„Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile …”


– interviu cu Dan C. Mihăilescu, critic literar,  istoric literar și eseist –

SONY DSC

Dan C. Mihăilescu Foto: Gabriel Argeşeanu

A.G. Domnule Dan C. Mihăilescu, se mai citesc cărţile lui Marin Preda? Mai este autorul „Moromeților” un scriitor de actualitate pentru cititorul român?

D.C.M. Nu vă mai războiţi inutil cu întrebări deprimante. Luaţi oricare dintre marile nume ale literaturii noastre, de la Eminescu, Slavici, Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, până la Marin Preda sau Ioan Alexandru şi veţi vedea că – dincolo de manualul de literatură, adică de obligaţiile şcolare – nimeni nu mai este citit în libertate ca în dictatură. S-a schimbat absolut totul : şcoala, familia, morala, canoanele, mentalităţile, ideea de autoritate şi tacticile de supravieţuire, refugiul în trecut, mulţimea plăcerilor, nevoia evadării spirituale şi a culturii ca supravieţuire. Am absorbit editorial toată marea literatură mondială, suntem perfect sincronizaţi, iar tineretul internetic e obsedat să fie branşat la noutăţile clipei, nicidecum să mai palpite la tradiţie : cum să nu se citească Harry Potter şi Saga Amurg infinit mai pofticios decât La Medeleni, să zicem. Şi cum să nu atragă Salinger, Anaïs Nin, Henry Miller, Aglaja Veteranyi, Charles Bukowski, Pascal Brückner mai degrabă decât Dickens, Tolstoi, Marguerite Yourcenar, ba chiar Jules Verne sau Dumas, ca să nu mai vorbesc de Biblie, Dante, Chateaubriand, Novalis, Shakespeare ? În context, să ne bucurăm că măcar Maitreyi şi Romanul adolescentului miop, poate şi Toate pânzele sus (graţie redifuzării filmului), ţin pasul, la junimea de nişă, cu Maestrul şi Margareta şi Jocul cu mărgele de sticlă, necum să mai sperăm că liceenii vor descoperi de bună voie Moromeţii altfel decât prin regia lui Stere Gulea şi vor fi captaţi de Cel mai iubit dintre pământeni în plină atracţie exercitată de romanele neogotice cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori, războaie astrale, apocalips.

A. G. Dacă v-aţi plasa în Poiana lui Iocan (care nu mai este de actualitate în Siliștea Gumești) cu gândul de a vorbi despre Marin Preda, aţi alege ca interlocutori tinerii aşezaţi pe marginea şanţului s-au aţi prefera altfel de public?

D.C.M. Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile, ca în trist-savuroasele miniaturi de actualitate etnopsihologică gen „Las Fierbinţi”, „Vacanţa mare” ş.a.

Oricum, nu celor de pe marginea şanţului le-aş vorbi despre rostul lui Marin Preda, ci întâi de toate tinerilor scriitori (care, din nefericire, sunt hăt departe de ceea ce însemna conştiinţa literară în interbelicul al cărui ultim reprezentant de vârf a fost Preda) şi apoi studenţilor filologi, viitori profesori de literatură, sau oameni din mass media : spre a le demonstra ce înseamnă rostul formator, exemplar, al literaturii pentru arhitectura morală a unei naţii, într-o vreme care cultivă dezrădăcinarea, decerebrarea, şi dezumanizarea, fobia la tradiţii, dizarmonia şi relativismul aporetic, în dauna valorilor absolute. Iar dacă noii scriitori, gazetari şi profesori vor găsi energia, pasiunea şi priceperea de a-l readuce şi pe Marin Preda în orizontul de aşteptare al noilor promoţii, atunci vom putea reînnoda vechea, nobila ţesătură şi vom reîncepe dialogul reciproc avantajos al generaţiilor.

A. G. În perioada postdecembristă, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente ”în opera lui Marin Preda există realism socialist”, ”că se documenta din presa comunistă” ori că ”Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Sunt suficiente motive pentru a se spune că Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

D.C.M. Fireşte că adevărul, ca întotdeauna, e de căutat şi aflat la mijloc. Între, să zicem, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu. Între maximalismul Monicăi Lovinescu şi concesivul subtil (sau grosolan) travestit de tip Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, C. Stănescu & Co. Cum să judeci radical un fenomen întins pe decenii, cu infinite şi insolubile complicităţi între Putere şi supuşi, unde râsul e de plâns şi plânsul burlesc ? Esenţială este nu negarea (absurdă) a oricărei vinovăţii, ci înţelegerea ei, circumstanţierea cât mai atentă şi nepărtinitoare (dozând farmaceutic agravantele şi atenuantele), plus ierarhizarea culpabilităţii. Cum să-l etichetezi pe Marin Preda ca nomenclaturist pur şi simplu, ori stâlp al dictaturii comuniste ? Dacă-i aşa, atunci ce au fost, ca să ne rezumăm la cultură, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Mihail Roller, Dumitru Popescu, C. I. Gulian, Paul Georgescu, A. Toma, George Ivaşcu, Miron Constantinescu, Ion Brad, Dinu Săraru ş.cl. ? Dar, în acelaşi timp, cum să negi existenţa concesiilor, a unor puncte vulnerabile în bio-bibliografia scriitorului, meandrele ideologice şi ajustările estetice impuse de cenzură, negociate mai uşor sau mai greu şi acceptate mai mult sau mai puţin ? Maniheismul e tot ce se poate mai neavenit şi contraproductiv. Se poate, oare, nega vreun rând din toate exemplele care compun cartea lui Virgil Ierunca Româneşte ? Nu. Dar pot fi reduşi Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu, Cezar Petrescu, T. Vianu la cutare sau cutare mică-mare oroare pactizantă cu poruncile stalinismului dejist ? Aşa cum Eliade, Cioran şi Noica nu pot fi răpuşi în efigie, reduşi criminal, ca destin şi operă, la episoadele angajării legionare, tot aşa se cuvine disociat înţelept, cu bună măsură, în mulţimea cazurilor tranzacţionale care au facilitat continuitatea în plină epocă de ruptură, de la boieria de partid gen Alexandru Rosetti şi suprarealismul hohotitor al gazetăriei lui G. Călinescu din epoca stahanovismului, până la cochetăriile pseudodoctrinare ale lui Nichita Stănescu sau Mircea Nedelciu. Sunt cazuri enorme, precum Petru Dumitriu sau Adrian Păunescu, cazuri stupefiante, ca Titus Popovici sau Paul Georgescu, cazuri grotesc-lamentabile precum Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, cazuri indecidabile tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Botez, dar totodată şi o puzderie amorală, un ocean de nemernicie, de mediocritate mercantil colaboraţionistă, pe care, culmea, nu o acuză nimeni de nimic, tocmai din raţiuni de nulitate estetică. Aşa se face că vinovăţia se dezlipeşte nonşalant de pe umerii regimentelor de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Vitner, Nina Cassian, Mircea Sântimbreanu, Ion Potopin, Mircea Radu Iacoban, Ion Crânguleanu, Lucian Avramescu, Corneliu Vadim Tudor, Al. Andriţoiu, Dumitru Corbea, Dragoş Vicol, Eugen Evu etc. etc., ai sutelor de poetaştri înălţători de ode ceauşiste pe prima pagină a gazetelor, pentru ca toate privirile să se ridice, „normal”, în sus, către cele câteva mari statui supuse vituperării.

  În final, totul e chestiune de dispunere a accentului. Te discreditezi deopotrivă ocultând Ana Roşculeţ, sau contorsionarea sensurilor din Moromeţii II, dar şi decretându-le tocmai pe ele ca esenţă a întregului fenomen Marin Preda.

A. G. Credeţi că era urât pentru că femeile roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială, că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar, ar şi pentru că putea să călătorească în Franţa când voia? Sau pentru că era perceput  ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate, pe care Eugen Barbu îl ironiza  cu apelativul Ţărănoiul, motiv pentru care intelectualii de la  madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară?

D.C.M. Cum au mărturisit nu puţini dintre apropiaţii săi, Marin Preda avea (şi nu se sfia să-şi facă) mulţi duşmani. Ca mare talent, ca lider al pieţii (şi vieţii) literare, ca director al celei mai prestigioase edituri din ţară, ca om cu bani, relaţii politice la vârf şi valenţe histrionice adeseori surprinzător difuzate. (Cum oare să extragi un numitor comun din relaţiile strânse ale scriitorului cu Eugen Simion, Paul Georgescu şi Mihai Ungheanu, cu Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, Mircea Micu şi Ov.S. Crohmălniceanu, Geta Dimisianu şi Magdalena Popescu, Petre Anghel şi Ion Caraion ?). Când apărea Cel mai iubit dintre pământeni, războiul lui Marin Preda cu Eugen Barbu era deja străvechi, din epoca în care amândoi trăiau sub spectrul succesului lui Petru Dumitriu. Sigur că Preda a fost mereu resimţit ca un intrus, dorindu-se insularizarea lui definitivă în proza rurală. Cu aceeaşi mentalitate mafiotă ca aparatul represiv, şi scriitorimea, bine biciuită şi bişonată de critica literară, îşi împărţise zdravăn zonele de influenţă pe piaţă : Preda cu lumea satului, Barbu cu urbanul mahalagesc, Dumitriu cu aristocraţia „foştilor”. „Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” era gogoaşa otrăvită de leninism, stalinism şi dejism pentru a ucide chiaburimea, adică exact rădăcinile, textura originară, infailibilă a oricărei seminţii. De bună seamă că partidului îi conveneau Cronică de familie şi Groapa, ca şi Setea şi Desculţ, de altfel, faţă de Moromeţii. Pe de altă parte, Preda a ştiut, adică a avut voinţa culturală să facă saltul către urbanitate, către existenţialism, tema intelectualului inadaptabil, Camus, Dostoievski ş.a.m.d., ceea ce a isterizat jandarmeria de la Săptămâna. În fine, omul Preda ca atare, paradoxal în contorsionismul lui ciufut, sentimental, cu căderi abisale şi cruzimi rafinate, insondabil aliaj de nesiguranţă şi voinţă de putere, de fragilitate, cinism, dezorientare, agresivitate, depresie şi resemnare, plus o hiperafectivitate cu striaţii de sadism – însuşi omul, aşadar, era de-o complexitate prea puţin aptă să determine amiciţii necondiţionate, dar foarte generoasă, în schimb, cu aşteptările duşmanilor.

 A. G. Sunt păreri care susţin că Marin Preda a fost ostil regimului comunist, fapt ce i-a grăbit moartea. Dimpotrivă, există tot mai multe voci care spun contrariul. Oare cui mai foloseşte menţinerea acestui mister despre cauzele ce au provocat moartea prozatorului?

D.C.M. În ce mă priveşte, mi-am declarat public, în repetate rânduri, inapetenţa la teoriile conspiraţionist-asasine. Ca să se ajungă la crimă politică, e nevoie de drum lung, de vinovăţii radiar-oculte şi de o portanţă într-adevăr colosală, irepresibilă şi, deci, inevitabil condamnabilă, a victimei (Kennedy, Martin Luther King, Gandhi. Nu şi John Lennon sau Cornel Chiriac). Ca şi în cazul lui Eminescu şi Nicolae Labiş, ideea asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-lea, I. G. Duca şi C. Z. Codreanu) este o aberaţie, un delir, o diversiune care serveşte mai multor interese (partid, Securitate, culise editoriale, gazetărie de scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima-Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui Marin Preda, ca şi a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Nicolae Velea, Ion Stratan – morţi înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie a comunismului valah şi a (auto)hărţuirii organismului artistic – sunt tot atâtea pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic şi pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice.

A. G. De ce credeţi că după căderea cortinei comuniste, aproape tot ce s-a publicat despre viaţa lui Marin Preda nu a avut ecoul scontat în rândul cititorilor, indiferent că vorbim de ”Jurnal intim”, Convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, ”Moromeţii – Ultimul capitol” de Sorin Preda, cartea Marianei Sipoş ”Dosarul Marin Preda” ş.a.m.d.? Promovarea elementelor de cancan din viaţa prozatorului să fi contribuit la erodarea personalităţii sale în mentalul colectiv al românilor?

D.C.M. Revin la prima întrebare : după 1989 aproape nimic din ceea ce va fi însemnat ceva înainte nu a rămas neclintit sau nedărâmat. Ce spuneţi dvs. despre Preda se poate spune şi despre Eugen Barbu, Titus Popovici, Breban, Buzura, Bălăiţă, Ţoiu, Păunescu, Sălcudeanu, Everac, Marin Sorescu, M.H.Simionescu, inclusiv Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, T.T. Coşovei, Ştefan Agopian etc. Iar anecdotica abundentă, cultul culiselor şi memorialistica picantă ar fi trebuit, dimpotrivă, să relanseze personalitatea şi opera lui Preda. Întregul univers al prozei rurale, la noi ca pretutindeni, a intrat în eclipsă. Nici măcar exotismul de tip Macondo nu mai farmecă lectura tânără de azi nici pe sfert din cât i-a extaziat pe cei din generaţia mea. Nici expresionismul rural din extraordinara poezie de început a lui Ion Alexandru, sau din versurile Ioanei Mălăncioiu, nu mai atrag precum reuşesc s-o facă în zilele noastre formule tip Emil Brumaru şi Angela Marinescu. Malformat iremediabil, dezarticulat moral, fracturat de kitschul mahalagizării, viciat artistic şi caricatural religios, satul românesc atrage turistic şi poate cultural, în sensul cel mai larg, dar aproape deloc literar. Ştiu ce mi se va replica : dar Marin Preda nu este nicidecum reductibil la lumea satului. Aşa este. Însă nicio lectură critică, nicio exegeză nu a reuşit să contrabalanseze cumsecade, adică pe deplin convingător şi definitiv Moromeţii prin cealaltă parte a scrânciobului.

A. G. Cum comentaţi remarca lui Sorin Preda: ”Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui”?

D.C.M. Sorin Preda are perfectă dreptate. Nici eu nu m-am gândit vreodată să compar ceea ce am numit „căderea din rai” a lui Cioran, adică plecarea din Răşinari la Sibiu şi apoi la Bucureşti, cu „excluderea” lui Preda din Siliştea. A fost resimţită mult altfel. A fost cu totul altceva decât plecările lui Eminescu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Goga etc.

Cât despre relaţia lui cu satul natal, e de ajuns să ne amintim acea replică fabuloasă a unui consătean, înregistrată de Sorin Preda, acum câţiva ani, în captivanta lui carte Moromeţii. Ultimul capitol, precum că, vezi, Doamne, ce mare brânză Moromeţii ăştia şi toată faima scriitorului ? Acesta „putea să facă mai mult” ­; aşa ceva am fi fost în stare să scriem oricare din satul nostru…

A. G. Luând ca reper defectuoasa circulaţie a cărţii, precum şi conul de umbră în care intră scriitorul român după ce moda literară a epocii sale trece, cred că tema dezbătută de dumneavoastră cu ani în urmă şi la care ar fi fost interesant să auzim şi răspunsul lui Marin Preda, rămâne actuală: Pentru cine şi de ce scriitorul român (trăitor în ţară), dezabonat se pare de la Premiul Nobel, se încăpăţânează să scrie?

D.C.M. Eeeiii, aici e durere mare. Ce mai este, ziceam ceva mai sus, conştiinţa literară, aşa cum a avut-o Marin Preda într-o măsură unică printre contemporani, dar şi în posteritate ?

Să începem însă prin a veşteji obsesia Nobelului, care mi se pare degradantă, de nu finalmente ucigătoare. Cum bine spunea Monica Lovinescu, la ce bun să vânezi cu orice preţ traducerea într-o limbă străină, vânzând cîteva exemplare în cutare oraş din Apus, când tu ai de câştigat câteva milioane de cititori acasă ? Iar când ştii bine că Nobelul e întemeiat pe raţiuni geo-etno-politice şi abia la urmă estetice, la ce bun osteneala şi depresia finală ?

Cunosc destui intelectuali care se vor scriitori, care ar scrie, sau chiar au scris ceva, dar deplâng dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii literare, îşi cultivă masochist conştiinţa propriei inutilităţi şi bârfesc intens numele de succes. Cartea nu devine marfă şi nu cere tactici de marketing decât după ce a fost scrisă. Dacă simţi că ai vocaţie, atunci te-apuci pur şi simplu de scris. Şi scrii cât te ţin puterile. Nu începi să te plângi că poporul e analfabet, criticii găşcari, ziarele manelizate, revistele arondate feudal, că premiile se dau pe pile, că Mircea Cărtărescu e pompat artificial, iar până la Nobel ne mănâncă geostrategia. Dacă şi-n plină dictatură oricine avea într-adevăr valoare reuşea să-şi facă, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, o pârtie către tipar (nu vorbesc de teatru şi film, unde cenzura era de-o sută de ori mai dură şi ochiurile sitei mult mai mici), apoi în zilele noastre nu se poate să nu te afirmi în cele din urmă. Dacă, repet, te împinge talentul. Pe scurt, scriitorul român are, slavă Domnului, pentru cine să scrie. Totul e să aibă ce spune.

Anunțuri

Prof. univ. dr. Dan Brudașcu: „Peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi”


A. G.  Domnule Dan Brudaşcu, plecând de la constatarea că limba română este permisivă și a primit o serie de inserţii „barbare”, permanent folosite în detrimentul sinonimelor pur româneşti ale acestora, ce şanse daţi identității noastre culturale în această evidentă expansiune a satului global?

D. B.  Nu doresc să fiu considerat defetist, dar dacă românii nu se vor trezi şi nu vor deveni conştienţi cât de mult îşi fac rău lor înşile prin renunţarea, cu uşurinţă, la ceea ce reprezintă specificul şi fondul lor cultural, atunci viitorul va fi cât se poate de sumbru.DAN BRUDASCU

Tind să cred că dacă nu ar fi existat acest incident major şi grav, care s-a întins, istoriceşte, între 1945-1990, românii nu s-ar mai confrunta azi cu astfel de situaţii, că ar fi, de fapt, alta şi situaţia integrării efective în spaţiul european, politic, economic, social şi cultural.

Faptul că, aproape o jumătate de veac, românii au fost nevoiţi să trăiască în spatele unei cortine i-a afectat profund şi sub aspect cultural. N-a existat un schimb cultural firesc cu alte popoare, o relaţie permanentă. De aceea, mai mult am furat, fiind deseori atraşi de strălucirea artificială a unor manifestări, care, la o analiză mai atentă, s-au dovedit nu o dată lipsite de mesaj sau de profunzime ideatică.

În loc să avem posibilitatea de a citi cărţile bune la momentul apariţiei lor, fără intervenţia brutală a vreunor cenzori, totdeauna la noi acele cărţi au ajuns după mai mulţi ani. Iar cele mai deosebite, abia după 1990. La fel s-a întâmplat şi cu muzica, mai ales cea uşoară, sau cu cinematografia, artele plastice etc. Chiar dacă în presa românească s-a vorbit uneori şi despre astfel de producţii vest-europene, abordările au fost fie partizane, fie subordinate unor poziţii ideologice şi doctrinare opuse, nu o dată mioape.

După 1990 – procesul fiind în continuare în derulare – s-a manifestat o teribilă foame de cunoaştere, de imitare şi copiere rapidă, adesea fără nici un discernământ sau simţ critic, a tot ceea ce provenea din Occident. La nivelul teatrului, de exemplu, o serie de dramaturgi importanţi, de prestigiu, au fost scoşi, pur şi simplu, din repertoriile şi de pe afişele teatrelor doar pentru păcatul de a fi fost jucaţi şi înainte de 1989. O serie de personaje, mai degrabă zgomotoase şi violente decât valoroase, asemenea foştilor comisari de inspiraţie sovietică ai anilor 45-60 ai veacului trecut, au trecut la adevărate vânători de vrăjitoare, epurări sau marginalizări ale unor artişti, pictori, scriitori importanţi. Dar nu pentru a-şi promova propriile opera – pentru că nu aveau aşa ceva -, ci pentru a deschide larg uşa unor valori de import. Adesea mediocre sau discutabile.

În privinţa limbii, situaţia este şi mai dramatică. Sunt medii unde se vorbeşte o adevărată păsărească. Ceea ce este mai grav este că mulţii dintre utilizatorii unui asemenea limbaj nu înţeleg deseori sensurile reale ale cuvintelor şi termenilor împrumutaţi sau folosesc cuvintele noi, de import, în contexte de-a dreptul nefericite.

A. G.   Suntem în pragul sărbătorilor de iarnă, care și ele s-au erodat în mintea copiilor prin suprapunerea celor copiate din tradiţiile altor popoare, cu precădere tradiții americane, voluntar sau involuntar mediatizate de televiziunile comerciale. Au acestea din urmă vreo influență asupra obiceiurilor și tradițiilor românești?

D. B.  Asistăm, treptat-treptat, la procesul copier în ceea ce priveşte manifestările din sezonul de iarnă. Din păcate, nici şcolile, nici bisericile, prin autoritatea lor în materie, nu se implică suficient pentru a stopa procesul trivializării unor valoroase şi bogate tradiţii şi obiceiuri autohtone. Este adevărat că luptăm, inegal, cu mijloace şi instituţii ce dispun de resurse materiale şi financiare imense. Şi care au interese vădite în a elimina orice concurenţă în acest domeniu. Dar mai ales pentru că ele urmăresc să asigure unor instituţii comerciale, de sorginte străină, câştiguri uriaşe prin impunerea de noi obiceiuri, deseori superficiale, care nu spun nimic sufletului românilor.

Nu avem de-a face cu o „agresivitate” culturală împotriva tradiţiilor româneşti, ci cu adevărate campanii, motivate sub raport financiar, costisitoare, care urmăresc să impresioneze, să atragă atenţia asupra lor.

Dacă românii ar fi conştienţi de acest derapaj dirijat, s-ar opune depersonalizării lor, transformării lor intenţionate în simpli consumatori ai făcăturilor de prost gust, strălucitor ambalate, dar fără nici o valoare spirituală.

În aceste condiții, dacă zonele urbane sunt astfel  „virusate”, mai poate rămâne satul românesc un laborator de creație și transmitere din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor?

Este o diferenţă încă vizibilă între cele două zone, respectiv rural şi urban. Din păcate, în mediile urbane, nu se poate vorbi despre perpetuarea obiceiurilor de iarnă. Nu putem, însă, nega un interes constant, mai ales în rândul celor de peste 40 de ani, faţă de tradiţii şi obiceiuri, faţă de cântecul şi dansul popular. Dar ele sunt înţelese de multe ori doar ca o alternativă la alte forme de divertisment, nu ca şi ceva legat de identitatea şi fiinţa noastră naţională.

Datorită insuficientei şi nesistematicei implicări a şcolii, în general, dar mai ales a instituţiilor de cultură cu atribuţii în acest domeniu, tânăra generaţie nu mai manifestă nici măcar curiozitate faţă de astfel de tradiţii şi obiceiuri. Nu e nimeni cine să le explice, să le facă înţelese şi, implicit, apreciate cum se cuvine.

Situaţia este cât se poate de gravă şi în privinţa multor zone rurale. Mai ales a celor situate în proximitatea unor zone urbane, a unor centre importante. Zonele mai îndepărtate şi mai izolate acordă încă atenţie considerabilă transmiterii din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor specifice sărbătorilor de iarnă.

Din păcate, satul românesc nu va mai fi mult timp acel laborator de creaţie la care faceţi aluzie. Integrarea României în UE va realiza ceea ce nu au făcut-o 20 de secole anterioare: desfiinţarea definitiv a celei mai vechi clase din societatea românească – a ţărănimii. În condiţiile implementării reformelor economice şi din agricultură, satul românesc va cunoaşte transformări profunde, iar, treptat, ţăranul va dispărea. Locul lui va fi luat de fermier, cu o altă viziune şi concepţie, preocupat să desfăşoare o activitate aducătoare de profit, inclusiv prin recurgerea la ce este modern şi eficient sub aspect tehnic şi tehnologic. Ori fermierii vor acorda puţină importanţă valorilor spirituale, păstrării specificului, susţinerii culturii populare etc.

De aceea, peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi.

Bătălia nu este complet pierdută, deşi pericolele sunt extrem de numeroase şi grave. Prin intervenţia Bisericii, Şcolii şi mai ales a femeilor, pot fi perpetuate, în toate zonele ţării valori spirituale ale culturii populare care definesc identitatea noastră ca neam.

A. G.  Cum erau  sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

D. B. Aş avea foarte multe de spus. Pentru că eu sunt născut la ţară, la Ciucea, în judeţul Cluj, şi mi-au plăcut foarte mult obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou. Ca şi copil şi adolescent, am trăit din plin şi m-am implicat în astfel de momente. Am umblat cu steaua, apoi cu Viflaimul, mai târziu cu cetele de feciori. Iar de Anul Nou cu bradul şi de Bobotează cu tiralesa. Ca toţi copii, m-am bucurat de bănuţii primiţi, de mere şi nuci, ca şi de alte daruri care răsplăteau modesta mea prestaţie.

După cum ştiţi, în satul meu a trăit Octavian Goga. A rămas de pe vremea lui obiceiul, ca tinerii să pornească la colindat, după ce primeau binecuvântarea preotului paroh, de la Castelul poetului. În vremea mea, locul poetului era luat de văduva acestuia, care, an de an, răsplătea cetele de colindători cu sume importante de bani, care ne permiteau să plătim muzicanţii.

În seara de Crăciun, Veturia Goga primea sute de copii la colindat, răsplătind pe fiecare cu bani, cu bomboane şi cu mere. Când ne întâlneam pe stradă cu alte grupuri de copii, unii veniţi chiar din alte sate, îi sfătuiam să meargă şi la Castel. Spuneam, ca să fim băgaţi în seamă: „Mergeţi mă, că Gogoaia dă bani!”

Nu pot uita, de asemenea, nici horile organizate în cea de a treia zi de Crăciun, care aduna la cămin aproape întreaga comunitate şi unde, observatorul atent, putea anticipa şi nunţile ce vor urma peste an, redeschiderea unor conflicte mai vechi, dar şi stabilirea de noi relaţii de prietenie între diverse familii.

Sunt, desigur, multe alte întâmplări, fericite, comice sau chiar triste petrecute de-a lungul anilor. Toate, însă, vorbesc despre o trăire intensă, sinceră şi autentică a miracolului naşterii lui Iisus Hristos, ca şi de bucuria întâmpinării, cu infinite speranţe, a fiecărui an nou.