Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman, lansare de carte


Biblioteca Municipală „Gala Galaction” a organizat miercuri, 19 aprilie, de la ora 11.00, lansarea de carte „Agricultura şi industria alimentară la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI în judeţul Teleorman”, autor Paul C. Şchiopu.

Auorul spune că ideea acestei cărți s-a născut din necesitatea unui blitz a stării tehnice și economice a agriculturii și industriei alimentare în județul Teleorman, la sfârșitul economiei de tip socialist – anii 1999-2000 și începutul economiei de tip capitalist – anii 2001-2015. Paul Șchiopu, pe lângă latura economică pe care și-a dezvoltat-o foarte mult în timp, are propria experiență profesională acumulată la CAP Ulmeni, Direcția Agricolă Teleorman, Banca Agricolă și Industria Cărnii, însumând peste 30 de ani de lucru în domeniu.

De Gabriel Argeșeanu Publicat în articol

Povestea polițaiului Rafail și a celor 50 de gardiști roșioreni


Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Bălăceni uciși în timpul Răscoalei din 1907. Soare Țurlan, străbunicul meu

Evenimentele din  primăvara anului 1907 s-au declanșat într-un context politic deloc favorabil țărănimii sărăcite. Este anul când se împlineau și 41 de ani de la înscăunarea regelui Carol I.

În numărul 87, din 8 martie 1907, al ziarului ”Neamul Românesc”, Nicolae Iorga consemnează că Ion Brătianu a interpelat guvernul conservator pe tema răscoalelor țărănești, cerând cu abilitate politică ca acesta să dea programul reformelor, pentru ca sprijiniți de liberali conservatorii să ajute țărănimea prin aplicarea programului agrar. Interpelarea rămânând fără răspuns, la adus pe Brătianu în postura de a arata că actualul guvern nu doreau să facă o astfel de reformă în interesul țăranilor

Făcând o foarte scurtă descriere a acelei perioade, trebuie să spunem că în România Mică, din anul 1905, venise la putere guvernul  conservator, condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Tache Ionescu. Bătrânul  Gheorghe Grigore Cantacuzino, care se trăgea din vechea familie Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români, respectiv împăraţilor bizantini Cantacuzino,  era cunoscut ca „Nababul”, datorită celor peste 80 de moșii deținute, dar și a altor averi ce îl făceau cel mai bogat din generația sa. A rămas cunoscut în istoria Bucureștiului pentru ridicarea monumentului denumit Fântâna de pe Dealul Filaret, dar și pentru revoltele iscate în timpul mandatului său de primar. Poveștile vremii ne prezintă o descriere ușor amuzantă, mai ales când Nababul era prezentat că fiind un ins care niciodată nu avea bani în buzunar pentru a plăti birja care îl ducea destul de des acasă. Avea însă melicul de a-și zornăi în buzunare cheile de la casele de bani în care, după cum se vehicula în acea vreme, nu erau stivuiţi bani ci documente ale averilor de veacuri deținute de familia sa.

Take Ionescu, om politic, avocat,  ziarist, dar și viitor prim ministru, conducea în acea  vreme gruparea democrată a Partidului Conservator, iar în Guvernul din 1905-1907 fusese învestit cu portofoliul finanțelor. Pentru el împroprietărirea țăranilor era un deziderat politic.

Luând act de opoziția din interiorul partidului, a bătrânului Gheorghe Grigore Cantacuzino, precum și cea a guvernului din care făcea parte, în aplicarea inițiativelor sale de impulsionare a reformelor sociale democratice, Take Ionescu provoacă căderea guvernului, cerând liberalilor să formeze un nou executiv, promițând lui Emil Costinescu sprijinul conservatorilor democrați în parlament.

În acest context politic tulbure, în primăvara anului 1907 Dimitrie Sturza formează guvernul liberal, dar contrar contextului  pentru care fusese învestit, prin  ordinul dat generalului Alexandru Averescu, începe contraatacul armat împotriva răsculaților, trimițându-le plumbi în piept în loc de o reformă prin care să li se recunoască drepturile de împroprietărire.

Povestea iepuraşului jupuit de vulpe

Înainte de a ajunge la evenimentele petrecute la Roşiorii de Vede, daţi-mi voie să reproduc o anecdotă ce circula, prin 1906 – 1907, în oraș și în satele învecinate, în fapt starea de spirit a ce domnea în această zonă: „Aflat la vânătoare, un vestit vânător prinde în cătarea puştii un iepuraş ce tocmai ieşea sfios din pădure. Vânătorul descarcă arma în plin, dar iepurele, deși rănit, nu cade, reușind să se refugieze în pădurea de unde ieșise. Sleit de puteri, cu sângele şiroind, iepuraşul se ascunde într-un tufiş. Nu mai trece mult timp și iepuraşul rămâne fără suflare. Un arici, ascuns sub frunzele tufişului, prinzând de veste că iepuraşul a murit, dă fuga la vizuina vulpii pe care o roagă să meargă în tufiş ca să-l ajute la jupuitul bietului iepuraş. În schimbul ajutorului său vulpea îi cere ariciului să împartă prada pe din două, aşa cum se cuvine între parteneri. Vicleana vulpe mirosise că este os de ros. Vulpea jupoaie iepurașul, apoi începe împărțeala, după cum fusese învoiala, pe din două. Numai că jumătatea cuvenită ariciului o împarte iarăși pe din două. De fapt, cumătra vulpe luase trei părți, iar ariciul a patra parte”. ”Bună treabă la împărțeală”, spuneau cei ce istoriseau anecdota. În fapt, vulpea era boierul, iar ariciul era țăranul jecmănit și dijmuit pentru rodul muncii sale care trebuia împărțit pe din două cu arendașul. Arendările necontrolate de guvern, nenumăratele zile de clacă gratuite, dobânzile cămătărești la avansurile de hrană date iarna – li se lua la treierat câte trei duble de grâu pentru doar două duble împrumutate iarna, a alimentat și mai mult nemulțumirile țăranilor, ducând la declanșarea răscoalei și în Teleorman.

„Îndreptarea” lui Iliescu

Într-o notă apărută în același număr 87 al ziarului „Neamul Românesc”, Nicolae Iorga scria: „Pacificatorul țărănesc în județul Teleorman, pentru guvern, este cunoscutul deputat tachist Badea Mangâru”. Un deputat ales pe lista conservatorilor democrați, dar care ajunsese să îi susțină pe liberali în reprimarea țărănimii, atrăgându-și antipatia conjudețenilor.

La Roșiorii de Vede, la tipografia librarului Iliescu se tipărea cotidianul „Îndreptarea”, care ținea la curent pe răsculați cu evenimentele ce se petreceau în țară. Ziarul roșiorean era căutat și de locuitorii județelor vecine. Învățătorul Dumitru Georgescu, de la școala din Crâmpoia, județul Olt, a fost acuzat și dovedit prin rechizitoriul instrucției, că în preajma izbucnirii răscoalei țăranilor olteni, obișnuia să se deplaseze la Roșiorii de Vede de unde aducea ziarul „Îndreptarea”, din care le citea sătenilor știrile despre mișcările țărănești. Același învățător era acuzat că la 12 martie 1907 a citit un ordin confidențial în fața țăranilor, în care se făcea referire la reprimarea fără cruțare a răsculaților.

Gardiștii, polițaiul Rafail, comitetul de negociere și răsculații

La 11 martie 1907, Marin C. Militaru, primarul orașului Roșiorii de Vede telegrafia înspăimântat Ministerului de Război, cerând să se trimită grabnic armata pentru a întâmpina intrarea în oraș a coloanelor formate din mii de oameni porniți să atace Roșiorul rămas fără nici un soldat.

Cum armata întârzia să apară, salvarea orașului avea să vină din altă parte. Cei trei mii de răsculați, din alte surse ar fi fost circa cinci mii, au fost opriți la bariera orașului (n.n. la „Bariere” scrie Petre Stroescu) de garda formată din 50 de roșioreni aflați sub comanda polițaiului Rafail și de o delegație compusă, printre alții,  din protopopul orașului, inginerul Wladimir Stadnichievici, Tănase Daia, Minică Belitoreanu, Țică Iordănescu, Ilie Cosma, Nicolae Tănăsescu și C. Bârleanu, care au reușit să-i convingă pe capii răsculaților să ocolească orașul. Despre capii acestora se zvonea că erau foști membrii ai cluburilor socialiste. Spre exemplu, unul dintre  acești lideri, mecanicul Ilie Stănescu, stabilit în satul Furculești, era căutat de Procuratura județului Teleorman tocmai pentru că frecventa clubul socialiștilor din Roșiorii de Vede.

Acest tablou al unității roșiorenilor în fața celor ce puteau aduce atingere integrității orașului – cu tot ceea ce înseamnă viață socială, culturală, religioasă, economică și politică, nu este unic în istoria urbei, acesta repetându-se la nici un deceniu distanță, pe 13 noiembrie 1916, în timpul ocupării orașului de trupele germane.

                                                                                             Gabriel Argeșeanu

                                                                                            (Drum, martie 2015)

Surse: Wikipedia; Petre Stroescu.Orașul Roșiorii de Vede, anul 1933, Tipografia și Librăria „Alecsandri”- Anghel N. Vasilescu & Succesori, Alexandria pag. 46; Răscoala țăranilor din 1907. Documente, vol. I, București,  pag. 430; Marea răscoală a țăranilor din 1907, Ed. Academiei, București, 1967, pag. 398; Istoria României, vol. IV, Ed. Academiei, pag. 357; C. C. Giurescu. Istoria Românilor, ediția a 3-a, pag. 472; N. Iorga. Notiță în ziarul „Neamul românesc”, anul I, nr. 87, din 8 martie 1907, București, pag. 531 și 532.

De Gabriel Argeșeanu Publicat în articol

Badea Cârţan la Roşiorii de Vede


badea-cartanDiscutam zilele trecute  cu un distins profesor de istorie care mă privea oarecum sceptic în privinţa prezenţei lui Badea Cârţan la Roşiorii de Vede. Parcă nu-mi vine a credea nici mie, dar istoria amestecă în mojarul evoluției umane multe evenimente ce pot scăpa ochiului mai puțin vigilent al celui implicat în viața cetății.

Istoricii ne semnalează că partea de sud a Teleormanului a constituit teatru de război în timpul Războiului de Independenţă, în special linia Roşiorii de Vede – Alexandria. Roşiorii de Vede, un oraş galonat prin vechimea aşezării şi bogat prin numărul şi calitatea negustorilor, împreună cu satele din jur: Scrioaştea, Ţigănia Drăgăneşti, Albeşti Dulceanca, Belitori (Troianul), Crângeni, Băseşti (Călmăţuiu de Sus), Dorobanţi, au constituit un important pol al aprovizionării cu hrană şi animale a trupelor române şi ruseşti combatante la sud de Dunăre, mai ales prin gestionarea.

Dacă despre cele de mai sus se mai ştie câte ceva, despre următoarele fapte martorii sunt extrem de puţini.

Conform surselor, Roşiorii de Vede a adăpostit în casele mai mari, transformate în cazărmi, o parte din militarii ce au tranzitat judeţul spre front sau în sens invers, către interiorul ţării. Conform lui Petre Stroescu (Oraşul Roşiorii de Vede, p. 42), casele negustorului roşiorean Burcă, de pe strada Carpaţi, au constituit loc de popas ori de cazarmă pentru înalţi demnitari şi soldaţi.

În Roşiorul inundat la acea vremea de sălbăticia apelor aduse de râul Vedea, se aflau şi batalioane de rezervă pentru front, unde îşi completau instrucţia voluntarii şi rezerviştii. Printre cei dintâi îl găsim şi pe Gheorghe Badea Cârţan,” volintir în ’77”, înrolat de un ofiţer superior la jumătatea anului 1877 şi repartizat pentru instrucţie la un batalion de rezervă din Roşiorii de Vede, unde mai erau şi alţi voluntari din Ardeal.

Probabil, dacă nu ar fi existat momentele spumoase ale unui dialog al lui Badea Cârţan cu un superior în primele zile de instrucţie poate că celebrul nostru personaj  ar fi rămas doar un nume din miile de combatanţi ai acelui război.

Se relatează că în timpul instrucţiei i s-a dat o puşcă de lemn spre a învăţa tehnica atacului, ceea ce a creat în mintea sa idea de inutilitate în sprijinirea compatrioţilor din prima linie a luptelor, replicând verbal:” Bine domnule tambur-majur, dar cu flinta asta de lemn cum pot să răpun duşmanul?” (Octavian Matea, Viaţa de basm a lui Badea Cârţan, p. 32 – 33). Răspunsul devine interesant, ceea ce sugerează că subofiţerul repartizat cu instrucţia acelui batalion de voluntari cunoştea câte ceva din sprinţară viaţă a lui Gheorghe Badea Cârţan:” Cu asta (n.n. puşca de lemn), măi volintire, numai înveţi cum să porţi puşca adevărată, care nu se poartă ca o bâtă de cioban”.

După acest dialog, parcă rupt din” Moromeţii” lui Marin Preda, dorinţa de perfecţionare în tehnica de atac şi apărare în timpul luptei este tot mai mare pentru Badea Cârţan, dar şi perseverenţa în a îndeplini toate comenzile superiorilor în timpul marşurilor de instrucţie, chiar dacă nu-i plăceau strigătele tamburilor:” ăl cu paie, ăl cu fân” (sugerând de fapt comanda militară pentru picioare: stâng, drept). Cu toată dorinţa de a participa în prima linie a luptelor de la Plevna, Gheorghe Badea Cârţan nu mai are acest privilegiu ce ţi-l dă dragostea de ţară, întrucât la 28 noiembrie 1877 Plevna avea să fie cucerită de armata ruso-română.

Gabriel Argeşeanu

Ce mult ne-am iubit! O poveste de dragoste spusă printr-un interviu (I)



A. G. Îi spuneaţi doamnei Irina Stoica – bibliotecara de care astăzi ne este atât de dor -, într-o seară cu poezie la cenaclul “Gala Galaction”, în timp ce răsfoiaţi un caiet dictando cu foi îngălbenite acoperite de rânduri scrise cu cerneală albastră: “Când iubeşti trăieşti, în rest doar exişti. Dacă ai iubit vreodată ştii că fericire mai mare nu există”. Când v-aţi îndrăgostit de Silvia Fulga, doNistor Teodorescumnule Nistor Teodorescu?

N. T. Se întâmpla la jumătatea lunii octombrie, în 1951. Eram la Turnu Măgurele, la o seara dansantă, ce încheia o consfătuire regională a tinerilor din zonă. Aceasta ţinuse doar trei zile, contrar obişnuinţei, tocmai pentru că se cerea rezolvarea unor probleme sociale ale acestora. Nu prea se ştia dacă se va organiza petrecerea de încheiere, dar gazdele au găsit resurse, ba chiar şi un acordeonist virtuos. Nu eram convins că Silvia Fulga, cea care-mi tulburase liniştea în clipa când s-a prezentat la consfătuire, va veni şi în acea seară. Trebuie să recunosc că a fost dragoste la prima vedere, iar ardoarea de a o revedea în acele clipe mă deruta profund, cu tot efortul făcut prietena Silviei Zoica Dinu, care mă încuraja să aştept sosirea ei la petrecere. Silvia era din Slătioara, absolventă a Şcolii Pedagogice din Slatina şi proaspăt numită învăţătoare în Uda Paciurea. De statură medie, bine făcută, cu un zâmbet ce-ţi făcea obrajii să plesnească de roşeaţă şi o mare de vise ce se oglindea în ochii ei albaştrii. Nu am observat când, dar venise şi stătea aşezată pe o canapea, elegantă, parcă dintr-o lume unde eleganţa şi frumuseţea erau obligatorii. Eram atât de intimidat de această prezenţă angelică şi nici nu-ţi trece prin cap câte planuri îmi făceam să capăt curajul de a o invita la dans, mai ales că atrăgea mai toate privirile băieţilor din sală. Parcă o şi văd în lumina aceea difuză a salonului de dans, cu un păr castaniu, superb, lăsat să îi cadă pe spate, peste tailleur-ul bleumarin închis. Nu ştiu cum se întâmplă, dar dacă destinul lucrează, face în aşa fel şi te împinge pe drumul ce ţi-e scris. Aşa a fost şi în acea seară. Eu bâjbâiam în planuri de a ajunge la ea ca să o invit la dans, ca nu cumva să o invite altcineva, când Silvia – însoţită de Zoica Dinu care viza un alt timid ca mine ce se foia precum fluturele în jurul lămpi – s-a oprit în faţa mea întrebându-mă dacă dansez. Închipuie-ţi acel moment, în care aproape că leşinasem de fericire, rostind cu atâta căldură “Da!”, urmat de numele ei, aşa cum nu mai pronunţasem vreodată pentru cineva. Coincidenţă s-au nu, tocmai atunci acordeonistul interpreta ”Primul nostru tangou”. Aşa a început totul, iar în acea seara am dansat toate tangourile şi valsurile ce s-au cântat.

A. G. Şi din acea seară aţi rămas împreună?

N. T. (Zâmbeşte) Ar fi fost prea simplu. Ne-am despărţit prieteneşte, fără tandreţile ce ţi le poţi închipui după o astfel de seară. Eram prea romantici pentru a da buzna unul în viaţa celuilalt. Am dormit puţin în acea noapte măcinat şi tulburat de gânduri şi de dorinţa de a o revedea. Dimineaţa, cu ochii încercănaţi de nesomn, mânat de treburi am pornit pe strada principală din Turnu Măgurele, aglomerată de localnici veniţi din Măgurele şi Odaia să facă cumpărături la oraş. Atât eram de dus cu gândul la ea, că nu vedeam pe nimeni pe stradă,  că aproape era să mă lovesc nas în nas cu ea şi Lucica, o prietenă a Silviei. A zâmbit fâstâcită de hilarul situaţiei, iar eu năucit aproape că rămăsesem fără aer. După ce ne-am revenit, râzând toţi trei de ce ni se întâmplă,  am schimbat câteva amabilităţi şi ne-am despărţit repede, de parcă ne era frică să nu ni se întâmple ceva. După această bruscă reîntâlnire mă simţeam şi mai ameţit, având în urechi sunetul magic al celopr câteva cuvinte ce se repeta la nesfâşit precum un ecou. Eram îndrăgostit, dar funcţia mea nu-mi dădea răgaz să stau prea mult în Turnu Măgurele, să alerg după ea şi să-i spun ce simţeam. Chiar în acea după amiază am plecat la Roşiorii de Vede. Au urmat zile nu tocmai confortabile pentru sufletul meu. Deşi îmi propusesem să revin abia pe 15 noiembrie la Turnu Măgurele, pe 21 octombrie, seara, adus de automotorul de la orele 19, m-am înfiinţat în oraşul unde îmi găsisem dragostea. Şi iar destinu al făcut ca aproape de centrul oraşului să o întâlnesc pe Lucica. După câteva schimburi verbale amicale, sesizând că nu are un program stabilit, am invitat-o să facem câţiva paşi spre parcul ”11 Februarie”. Din vorbă în vorbă am ajuns şi la subiectul ce mă frământa şi mă adusese mai devreme decât credeam la Turnu Măgurele. Lucica era o fire alunecoasă şi foarte bine poziţionată în fraze dacă vroia să obţină un răspuns de la cineva. Înţelegeam că mă întreabă cu şiretenie despre cum o văd eu pe Silvia şi de unde ştiu că o plac dacă nu o mai întâlnisem din dimineaţa când aproape că ne lovisem unul de altul. Nu eram nici eu chiar aşa de naiv, dar ca să-mi ating scopul de a primi cât mai multe informaţii despre marea mea iubire trebuia să joc cum îmi cânta, fiind  sigur că în dialogul dintre ele eu fusesem un subiect fierbinte. După ce mi-a cântărit răspunsurile a mărturisit că Silviei îi place de mine, dar nu crede că sunt interesat de ea din moment ce nu am mai cautat-o. Şi ca să-i demonstrez că am sentimente sincere ar fi fost firesc să-i scriu o scrisoare prin care să-i cer prietenia.


A. G. Şi aţi scris scrisoarea aceea?

N. T. Nu chiar atunci, ci câteva ore mai târziu, noaptea, la sediul Comitetului Raional unde înnoptasem, urmând ca dimineaţa să o înmânez Lucicăi, căreia îi dădusem întâlnire tot în apropierea parcului de unde ne despărţisem cu o seara înainte. Chiar şi atunci am avut emoţii, fapt ce demonstrează că tot ce este valoros se obţine în timp şi cu multă trudă. Aglomerasilvia-fulga-si-nistor-teodorescu-2ţia din zonă ne-a făcut să ne căutăm reciproc şi numai întâmplarea a făcut să ne zărim după vreo jumătate de oră de întors capul într-o parte şi alta. Ne-am acuzat prieteneşte unul pe altul pentru aşteptarea prelungită, dar am ajuns la concluzia că amândoi aveam dreptate. În  timp ce o rugam să îi înmâneze Silviei scrisoare când ajunge la Uda, i-am spus şi că voi pleca militar la sfârşitul lui noiembrie. Lucica m-a privit perplexă, apoi a întrebat: “Şi Silvia? Pentru ce îi mai dai scrisoarea?” I-am explicat că Silviei va afla din scrisoare, urmând ca eu să vin la Uda Paciurea în interes de serviciu, înainte de a mă încorpora, şi să am o discuţie serioasă cu cea pe care doream a fi soţia mea. La puţin timp după ce am înmânat scrisoarea, pe 6 noiembrie, eram prezent printre călătorii cursei RATA pe ruta Turnu Măgurele – Plopii Slăviteşti, având ca destinaţie Uda Paciurea, cu pretextul de a creea acolo o organizaţie de pionieri. Dar gândul meu era la Silvia, la ce voi face spre ai câştiga încrederea Silviei. Timpul a trecut repede, gândul zburând anapoda, prin fel defel delocuri romantice ce ne găzduia doar pe noi doi.  Ajungând la Uda Paciurea nu mi-am ales al traseu decât spre şcoală, căutând cu înfrigurare clădirea, unde speram să o întâlnesc pe Silvia. Nu-ţi închipui ce dezamăgit am fost când am aflat că nu este la ore. Un coleg al Silviei, învăţător, aflând că sunt venit cu treburi oficiale şi Silvia Fulga era cea care urma să fie implicată în acest proiect, a trimis un elev la ea acasă să o anunţe că trebuie să vină la şcoală. Ştiu că am fumat două ţigări până a sosit. Nu venise singură, ci înspţită de încă trei colege, inclusiv Lucica, care mă şi ”luase în balon”, făcând semn cu ochiul Silviei că am ajuns mai devreme decât anunţasem, adus de ”treburi urgente”. Adevărul este că decalasem înadins ziua în care era programat să fac întâlnirea de constituire a organizaţiei. Sarcasmul Lucicăi o făcuse să roşească pe Silvia, care se fâstâcise de tot, ne mai ştiind ce să mai spună. Salvarea venise din partea Nuţei şi a Călinei, celelalte două colege, care au sugerat să mergem în cancelarie, pentru că situaţia delicată dintre mine şi Silvia se vedea din avion.

A. G. Îmi povesteaţi cu ceva timp înainte de acest interviu, că aţi petrecut momente extraordinare, ce v-au schimbat definitiv drumul către inima Silviei?

N. T. (Zâmbeşte puţin încurcat) După discuţia din cancelarie, între două pauze, ce a vizat în mare parte planul privind înfiinţarea organizaţiei, întrerupţi din când în când de chicoteala celorlate trei colege ce ne arauncau priviri complice pe sub gene, m-am oferit să le conduc până acasă, mai ales că se înserase.

Am ajuns destul de repede la locuinţa Silviei, care a vrut să-şi ia rămas bun dela noi, sub pretextul că este obosită. Numai că Lucica, care urzise dinainte se pare acest plan, a convins-o că ar fi bine să mergem toţi la Călina, să mai stăm de vorbă şi să ne încălzim cu un vin fiert, cu toate că

 

(va urma)

95 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional „Anastasescu”


SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Elevi, profesori şi invitaţi speciali au luat parte, joi, 13 noiembrie, la un eveniment festiv dedicat împlinirii a 95 de ani de la înfiinţarea prestigiosului Colegiu Naţional „Anastasescu” din Roşiorii de Vede.

Încă de la primele ore ale zilei în citadela anastasistă s-a resimţit emoţia evenimentului, oaspeţii au fost întâmpinaţi de directorul Şerban Răceanu, primiţi cu pâine şi sare, flori şi o mapă omagială din care se distingea revista „Tempus”. Printre invitaţi s-au regăsit primarul Cristian Duică, viceprimarul Teodoru Stângă, Anca Irina Vasile, inspector şcolar general adjunct, foste cadre didactice.

Festivităţile programate în amfiteatrul colegiului au scos în evidenţă aprecierea de care se bucură actualul corp profesoral, rezultatele notabile ale elevilor anastasişti, contribuţia colegiului la prestigiul învăţământului roşiorean la nivel naţional, precum şi importanţa apostolatului profesorilor în perioade nu tocmai propice pentru învăţământ.

Au fost evocate două figuri proeminente de dascăli ai colegiului, Eugen Delcescu şi Nistor Teodorescu, profesori şi scriitori deopotrivă, prin descrierile Simonei Băluş, preşedinta Fundaţiei ”Mihai Eminescu”, Alexandru Teacă, fost director, şi Argentin Şt. Porumbeanu, autorul monografiei Colegiu Naţional „Anastasescu”.

Emoţionante s-au dovedit, prin emulaţia produsă în sală, mesajul profesorului Iulian Buzu adus în atenţia publicului prin intermediul primarului Cristian Duică şi relatarea profesorului Alexandru Teacă despre disputele dramatice din zilele urmate cutremurului din 1977 când se hotărâse demolarea clădirii liceului.

Prestanţa profesorilor şi spiritual ludic al elevilor, în perioada directorului Alexandrescu, au fost descrise într-o notă aparte de profesorul Petre Fierăscu, elev pe atunci, punctând la capitolul amintiri.

Şi-au făcut simţită prezenţa prin aprecieri Cristiana Piper-Savu, Cecilia Niţulescu, Ion Scarlat, Dumitru Sanda, în numele partenerilor culturali vorbind Aura Bărbuţ.

SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Aflat la acest eveniment în dublă calitate, aceea de primar şi de fost elev al liceului, Cristian Duică ne-a declarat: „Sunt emoţionat şi totodată mândru că am urmat cursurile acestui  liceu, astăzi colegiu, o instituţie de elită a învăţământului teleormănean. Nu cred, indiferent de optimismul şi ardoarea lor de a reuşi, că cei ce au pus bazele acestei instituţii de învăţământ au anticipat că se va ajunge la acest nivel de evoluţie la cei 95 de ani câţi s-au scurs de la consemnarea primei zile de curs, dar cred că ar fi fost interesant să aflăm ce ar fi avut ei de spus. Aşa cum am afirmat şi la deschiderea festivităţilor din amfiteatrul colegiului, calitatea în educaţie provine din pasiunea, implicarea şi profesionalismul cadrelor didactice şi interesul elevilor pentru studiu, ceea ce aici este evident”.

Festivitatea a fost un bun prilej de a prezenta oaspeţilor olimpicii cu rezultate notabile, premiaţi de profesorul Paul Enache, preşedintele Fundaţiei “Anastasescu”, precum şi de a scoate în relief talentele artistice ale elevilor sub bagheta dirijorală a profesorului Petrică Predoi.

În opinia inspectorului şcolar general adjunct, Anca Irina Vasile, Colegiul Naţional ”Anastasescu” este un ”exemplu de şcoală a secolului XXI, bazată pe tradiţie neîntreruptă şi pe responsabilitatea actualilor profesori pentru educaţia elevilor”, făcând totodată şi o prezentare plastică a ceea ce reprezintă colegiul roşiorean astăzi: „mereu tânăr, mereu în frunte, chiar şi după 95 de ani”.

Priviri pe axa timpului

Dorinţa roşiorenilor pentru o societate nouă cu tineri educaţi se regăseşte şi în demersurile oficialităţilor locale, impulsionate de elita culturală a oraşului Roşiorii de Vede, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în zorii secolului XX. În acest sens, în anul 1919,  este iniţiată corespondenţa cu Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, în timpul  mandatului primarului Traian Stănescu, avocat şi deputat în Camera  Legislativă, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în oraş. Succesul dialogului epistolar, şi nu numai,  se regăseşte în recunoaşterea de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a capacităţii oraşului Roşiorii de Vede de a gestiona un demers de o asemenea importanţă. Din monografia colegiului, scrisă de profesorul Argentin Şt. Porumbeanu, reiese că data începerii cursurilor la proaspăt înfiinţatul gimnaziu teoretic este ziua de 11 noiembrie 1919, mai întâi în clădirea Şcolii primare de băieţi nr.1, situată în centrul oraşului, cu un efectiv total de 190 elevi. Un an mai târziu, în 1920, fraţii Niculache şi Ionel Anastasescu, donează un teren şi o clădire ce va fi amenajată pe cheltuiala acestora în scopul desfăşurării optime a orelor de curs, iniţiativă caritabilă ce rezolva definitiv problema unui local propriu, care condiţiona înscrierea gimnaziului pentru finanţare de la  bugetul statului, acesta funcţionând în anul şcolar 1919 – 1920  cu fonduri extrabugetare.

Istoria zbuciumată a secolului trecut influenţează şi evoluţia acestui bastion al învăţământului roşiorean, acesta cunoscând numeroase transformări, astfel: Liceu teoretic de băieţi (1924-1928); Liceul teoretic de băieţi ,,I. şi N. Anastasescu” (1928-1938); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-X (1948-1957); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XI (1957-1958); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XII (1968-1970); Liceul teoretic nr. 1 (1970-1978); Liceul industrial nr. 2 (1978-1990); Liceul Teoretic ,,Anastasescu” (1990-2000); Colegiul Naţional ,,Anastasescu (începând cu anul şcolar 2000-2001).

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”


Stan V. Cristea: „Marin Preda. Repere biobibliografice”

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Teleorman şi revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, se vor implica în organizarea celei de a XIV-a ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”. Manifestările finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi în localitatea Siliştea Gumeşti.
Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Astfel cei care vor să participe la acest festival, în calitate de concurenţi, aceştia trebuie să trimită 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini.
Câştigătorilor li se vor acorda şi premii: Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei); Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei). Iar Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf”, care este în valoare de 500 lei.
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului şi vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte şapte exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – municipiul Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.
Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” Teleorman.

”Puţini critici literari au analizat brutalitatea exclude lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc”


Sorin Preda

Sorin Preda

fragment din interviul cu prozatorul, publicistul şi profesorul de jurnalism Sorin Preda

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic: ”Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie – faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii.

La Silistea Gumesti

Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a” ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: ”Ce nenorocire dom’le… Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

*

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine:” Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat.”S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

*

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman “muncitoresc”; Moromeţii, vol II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile. N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îi urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun…Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza  cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer. Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce “intelectualii” de la madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui.