Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Anunțuri

Proza mea este o prelungire a trăirilor lirice


Gheorghe Stroe şi Florin Burtan, la Salcia (2004). Foto: Gabriel Argeşeanu

Interviu cu Florea Burtan, poet şi jurnalist, redactor-şef al Revistei Caligraf, membru al Uniunii Scriitorilor din România

 De ce consideraţii că ”orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală”? Ce a reprezentat cenaclul condus de Florian Crețeanu, pentru tânărul Florea Burtan? Cine erau cei ce frecventau acest cenaclu de la Turnu Măgurele?

Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş vrea să mă însoţeşti într-o călătorie imaginară, într-un sat de pe Valea Călmăţuiului. Un sat cu nume frumos – Crângu -, un sat, ca multe altele, venind din demultul veacurilor şi al vremurilor, prin zodii şi anotimpuri, prin mireasmă de salcâmi înfloriţi, primăvara, prin balada de aur a grâului, vara, prin melancolia blajină a toamnei, prin zăpezi şi colinde, iarna, şi să vedem ce s-a întâmplat cu acel copil de ţărani plecat de acasă, la vârsta de 15 ani, să-şi caute rostul. Acel copil a avut un drum cam sinuos. N-a fost dat la liceu, cum dorea şi visa el. Degeaba lăcrima prin grădină, şi se ruga de ai săi! A avut, totuşi, un pic de noroc, altfel, lucrurile puteau fi şi mai rele. Nu l-au dus la Şcoala de mecanici agricoli de la Roşiori, la tractoare, adică, aşa cum hotărâse tatăl, pentru că, în chiar vara aceea, odată cu înălţarea Combinatului de la Turnu Măgurele, s-a înfiinţat şi o Şcoală profesională de chimie, unde, acel copil a fost înscris şi, vreme de trei ani, a învăţat cum se fac îngrăşămintele chimice, deşi, n-avea nicio chemare pentru această meserie. Tot la acea vârstă, adolescentul firav şi străfulgerat de miracolul vieţii şi al lumii, a prins gustul şi dragostea de literatură, începând să scrie versuri, seara, târziu, în locurile mai ferite ale internatului în carte locuia. Nici acum nu-şi mai aduce bine aminte cum a fost acel început, dar, într-o duminică dimineaţa, a descins, sfios, blond şi subţirel, la Cenaclul literar de la Casa de cultură a oraşului, cenaclu renumit, condus, aşa cum ai precizat, de profesorul şi poetul Florian Creţeanu (prieten, din tinereţe, cu Zaharia Stancu), un admirabil dascăl şi priceput descoperitor şi modelator de tinere talente. Membrii acelui cenaclu erau de toate vârstele, dar, adolescentul care eram, a fost repede adoptat de un grup de creatori cam de aceeaşi vârstă, cu care a legat o strânsă prietenie, care durează şi astăzi. Este vorba de poeţii Florin Costinescu, Rodian Drăgoi, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu (din păcate, plecat prea devreme dintre noi), care, de-a lungul anilor, şi-au pus numele pe numeroase volume bine primite şi apreciate de cititori şi de critica literară.

Anii au trecut. Acel tânăr şi-a continuat studiile, vremurile însă s-au schimba, iar cenaclurile au dispărut. Nu ştim din ce cauză. Probabil, luaţi de “valurile vieţii “, ne-am înstrăinat unii de alţii, şi chiar de noi înşine. Ai dreptate, orice tentativă de a anima un cenaclu, în forma lui tradiţională, să zic aşa, se soldează, de fiecare dată, cu un eşec…

Ce ecou mai au astăzi întâlnirile pe care le-aţi avut cu Marin Preda, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu?… Cât de importante sunt aceste întâlniri pentru impulsul creative al unui tânăr poet?

Cu Marin Preda m-am întâlnit o singură dată, la celebra Editură Cartea Românească, unde era director şi unde mi-a apărut primul volum de versuri. Redactorul de carte, scriitorul Mircea Ciobanu, m-a îndemnat (somat, chiar!), să merg la autorul Moromeţilor şi să-i ofer un exemplar, cu autograf, desigur. Speriat şi emoţionat peste măsură, am pătruns în imensul birou al marelui prozator. Marin Preda scria ceva, aplecat cu groşii săi ochelari peste un teanc de coli. Fără să mă privească, i-am auzit vocea şi expresia aceea inconfundabilă: Da, monşer? Şi continua să scrie. Ştiţi, am îngăimat, mi-a apărut şi mie o carte, doresc să v-o ofer. Da, monşer, e bine, las-o aici, am s-o citesc şi eu… Păi, zic, sunt şi eu tot din Teleorman… Daaa?! S-a luminat maestrul, şi m-a privit prin imenşii săi ochelari. De unde din Teleorman? Păi, am zis, de pe lângă Turnu Măgurele… Aha, de pe lângă Turnu!… La Turnu Măgurele am fost eu încorporat militar, că acolo era pe-atunci reşedinţa judeţului nostru… Şi Combinatul ăla mai funcţionează? Mai funcţionează, don Preda, dar miroase a gaze peste tot, năvălesc mereu peste oraş, până şi peste bulgarii de la Nicopole… Şi cine lucrează acolo? Păi ce, dumneavoastră nu ştii?! Toată ţărănimea din împrejurimi, devenită ditamai clasa muncitoare… Ori fi şi de pe la mine, din Siliştea Gumeşti! Sunt, zic, am avut şi eu destui colegi de-acolo, la şcoala de chimie… În fine, mulţumesc pentru carte, a mai zis, doar eu i-am dat bun de tipar… Şi maestrul s-a aplecat, din nou, peste teancul de manuscrise…

Cu poeţii Ion Gheorghe şi Grigore Hagiu, m-am întâlnit şi cunoscut la revista Luceafărul, unde cei doi erau redactori. După debutul publicistic la Contemporanul, cu susţinerea lor, am publicat frecvent, ani şi ani de zile, în paginile acestei importante reviste. De câteva ori, i-am însoţit la Cenaclul Labiş, condus de scriitorul Eugen Barbu, şi care se ţinea în celebra Sală a oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu Adrian Păunescu, fireşte, la revista Flacăra, la care am colaborat vreme îndelungată. Mai apoi, la Cenaclul Flacăra, luând parte la o serie de emisiuni televizate, în diferite zone ale ţării…

Aceste momente m-au marcat profund, mi-ai dat deplină încredere în talentul şi în destinul meu poetic, mi-a limpezit drumul afirmării literare…

Cine a girat volumul de debut” Flaut pe răni” la concursul organizat de Editura Cartea Românească?

În volumul meu de debut au crezut Mircea Ciobanu, de care am amintit, şi Marin Preda, care, din cât am aflat, se interesa de toate manuscrisele. Flautul pe răni a apărut cu o întârziere de vreo cinci-şase ani. Iniţial, fusesem prins în planul ferm al editurii (în 1974) dar, între timp, debutanţii au fost scoşi din planurile respective, urmând să fie editaţi doar prin concurs. Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru mine, a fost deosebit de importantă apariţia Flautului…, mai ales că a stârnit ceva interes, fiind comentată şi la Europa Liberă, ceea ce nu era de ici de colo!

„Florea Burtan scrie fără teamă de sunetul şi imaginea tradiţionaliste, de bătaia versului în metrul clasic, aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu”, scrie Horia Gârbea despre” Elegii din cătun” (Editura Tracus Arte, 20l2). De altfel faceţi parte din aceeaşi generaţie Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran. Nu ați fost tentat să experimentați formele moderne ale liricii? Chiar dacă astăzi nu se mai citește multă poezie, ați descoperit care este profilul acesteia?

Cred că a fi modern nu înseamnă neapărat să scrii fără rimă. Poţi fi modern şi scriind în « dulcele stil clasic”. Cei care au comentat poezia mea, au remarcat muzicalitatea şi un ritm ei impecabile, metafora subtilă, profunzimea expresiei şi, totodată, temele… moderne, dar dintotdeauna, ale poeziei: viaţa, iubirea, singurătatea, dorul, melancolia, moartea… Sunt convins că acel profil, de care aminteşti, nu poate exista în afara lirismului.

Ion Miloș, făcând trimitere la Beaudlaire, spunea în articolul ”Durerea poeziei!” că ”fără pâine poţi trăi câteva zile, fără poezie nici o zi. Poezia este vitamina sufletului şi sufletul limbii”. Şi cu toate acestea, putem spune că poezia rămâne o artă a adevărului care înfloreşte sub efemerul soare al modei literare?

Se poate trăi nu scriind neapărat poezie, ci şi citind poezie. Acea artă a adevărului (a frumosului) nu poate deveni remarcabilă doar ţinând pasul cu moda literară. Modele trec repede, şi ce rămâne în urma ei? O zădărnicie, lipsa propriului timbru creator, falsul, perisabilul etc…

Gheorghe Stroe crede că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Credeţi că vi se potriveşte opinia prozatorului Gheorghe Stroe sau aplecarea, când spre schiţe şi nuvele („Pedepsele”, 1994), când spre povestiri (” Amurgul zăpezilor”, 1995) şi, mai nou, spre roman (”Atelierul de tâmplărie”, 2013), vine dintr-o acută nevoie de confesiune.

Poeţii înăscuţi nu încheie niciodată ceea ce au de spus. Acest blestem frumos îi stăpânesc toată viaţa. Nu prea ştiu la ce se va fi gândit confratele Gheorghe Stroe când a făcut acele afirmaţii. În ceea ce mă priveşte, proza mea este o prelungire a trăirilor lirice.

Mai putem invoca centrul şi marginea în cultură?

Mai putem, dar o facem din punct de vedere al spaţiului geografic. Valori autentice există şi la centru, dar şi în provincie. Şi avem destule exemple, în acest sens. De pildă, aici, în Teleorman, trăieşte şi creează un remarcabil grup de scriitori. Unii dintre ei sunt prezenţe notorii la evenimentele literare organizate, la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor. Şi, din cât am constat, nu sunt cu nimic mai prejos de confraţii lor de la centru…

De ce într-un judeţ cu trei poli culturali consacraţi (Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele) nu avem decât o revistă de cultură la Alexandria (Caligraf)? Putem vorbi de o elită culturală în Teleorman?

Motivele existenţei doar a unei reviste în judeţ sunt multe, şi ele deţin de anumiţi factori, cu precădere financiari. Nu intru în amănunte, acum. E bine, totuşi, că există Caligraful, care se străduieşte să unească toţi polii de care aminteşti. Desigur, putem vorbi de o elită culturală (literară) în Teleorman. Mă refer, în primul rând, la cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, ai altor uniuni de creaţie, dar şi la jurnaliştii şi publiciştii din judeţ.

Cei doi, jurnalistul şi scriitorul, intră vreodată în conflict?

Nu prea intră, întrucât, fiecare are îşi are propriul domeniu de afirmare. Ceea ce ştiu este că cei mai buni jurnalişti provin din rândul scriitorilor, şi invers..