Povestea polițaiului Rafail și a celor 50 de gardiști roșioreni


Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Evenimentele din  primăvara anului 1907 s-au declanșat într-un context politic deloc favorabil țărănimii sărăcite. Este anul când se împlineau și 41 de ani de la înscăunarea regelui Carol I.

În numărul 87, din 8 martie 1907, al ziarului ”Neamul Românesc”, Nicolae Iorga consemnează că Ion Brătianu a interpelat guvernul conservator pe tema răscoalelor țărănești, cerând cu abilitate politică ca acesta să dea programul reformelor, pentru ca sprijiniți de liberali conservatorii să ajute țărănimea prin aplicarea programului agrar. Interpelarea rămânând fără răspuns, la adus pe Brătianu în postura de a arata că actualul guvern nu doreau să facă o astfel de reformă în interesul țăranilor

Făcând o foarte scurtă descriere a acelei perioade, trebuie să spunem că în România Mică, din anul 1905, venise la putere guvernul  conservator, condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Tache Ionescu. Bătrânul  Gheorghe Grigore Cantacuzino, care se trăgea din vechea familie Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români, respectiv împăraţilor bizantini Cantacuzino,  era cunoscut ca „Nababul”, datorită celor peste 80 de moșii deținute, dar și a altor averi ce îl făceau cel mai bogat din generația sa. A rămas cunoscut în istoria Bucureștiului pentru ridicarea monumentului denumit Fântâna de pe Dealul Filaret, dar și pentru revoltele iscate în timpul mandatului său de primar. Poveștile vremii ne prezintă o descriere ușor amuzantă, mai ales când Nababul era prezentat că fiind un ins care niciodată nu avea bani în buzunar pentru a plăti birja care îl ducea destul de des acasă. Avea însă melicul de a-și zornăi în buzunare cheile de la casele de bani în care, după cum se vehicula în acea vreme, nu erau stivuiţi bani ci documente ale averilor de veacuri deținute de familia sa.

Take Ionescu, om politic, avocat,  ziarist, dar și viitor prim ministru, conducea în acea  vreme gruparea democrată a Partidului Conservator, iar în Guvernul din 1905-1907 fusese învestit cu portofoliul finanțelor. Pentru el împroprietărirea țăranilor era un deziderat politic.

Luând act de opoziția din interiorul partidului, a bătrânului Gheorghe Grigore Cantacuzino, precum și cea a guvernului din care făcea parte, în aplicarea inițiativelor sale de impulsionare a reformelor sociale democratice, Take Ionescu provoacă căderea guvernului, cerând liberalilor să formeze un nou executiv, promițând lui Emil Costinescu sprijinul conservatorilor democrați în parlament.

În acest context politic tulbure, în primăvara anului 1907 Dimitrie Sturza formează guvernul liberal, dar contrar contextului  pentru care fusese învestit, prin  ordinul dat generalului Alexandru Averescu, începe contraatacul armat împotriva răsculaților, trimițându-le plumbi în piept în loc de o reformă prin care să li se recunoască drepturile de împroprietărire.

Povestea iepuraşului jupuit de vulpe

Înainte de a ajunge la evenimentele petrecute la Roşiorii de Vede, daţi-mi voie să reproduc o anecdotă ce circula, prin 1906 – 1907, în oraș și în satele învecinate, în fapt starea de spirit a ce domnea în această zonă: „Aflat la vânătoare, un vestit vânător prinde în cătarea puştii un iepuraş ce tocmai ieşea sfios din pădure. Vânătorul descarcă arma în plin, dar iepurele, deși rănit, nu cade, reușind să se refugieze în pădurea de unde ieșise. Sleit de puteri, cu sângele şiroind, iepuraşul se ascunde într-un tufiş. Nu mai trece mult timp și iepuraşul rămâne fără suflare. Un arici, ascuns sub frunzele tufişului, prinzând de veste că iepuraşul a murit, dă fuga la vizuina vulpii pe care o roagă să meargă în tufiş ca să-l ajute la jupuitul bietului iepuraş. În schimbul ajutorului său vulpea îi cere ariciului să împartă prada pe din două, aşa cum se cuvine între parteneri. Vicleana vulpe mirosise că este os de ros. Vulpea jupoaie iepurașul, apoi începe împărțeala, după cum fusese învoiala, pe din două. Numai că jumătatea cuvenită ariciului o împarte iarăși pe din două. De fapt, cumătra vulpe luase trei părți, iar ariciul a patra parte”. ”Bună treabă la împărțeală”, spuneau cei ce istoriseau anecdota. În fapt, vulpea era boierul, iar ariciul era țăranul jecmănit și dijmuit pentru rodul muncii sale care trebuia împărțit pe din două cu arendașul. Arendările necontrolate de guvern, nenumăratele zile de clacă gratuite, dobânzile cămătărești la avansurile de hrană date iarna – li se lua la treierat câte trei duble de grâu pentru doar două duble împrumutate iarna, a alimentat și mai mult nemulțumirile țăranilor, ducând la declanșarea răscoalei și în Teleorman.

„Îndreptarea” lui Iliescu

Într-o notă apărută în același număr 87 al ziarului „Neamul Românesc”, Nicolae Iorga scria: „Pacificatorul țărănesc în județul Teleorman, pentru guvern, este cunoscutul deputat tachist Badea Mangâru”. Un deputat ales pe lista conservatorilor democrați, dar care ajunsese să îi susțină pe liberali în reprimarea țărănimii, atrăgându-și antipatia conjudețenilor.

La Roșiorii de Vede, la tipografia librarului Iliescu se tipărea cotidianul „Îndreptarea”, care ținea la curent pe răsculați cu evenimentele ce se petreceau în țară. Ziarul roșiorean era căutat și de locuitorii județelor vecine. Învățătorul Dumitru Georgescu, de la școala din Crâmpoia, județul Olt, a fost acuzat și dovedit prin rechizitoriul instrucției, că în preajma izbucnirii răscoalei țăranilor olteni, obișnuia să se deplaseze la Roșiorii de Vede de unde aducea ziarul „Îndreptarea”, din care le citea sătenilor știrile despre mișcările țărănești. Același învățător era acuzat că la 12 martie 1907 a citit un ordin confidențial în fața țăranilor, în care se făcea referire la reprimarea fără cruțare a răsculaților.

Gardiștii, polițaiul Rafail, comitetul de negociere și răsculații

La 11 martie 1907, Marin C. Militaru, primarul orașului Roșiorii de Vede telegrafia înspăimântat Ministerului de Război, cerând să se trimită grabnic armata pentru a întâmpina intrarea în oraș a coloanelor formate din mii de oameni porniți să atace Roșiorul rămas fără nici un soldat.

Cum armata întârzia să apară, salvarea orașului avea să vină din altă parte. Cei trei mii de răsculați, din alte surse ar fi fost circa cinci mii, au fost opriți la bariera orașului (n.n. la „Bariere” scrie Petre Stroescu) de garda formată din 50 de roșioreni aflați sub comanda polițaiului Rafail și de o delegație compusă, printre alții,  din protopopul orașului, inginerul Wladimir Stadnichievici, Tănase Daia, Minică Belitoreanu, Țică Iordănescu, Ilie Cosma, Nicolae Tănăsescu și C. Bârleanu, care au reușit să-i convingă pe capii răsculaților să ocolească orașul. Despre capii acestora se zvonea că erau foști membrii ai cluburilor socialiste. Spre exemplu, unul dintre  acești lideri, mecanicul Ilie Stănescu, stabilit în satul Furculești, era căutat de Procuratura județului Teleorman tocmai pentru că frecventa clubul socialiștilor din Roșiorii de Vede.

Acest tablou al unității roșiorenilor în fața celor ce puteau aduce atingere integrității orașului – cu tot ceea ce înseamnă viață socială, culturală, religioasă, economică și politică, nu este unic în istoria urbei, acesta repetându-se la nici un deceniu distanță, pe 13 noiembrie 1916, în timpul ocupării orașului de trupele germane.

                                                                                             Gabriel Argeșeanu

                                                                                            (Drum, martie 2015)

Surse: Wikipedia; Petre Stroescu.Orașul Roșiorii de Vede, anul 1933, Tipografia și Librăria „Alecsandri”- Anghel N. Vasilescu & Succesori, Alexandria pag. 46; Răscoala țăranilor din 1907. Documente, vol. I, București,  pag. 430; Marea răscoală a țăranilor din 1907, Ed. Academiei, București, 1967, pag. 398; Istoria României, vol. IV, Ed. Academiei, pag. 357; C. C. Giurescu. Istoria Românilor, ediția a 3-a, pag. 472; N. Iorga. Notiță în ziarul „Neamul românesc”, anul I, nr. 87, din 8 martie 1907, București, pag. 531 și 532.

Anunțuri
De Gabriel Argeșeanu Publicat în articol