GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

În 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.