Prof. univ. dr. Dan Brudașcu: „Peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi”


A. G.  Domnule Dan Brudaşcu, plecând de la constatarea că limba română este permisivă și a primit o serie de inserţii „barbare”, permanent folosite în detrimentul sinonimelor pur româneşti ale acestora, ce şanse daţi identității noastre culturale în această evidentă expansiune a satului global?

D. B.  Nu doresc să fiu considerat defetist, dar dacă românii nu se vor trezi şi nu vor deveni conştienţi cât de mult îşi fac rău lor înşile prin renunţarea, cu uşurinţă, la ceea ce reprezintă specificul şi fondul lor cultural, atunci viitorul va fi cât se poate de sumbru.DAN BRUDASCU

Tind să cred că dacă nu ar fi existat acest incident major şi grav, care s-a întins, istoriceşte, între 1945-1990, românii nu s-ar mai confrunta azi cu astfel de situaţii, că ar fi, de fapt, alta şi situaţia integrării efective în spaţiul european, politic, economic, social şi cultural.

Faptul că, aproape o jumătate de veac, românii au fost nevoiţi să trăiască în spatele unei cortine i-a afectat profund şi sub aspect cultural. N-a existat un schimb cultural firesc cu alte popoare, o relaţie permanentă. De aceea, mai mult am furat, fiind deseori atraşi de strălucirea artificială a unor manifestări, care, la o analiză mai atentă, s-au dovedit nu o dată lipsite de mesaj sau de profunzime ideatică.

În loc să avem posibilitatea de a citi cărţile bune la momentul apariţiei lor, fără intervenţia brutală a vreunor cenzori, totdeauna la noi acele cărţi au ajuns după mai mulţi ani. Iar cele mai deosebite, abia după 1990. La fel s-a întâmplat şi cu muzica, mai ales cea uşoară, sau cu cinematografia, artele plastice etc. Chiar dacă în presa românească s-a vorbit uneori şi despre astfel de producţii vest-europene, abordările au fost fie partizane, fie subordinate unor poziţii ideologice şi doctrinare opuse, nu o dată mioape.

După 1990 – procesul fiind în continuare în derulare – s-a manifestat o teribilă foame de cunoaştere, de imitare şi copiere rapidă, adesea fără nici un discernământ sau simţ critic, a tot ceea ce provenea din Occident. La nivelul teatrului, de exemplu, o serie de dramaturgi importanţi, de prestigiu, au fost scoşi, pur şi simplu, din repertoriile şi de pe afişele teatrelor doar pentru păcatul de a fi fost jucaţi şi înainte de 1989. O serie de personaje, mai degrabă zgomotoase şi violente decât valoroase, asemenea foştilor comisari de inspiraţie sovietică ai anilor 45-60 ai veacului trecut, au trecut la adevărate vânători de vrăjitoare, epurări sau marginalizări ale unor artişti, pictori, scriitori importanţi. Dar nu pentru a-şi promova propriile opera – pentru că nu aveau aşa ceva -, ci pentru a deschide larg uşa unor valori de import. Adesea mediocre sau discutabile.

În privinţa limbii, situaţia este şi mai dramatică. Sunt medii unde se vorbeşte o adevărată păsărească. Ceea ce este mai grav este că mulţii dintre utilizatorii unui asemenea limbaj nu înţeleg deseori sensurile reale ale cuvintelor şi termenilor împrumutaţi sau folosesc cuvintele noi, de import, în contexte de-a dreptul nefericite.

A. G.   Suntem în pragul sărbătorilor de iarnă, care și ele s-au erodat în mintea copiilor prin suprapunerea celor copiate din tradiţiile altor popoare, cu precădere tradiții americane, voluntar sau involuntar mediatizate de televiziunile comerciale. Au acestea din urmă vreo influență asupra obiceiurilor și tradițiilor românești?

D. B.  Asistăm, treptat-treptat, la procesul copier în ceea ce priveşte manifestările din sezonul de iarnă. Din păcate, nici şcolile, nici bisericile, prin autoritatea lor în materie, nu se implică suficient pentru a stopa procesul trivializării unor valoroase şi bogate tradiţii şi obiceiuri autohtone. Este adevărat că luptăm, inegal, cu mijloace şi instituţii ce dispun de resurse materiale şi financiare imense. Şi care au interese vădite în a elimina orice concurenţă în acest domeniu. Dar mai ales pentru că ele urmăresc să asigure unor instituţii comerciale, de sorginte străină, câştiguri uriaşe prin impunerea de noi obiceiuri, deseori superficiale, care nu spun nimic sufletului românilor.

Nu avem de-a face cu o „agresivitate” culturală împotriva tradiţiilor româneşti, ci cu adevărate campanii, motivate sub raport financiar, costisitoare, care urmăresc să impresioneze, să atragă atenţia asupra lor.

Dacă românii ar fi conştienţi de acest derapaj dirijat, s-ar opune depersonalizării lor, transformării lor intenţionate în simpli consumatori ai făcăturilor de prost gust, strălucitor ambalate, dar fără nici o valoare spirituală.

În aceste condiții, dacă zonele urbane sunt astfel  „virusate”, mai poate rămâne satul românesc un laborator de creație și transmitere din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor?

Este o diferenţă încă vizibilă între cele două zone, respectiv rural şi urban. Din păcate, în mediile urbane, nu se poate vorbi despre perpetuarea obiceiurilor de iarnă. Nu putem, însă, nega un interes constant, mai ales în rândul celor de peste 40 de ani, faţă de tradiţii şi obiceiuri, faţă de cântecul şi dansul popular. Dar ele sunt înţelese de multe ori doar ca o alternativă la alte forme de divertisment, nu ca şi ceva legat de identitatea şi fiinţa noastră naţională.

Datorită insuficientei şi nesistematicei implicări a şcolii, în general, dar mai ales a instituţiilor de cultură cu atribuţii în acest domeniu, tânăra generaţie nu mai manifestă nici măcar curiozitate faţă de astfel de tradiţii şi obiceiuri. Nu e nimeni cine să le explice, să le facă înţelese şi, implicit, apreciate cum se cuvine.

Situaţia este cât se poate de gravă şi în privinţa multor zone rurale. Mai ales a celor situate în proximitatea unor zone urbane, a unor centre importante. Zonele mai îndepărtate şi mai izolate acordă încă atenţie considerabilă transmiterii din generaţie în generaţie a obiceiurilor şi tradiţiilor specifice sărbătorilor de iarnă.

Din păcate, satul românesc nu va mai fi mult timp acel laborator de creaţie la care faceţi aluzie. Integrarea României în UE va realiza ceea ce nu au făcut-o 20 de secole anterioare: desfiinţarea definitiv a celei mai vechi clase din societatea românească – a ţărănimii. În condiţiile implementării reformelor economice şi din agricultură, satul românesc va cunoaşte transformări profunde, iar, treptat, ţăranul va dispărea. Locul lui va fi luat de fermier, cu o altă viziune şi concepţie, preocupat să desfăşoare o activitate aducătoare de profit, inclusiv prin recurgerea la ce este modern şi eficient sub aspect tehnic şi tehnologic. Ori fermierii vor acorda puţină importanţă valorilor spirituale, păstrării specificului, susţinerii culturii populare etc.

De aceea, peste cel mult 20-30 de ani, copiii de la ţară vor mai afla despre colinde şi celelalte obiceiuri de la televizor, din muzee sau din cărţi.

Bătălia nu este complet pierdută, deşi pericolele sunt extrem de numeroase şi grave. Prin intervenţia Bisericii, Şcolii şi mai ales a femeilor, pot fi perpetuate, în toate zonele ţării valori spirituale ale culturii populare care definesc identitatea noastră ca neam.

A. G.  Cum erau  sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

D. B. Aş avea foarte multe de spus. Pentru că eu sunt născut la ţară, la Ciucea, în judeţul Cluj, şi mi-au plăcut foarte mult obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou. Ca şi copil şi adolescent, am trăit din plin şi m-am implicat în astfel de momente. Am umblat cu steaua, apoi cu Viflaimul, mai târziu cu cetele de feciori. Iar de Anul Nou cu bradul şi de Bobotează cu tiralesa. Ca toţi copii, m-am bucurat de bănuţii primiţi, de mere şi nuci, ca şi de alte daruri care răsplăteau modesta mea prestaţie.

După cum ştiţi, în satul meu a trăit Octavian Goga. A rămas de pe vremea lui obiceiul, ca tinerii să pornească la colindat, după ce primeau binecuvântarea preotului paroh, de la Castelul poetului. În vremea mea, locul poetului era luat de văduva acestuia, care, an de an, răsplătea cetele de colindători cu sume importante de bani, care ne permiteau să plătim muzicanţii.

În seara de Crăciun, Veturia Goga primea sute de copii la colindat, răsplătind pe fiecare cu bani, cu bomboane şi cu mere. Când ne întâlneam pe stradă cu alte grupuri de copii, unii veniţi chiar din alte sate, îi sfătuiam să meargă şi la Castel. Spuneam, ca să fim băgaţi în seamă: „Mergeţi mă, că Gogoaia dă bani!”

Nu pot uita, de asemenea, nici horile organizate în cea de a treia zi de Crăciun, care aduna la cămin aproape întreaga comunitate şi unde, observatorul atent, putea anticipa şi nunţile ce vor urma peste an, redeschiderea unor conflicte mai vechi, dar şi stabilirea de noi relaţii de prietenie între diverse familii.

Sunt, desigur, multe alte întâmplări, fericite, comice sau chiar triste petrecute de-a lungul anilor. Toate, însă, vorbesc despre o trăire intensă, sinceră şi autentică a miracolului naşterii lui Iisus Hristos, ca şi de bucuria întâmpinării, cu infinite speranţe, a fiecărui an nou.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s