicină internă, şi endocrinologie, deci să te împlineşti multilateral. Însă este şi o specialitate cu foarte multă răspundere. Să ştiţi că pentru orice eşec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea nici un deces. Chiar şi în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situaţii limită, iar pentru a evita un final tragic chiar eu le luam în autoturism şi mergeam cu ele la Bucureşti, unde trebuia multă insistenţă, pentru ca femeia după un avort toxico-septic să facă dializă şi să nu moară. În zilele noastre secţia de obstretică-ginecologie este mult mai liniştită, mult mai spectaculoasă şi frumoasă în acelaşi timp. Poate şi pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista şi o statistică la un moment dat, în care se evidenţia că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

A. G. În familia dumneavoastră exista o tradiţie medicală?

V. S. Am avut avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Şi eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moşteni, singurul care a făcut şcoala normală, la început la Alexandria şi apoi la Constanţa, iar pentru că erau unsprezece fraţi, şi trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învăţătoare. După cum ştiţi, şi el a fost învăţător la Roşiori, la Şcoala nr. 2. Ceea ce probabil nu ştiţi despre tata este că a fost deţinut politic, făcând un an de puşcărie la Piteşti şi doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrad.

Eu am o mare afecţiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar şi în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roşiori, şi am acceptat pe loc.

A.G. Tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic, dar aţi urmat o facultate. Cum a fost posibil?

 V. S. La Roşiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunţării”. Venise unul Boia din Roşiori la tata să-i dea bani şi lucruri pentru cei care făceau rezistenţă în munţi, iar tata la refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu doreşte să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-a târât şi pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Piteşti, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iaşi, unde în fiecare an duceam adeverinţă eliberată la risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învăţător la şcoala nr. 2 din Roşiori, pentru a nu se afla că este deţinut politic. Când eram în anul patru sora mea, care era la litere la Bucureşti, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate, iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iaşi pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roşiori şi vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat şi să cer mutarea la Bucureşti. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobare, cerându-mi şi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat cu mult regret transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la Bucureşti, a fost o rudă, nea Ionică care fusese comunist şi stătuse în puşcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi îl cunoştea pe Drăghici cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluţia mea, am şi fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relaţii cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi data fară din facultate. Pentru sora mea nu a mai avut ce face, dar la patru dimineaţa o maşină la adus şi pe tata acasă, eliberat la ordinal lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roşiori am avut mari probleme cu Securitatea pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinţi deţinuţi sau foşti deţinuţi, chiar dacă mulţi azi nu mai recunosc. Chiar şi Ştorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuţii dure cu cei ce încercau, fapt că nu au reuşit să facă nimic.

A.G. Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

V. S. Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roşiori, şi încă un ofiţer, iar Lică care era inspector şef m-a chemat la judeţ şi m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am ştiut mai bine, amintindu-i că sunt şi deputat de Teleorman şi nu are ce să-mi facă. Şi totuşi eu eram conştient că îmi vor face greutăţi. Se ştie clar că am fost schimbat din funcţia de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul securităţii. Eu ştiam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori şi nu am vrut să mă amestec cu ei.

A. G. Cu toată ura securistică aţi ajuns deputat în 1972.

V. S. Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit şi urmare a unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat şi de partid, pentru că eram corect în munca mea.

A. G. Valul de simpatie s-a menţinut şi după decembrie 1989 când aţi fost ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) pe Teleorman. Cum aţi ajuns acolo?

V. S. Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă nişte tineri care ocupaseră Primăria Roşiori. A răspuns soţia spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital şi le-am explicat că sunt pentru revoluţie, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, şi numit vicepreşedinte al Frontului. Preşedinte era profesorul Ion Morar, era şi medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam şi cu un vid legislativ. Era o continuă dorinţă de vendetă, poate îndreptăţită, dar în orice caz nu corectă juridic.

A. G. Care este poveste cu medicul Ulmeanu?

V. S. La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniţi din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi şi alte fapte ce ţin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, ştiindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitaţi. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultăţi. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce ştiu este că avea şi un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort, de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situaţia fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roşiori şi să aibă condiţiile necesare în spital pentru a profesa.

SONY DSC

Momentul pensionarii, 29 iulie 2008

A. G. Care din medicii din afara oraşului v-au marcat biografia profesională?

V. S. În primul rând profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceştia. Nu este nici un secret, chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă problemă participarea, fiind douăzeci de candidaţi pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toţi colegii şi profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinşi că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci eu, împreună cu soţia, am mers la dânsul şi l-am convins să ne însoţească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu au rămas „muţi” de uimire că am reuşit să-l conving, dar şi bucuroşi că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să ştiţi că am fost şi membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forţa cineva.

A. G. Cum s-a adaptat soţia dumneavoastră privaţiunilor familiale în cei cinzeci de ani de dăruiţi medicinii?

V. S. Am o soţie care a înţeles permanent situaţia. Mai ales în nopţile când eram chemat la spital, uneori şi de două-trei ori. O femeie da mare valoare, apreciată atât acasă cât şi la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă şi cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind şi ea sărbătorită ca şi mine. Avem două fete, medici în Bucureşti. Şi pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în Bucureşti, o alta, dar mai mică la Cornu.

A. G. Ce reprezintă femeia pentru dumneavoastră?

V. S. Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conştientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ştefănescu, dar şi ceilalţi doctori care au lucrat cu mine, au simţit permanent acest lucru, pentru că şi ei au aceeaşi percepţie privind această fiinţă minunată care este femeia.

A. G. Ştiu că veţi părăsi oraşul după pensionare. Nu aveţi nici un regret?

V. S. Domnule, viaţa mea a fost legată de Roşiori. În primul rand las aici mormintele părinţilor mei, lumea care m-a iubit. Să ştiţi că aş fi putut ajunge şi într-o clinică universitară dacă nu avem fişa de la cadre înroşită cu problema tatei. Dar şi dacă aş fi avut o fişă de cadre curată tot nu aş fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roşiorul.

Anunțuri

NIMENI  NU  TE  ÎNVAŢĂ  SĂ  SCRII… EŞTI  PE  CONT  PROPRIU …     


– interviu cu poeta Domnița Neaga –

SONY DSC

Domnița Neaga

A.G. Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde aţi copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părinţii dumneavoastră de aceste locuri poetice?

D.N. Urluiul nu se deosebeşte prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelaşi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetaţie, văi înverzite, râuri liniştite, câmpia nesfârşită…Dar, Doamne, la câtă meditaţie te îndeamnă nemărginirea ei!

Se spune că anii copilăriei îşi pun amprenta pe toată viaţa de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vieţii mele, dar am şi amintiri dramatice despre nişte întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemulţumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Şi, fiindcă nu cunosc o instanţă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creaţie

 Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să reţină absolut totul. Ce se trăieşte la această vârstă nu se uită niciodată…

Cooperativizarea agriculturii, de la sfârşitul deceniului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă…Pentru ei continuarea existenţei în acelaşi spaţiu îşi pierduse sensul. Poezia locului nu ţinea de foame. Au ales să vină la oraş. Cred că a fost unica opţiune. Unde puteau să migreze?… Am părăsit cu toţii ( părinţi şi copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaşte, fără să-i aflăm nemijlocit părţile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită eşecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, ştearsă   de praf, reconstruită, cosmetizată chiar…Dacă alţii cred că o pot face nu va fi decât o  răfuială a moştenirilor de mentalitate…

A.G. Care a fost impactul cu lumea pestriţă şi zgonţuroasă a oraşului? V-a ajutat să vă dezvoltaţi spiritul rebel incipient?

 D.N. În 1961, Roşiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăşel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiinţarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe.  „Lumea pestriţă şi zgomotoasă” de care amintiţi era formată din ţăranii care aspirau la condiţia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine şi dreptul de a-şi aduce copiii la o şcoală din oraş.

Cât priveşte spiritul meu rebel, nu am a negat acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptăţile care mi se făceau. În şcoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiţi, părtinitori, slugarnici, mulţi dintre ei adepţi ai dictonului „magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinţi erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu ştiau carte, dar luau note mai mari ca mine şi premiul la sfârşit de an şcolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire  neîndeptăţită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel puţin un punct… Cred că sunt perioade în viaţa noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi şi de a şi arăta celorlalţi libertatea noastră… „ Libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.

A.G. Cine sau ce v-a determinat să scrieţi poezii?

D.N. Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă şi am primit o educaţie sănătoasă. Cred că de la tata moştenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Şi mai cred că încă din preadolescenţă, sub influenţa mediului, natura mea umană a început să se şlefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu uşurinţă un termen comun printr-o metaforă, fără să ştiu, bineînţeles, ce este metafora.

În liceu, nonconformismul pe de o parte şi spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalităţii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredinţat spre lectură profesorului de limba română, el însuşi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discreţie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile şi nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice…Pesemne că nu i-au plăcut… N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alţi colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu şi încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar şi a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit şi respectiv publicat primele creaţii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Argeş, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.

Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declanşat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe alţii să ne descopere…

A.G. Cât de mult a contat cenaclul revistei Argeş în formarea dumneavoastră? Descrieţi-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei…!

D.N. Scriitorii de pe lângă revista Argeş a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Ţărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeşeanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artiştii plastici Lucian Cioată, Baruţu Arghezi, Gh. Vrăneanţu…au însemnat prezenţa profesională declanşatoare a unei frumoase vocaţii.

Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăşite şi asumate; se produce un proces de împărtăşire a experienţei, urmat de unul de asumare, când experienţa a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învăţat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însoţească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice…Am frecventat însă şi cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeşeană…

Cenaclul revistei Argeş, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult nişte întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câţiva redactori şi câţiva invitaţi. M-am simţit privilegiată. Am cunoscut multe personalităţi literare pe care redactorul-şef, Gheorghe  Tomozei, le invita de la Bucureşti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom… Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine…

Trăiam în aceeaşi lume, dar simţeam în lumi diferite… Nimeni nu te învaţă să scrii. Eşti pe cont propriu. Poţi să ai valoare sau nu. Creaţia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de  poeme în prezenţa lui Nichita. Reuşisem să le bat într-un singur exemplar la o maşină de scris. După lectura mea plină de emoţii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă şi-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzleţe, de pe frunte, în timp ce citea…De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumuseţea cerului unei seri de aprilie. Mă aşteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o… O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea…

A.G. Roşioriul cultural al anilor 70  v-a acceptat?  Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseaţi spiritual în poezia romanticilor care se detaşau de realitate şi se dedau la poezie, folosind „ violenţa limbajului”…

D.N.  A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vieţii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Argeş. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul şi în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucureşti…. Cred că abia atunci m-am întors  „acasă”. Mi-am redefinit temele şi motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină  „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror înveliş metaforic, atât eu cât şi alţii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar…Nu am fost tributară modelor şi curentelor poetice. Eu am scris ce am simţit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Roşioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări şi asociaţii, mi-am păstrat identitatea şi nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domniţei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele şi motivele literare, prin prozodie, prin tendinţele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii şi a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că aparţin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artiştilor iresponsabili a trecut de mult… Şi la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie…

A.G. Care sunt personalităţile şi momentele memorabile din cultura roşioreană despre care puteţi povesti aici?

D.N. În perioada despre care vorbim, exista în Roşiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,… fără să îi mai nominalizez pe artiştii plastici. Unii dintre cei enumeraţi aveau cărţi tipărite, alţii băteau la porţile editurilor, alţii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din oraşul nostru  „capitala culturală a judeţului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre aceşti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu aş putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice…

 E aproape un paradox, însă, să constaţi revirimentul cultural al acestui spaţiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii memorabile”…Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate şi a adunat în Roşiori atâţia oameni talentaţi, ca să mulţumească şi gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie…

A.G. De ce l-aţi refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce aţi menţinut aceeaşi lentoare în a scoate volumele de versuri?

D.N. În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viaţa literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub braţ. Aş fi făcut-o cu mare plăcere şi nu aş mai fi aşteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită… Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supoziţie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi… Nu ştiu ce influenţă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar… despre morţi, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele…

Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, deşi mulţi care scriu ţin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăieşti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detaşează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce alţii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul…! Că a trecut mult timp de la o apariţie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată… Orice amânare este o concesie făcută morţii…Pesemne că altele au fost priorităţile! Şi apoi, de ce să nu recunoaştem?  Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel şi acum. Mai avem mult de aşteptat până când vom fi recunoscute ca şi colege de breaslă ale bărbaţilor, şi nu un apendice al acestora. Mentalităţile se schimbă, din păcate, cel mai greu…

A.G.  Pentru cine scrieţi?

Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am ieşit afară din real nu mai sunt aceeaşi fiinţă, asemenea celorlalţi. Scriu, fiindcă altfel nu se poate…

Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea… Ce-ar fi să-i lăsăm pe alţii să răspundă?

Dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica… Îmi vin în minte şi alte citate, dar renunţ să le mai reproduc…

Pentru cine scriu?  Deocamdată, scriu pentru mine…