„Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile …”


– interviu cu Dan C. Mihăilescu, critic literar,  istoric literar și eseist –

SONY DSC

Dan C. Mihăilescu Foto: Gabriel Argeşeanu

A.G. Domnule Dan C. Mihăilescu, se mai citesc cărţile lui Marin Preda? Mai este autorul „Moromeților” un scriitor de actualitate pentru cititorul român?

D.C.M. Nu vă mai războiţi inutil cu întrebări deprimante. Luaţi oricare dintre marile nume ale literaturii noastre, de la Eminescu, Slavici, Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, până la Marin Preda sau Ioan Alexandru şi veţi vedea că – dincolo de manualul de literatură, adică de obligaţiile şcolare – nimeni nu mai este citit în libertate ca în dictatură. S-a schimbat absolut totul : şcoala, familia, morala, canoanele, mentalităţile, ideea de autoritate şi tacticile de supravieţuire, refugiul în trecut, mulţimea plăcerilor, nevoia evadării spirituale şi a culturii ca supravieţuire. Am absorbit editorial toată marea literatură mondială, suntem perfect sincronizaţi, iar tineretul internetic e obsedat să fie branşat la noutăţile clipei, nicidecum să mai palpite la tradiţie : cum să nu se citească Harry Potter şi Saga Amurg infinit mai pofticios decât La Medeleni, să zicem. Şi cum să nu atragă Salinger, Anaïs Nin, Henry Miller, Aglaja Veteranyi, Charles Bukowski, Pascal Brückner mai degrabă decât Dickens, Tolstoi, Marguerite Yourcenar, ba chiar Jules Verne sau Dumas, ca să nu mai vorbesc de Biblie, Dante, Chateaubriand, Novalis, Shakespeare ? În context, să ne bucurăm că măcar Maitreyi şi Romanul adolescentului miop, poate şi Toate pânzele sus (graţie redifuzării filmului), ţin pasul, la junimea de nişă, cu Maestrul şi Margareta şi Jocul cu mărgele de sticlă, necum să mai sperăm că liceenii vor descoperi de bună voie Moromeţii altfel decât prin regia lui Stere Gulea şi vor fi captaţi de Cel mai iubit dintre pământeni în plină atracţie exercitată de romanele neogotice cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori, războaie astrale, apocalips.

A. G. Dacă v-aţi plasa în Poiana lui Iocan (care nu mai este de actualitate în Siliștea Gumești) cu gândul de a vorbi despre Marin Preda, aţi alege ca interlocutori tinerii aşezaţi pe marginea şanţului s-au aţi prefera altfel de public?

D.C.M. Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile, ca în trist-savuroasele miniaturi de actualitate etnopsihologică gen „Las Fierbinţi”, „Vacanţa mare” ş.a.

Oricum, nu celor de pe marginea şanţului le-aş vorbi despre rostul lui Marin Preda, ci întâi de toate tinerilor scriitori (care, din nefericire, sunt hăt departe de ceea ce însemna conştiinţa literară în interbelicul al cărui ultim reprezentant de vârf a fost Preda) şi apoi studenţilor filologi, viitori profesori de literatură, sau oameni din mass media : spre a le demonstra ce înseamnă rostul formator, exemplar, al literaturii pentru arhitectura morală a unei naţii, într-o vreme care cultivă dezrădăcinarea, decerebrarea, şi dezumanizarea, fobia la tradiţii, dizarmonia şi relativismul aporetic, în dauna valorilor absolute. Iar dacă noii scriitori, gazetari şi profesori vor găsi energia, pasiunea şi priceperea de a-l readuce şi pe Marin Preda în orizontul de aşteptare al noilor promoţii, atunci vom putea reînnoda vechea, nobila ţesătură şi vom reîncepe dialogul reciproc avantajos al generaţiilor.

A. G. În perioada postdecembristă, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente ”în opera lui Marin Preda există realism socialist”, ”că se documenta din presa comunistă” ori că ”Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Sunt suficiente motive pentru a se spune că Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

D.C.M. Fireşte că adevărul, ca întotdeauna, e de căutat şi aflat la mijloc. Între, să zicem, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu. Între maximalismul Monicăi Lovinescu şi concesivul subtil (sau grosolan) travestit de tip Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, C. Stănescu & Co. Cum să judeci radical un fenomen întins pe decenii, cu infinite şi insolubile complicităţi între Putere şi supuşi, unde râsul e de plâns şi plânsul burlesc ? Esenţială este nu negarea (absurdă) a oricărei vinovăţii, ci înţelegerea ei, circumstanţierea cât mai atentă şi nepărtinitoare (dozând farmaceutic agravantele şi atenuantele), plus ierarhizarea culpabilităţii. Cum să-l etichetezi pe Marin Preda ca nomenclaturist pur şi simplu, ori stâlp al dictaturii comuniste ? Dacă-i aşa, atunci ce au fost, ca să ne rezumăm la cultură, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Mihail Roller, Dumitru Popescu, C. I. Gulian, Paul Georgescu, A. Toma, George Ivaşcu, Miron Constantinescu, Ion Brad, Dinu Săraru ş.cl. ? Dar, în acelaşi timp, cum să negi existenţa concesiilor, a unor puncte vulnerabile în bio-bibliografia scriitorului, meandrele ideologice şi ajustările estetice impuse de cenzură, negociate mai uşor sau mai greu şi acceptate mai mult sau mai puţin ? Maniheismul e tot ce se poate mai neavenit şi contraproductiv. Se poate, oare, nega vreun rând din toate exemplele care compun cartea lui Virgil Ierunca Româneşte ? Nu. Dar pot fi reduşi Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu, Cezar Petrescu, T. Vianu la cutare sau cutare mică-mare oroare pactizantă cu poruncile stalinismului dejist ? Aşa cum Eliade, Cioran şi Noica nu pot fi răpuşi în efigie, reduşi criminal, ca destin şi operă, la episoadele angajării legionare, tot aşa se cuvine disociat înţelept, cu bună măsură, în mulţimea cazurilor tranzacţionale care au facilitat continuitatea în plină epocă de ruptură, de la boieria de partid gen Alexandru Rosetti şi suprarealismul hohotitor al gazetăriei lui G. Călinescu din epoca stahanovismului, până la cochetăriile pseudodoctrinare ale lui Nichita Stănescu sau Mircea Nedelciu. Sunt cazuri enorme, precum Petru Dumitriu sau Adrian Păunescu, cazuri stupefiante, ca Titus Popovici sau Paul Georgescu, cazuri grotesc-lamentabile precum Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, cazuri indecidabile tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Botez, dar totodată şi o puzderie amorală, un ocean de nemernicie, de mediocritate mercantil colaboraţionistă, pe care, culmea, nu o acuză nimeni de nimic, tocmai din raţiuni de nulitate estetică. Aşa se face că vinovăţia se dezlipeşte nonşalant de pe umerii regimentelor de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Vitner, Nina Cassian, Mircea Sântimbreanu, Ion Potopin, Mircea Radu Iacoban, Ion Crânguleanu, Lucian Avramescu, Corneliu Vadim Tudor, Al. Andriţoiu, Dumitru Corbea, Dragoş Vicol, Eugen Evu etc. etc., ai sutelor de poetaştri înălţători de ode ceauşiste pe prima pagină a gazetelor, pentru ca toate privirile să se ridice, „normal”, în sus, către cele câteva mari statui supuse vituperării.

  În final, totul e chestiune de dispunere a accentului. Te discreditezi deopotrivă ocultând Ana Roşculeţ, sau contorsionarea sensurilor din Moromeţii II, dar şi decretându-le tocmai pe ele ca esenţă a întregului fenomen Marin Preda.

A. G. Credeţi că era urât pentru că femeile roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială, că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar, ar şi pentru că putea să călătorească în Franţa când voia? Sau pentru că era perceput  ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate, pe care Eugen Barbu îl ironiza  cu apelativul Ţărănoiul, motiv pentru care intelectualii de la  madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară?

D.C.M. Cum au mărturisit nu puţini dintre apropiaţii săi, Marin Preda avea (şi nu se sfia să-şi facă) mulţi duşmani. Ca mare talent, ca lider al pieţii (şi vieţii) literare, ca director al celei mai prestigioase edituri din ţară, ca om cu bani, relaţii politice la vârf şi valenţe histrionice adeseori surprinzător difuzate. (Cum oare să extragi un numitor comun din relaţiile strânse ale scriitorului cu Eugen Simion, Paul Georgescu şi Mihai Ungheanu, cu Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, Mircea Micu şi Ov.S. Crohmălniceanu, Geta Dimisianu şi Magdalena Popescu, Petre Anghel şi Ion Caraion ?). Când apărea Cel mai iubit dintre pământeni, războiul lui Marin Preda cu Eugen Barbu era deja străvechi, din epoca în care amândoi trăiau sub spectrul succesului lui Petru Dumitriu. Sigur că Preda a fost mereu resimţit ca un intrus, dorindu-se insularizarea lui definitivă în proza rurală. Cu aceeaşi mentalitate mafiotă ca aparatul represiv, şi scriitorimea, bine biciuită şi bişonată de critica literară, îşi împărţise zdravăn zonele de influenţă pe piaţă : Preda cu lumea satului, Barbu cu urbanul mahalagesc, Dumitriu cu aristocraţia „foştilor”. „Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” era gogoaşa otrăvită de leninism, stalinism şi dejism pentru a ucide chiaburimea, adică exact rădăcinile, textura originară, infailibilă a oricărei seminţii. De bună seamă că partidului îi conveneau Cronică de familie şi Groapa, ca şi Setea şi Desculţ, de altfel, faţă de Moromeţii. Pe de altă parte, Preda a ştiut, adică a avut voinţa culturală să facă saltul către urbanitate, către existenţialism, tema intelectualului inadaptabil, Camus, Dostoievski ş.a.m.d., ceea ce a isterizat jandarmeria de la Săptămâna. În fine, omul Preda ca atare, paradoxal în contorsionismul lui ciufut, sentimental, cu căderi abisale şi cruzimi rafinate, insondabil aliaj de nesiguranţă şi voinţă de putere, de fragilitate, cinism, dezorientare, agresivitate, depresie şi resemnare, plus o hiperafectivitate cu striaţii de sadism – însuşi omul, aşadar, era de-o complexitate prea puţin aptă să determine amiciţii necondiţionate, dar foarte generoasă, în schimb, cu aşteptările duşmanilor.

 A. G. Sunt păreri care susţin că Marin Preda a fost ostil regimului comunist, fapt ce i-a grăbit moartea. Dimpotrivă, există tot mai multe voci care spun contrariul. Oare cui mai foloseşte menţinerea acestui mister despre cauzele ce au provocat moartea prozatorului?

D.C.M. În ce mă priveşte, mi-am declarat public, în repetate rânduri, inapetenţa la teoriile conspiraţionist-asasine. Ca să se ajungă la crimă politică, e nevoie de drum lung, de vinovăţii radiar-oculte şi de o portanţă într-adevăr colosală, irepresibilă şi, deci, inevitabil condamnabilă, a victimei (Kennedy, Martin Luther King, Gandhi. Nu şi John Lennon sau Cornel Chiriac). Ca şi în cazul lui Eminescu şi Nicolae Labiş, ideea asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-lea, I. G. Duca şi C. Z. Codreanu) este o aberaţie, un delir, o diversiune care serveşte mai multor interese (partid, Securitate, culise editoriale, gazetărie de scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima-Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui Marin Preda, ca şi a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Nicolae Velea, Ion Stratan – morţi înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie a comunismului valah şi a (auto)hărţuirii organismului artistic – sunt tot atâtea pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic şi pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice.

A. G. De ce credeţi că după căderea cortinei comuniste, aproape tot ce s-a publicat despre viaţa lui Marin Preda nu a avut ecoul scontat în rândul cititorilor, indiferent că vorbim de ”Jurnal intim”, Convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, ”Moromeţii – Ultimul capitol” de Sorin Preda, cartea Marianei Sipoş ”Dosarul Marin Preda” ş.a.m.d.? Promovarea elementelor de cancan din viaţa prozatorului să fi contribuit la erodarea personalităţii sale în mentalul colectiv al românilor?

D.C.M. Revin la prima întrebare : după 1989 aproape nimic din ceea ce va fi însemnat ceva înainte nu a rămas neclintit sau nedărâmat. Ce spuneţi dvs. despre Preda se poate spune şi despre Eugen Barbu, Titus Popovici, Breban, Buzura, Bălăiţă, Ţoiu, Păunescu, Sălcudeanu, Everac, Marin Sorescu, M.H.Simionescu, inclusiv Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, T.T. Coşovei, Ştefan Agopian etc. Iar anecdotica abundentă, cultul culiselor şi memorialistica picantă ar fi trebuit, dimpotrivă, să relanseze personalitatea şi opera lui Preda. Întregul univers al prozei rurale, la noi ca pretutindeni, a intrat în eclipsă. Nici măcar exotismul de tip Macondo nu mai farmecă lectura tânără de azi nici pe sfert din cât i-a extaziat pe cei din generaţia mea. Nici expresionismul rural din extraordinara poezie de început a lui Ion Alexandru, sau din versurile Ioanei Mălăncioiu, nu mai atrag precum reuşesc s-o facă în zilele noastre formule tip Emil Brumaru şi Angela Marinescu. Malformat iremediabil, dezarticulat moral, fracturat de kitschul mahalagizării, viciat artistic şi caricatural religios, satul românesc atrage turistic şi poate cultural, în sensul cel mai larg, dar aproape deloc literar. Ştiu ce mi se va replica : dar Marin Preda nu este nicidecum reductibil la lumea satului. Aşa este. Însă nicio lectură critică, nicio exegeză nu a reuşit să contrabalanseze cumsecade, adică pe deplin convingător şi definitiv Moromeţii prin cealaltă parte a scrânciobului.

A. G. Cum comentaţi remarca lui Sorin Preda: ”Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui”?

D.C.M. Sorin Preda are perfectă dreptate. Nici eu nu m-am gândit vreodată să compar ceea ce am numit „căderea din rai” a lui Cioran, adică plecarea din Răşinari la Sibiu şi apoi la Bucureşti, cu „excluderea” lui Preda din Siliştea. A fost resimţită mult altfel. A fost cu totul altceva decât plecările lui Eminescu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Goga etc.

Cât despre relaţia lui cu satul natal, e de ajuns să ne amintim acea replică fabuloasă a unui consătean, înregistrată de Sorin Preda, acum câţiva ani, în captivanta lui carte Moromeţii. Ultimul capitol, precum că, vezi, Doamne, ce mare brânză Moromeţii ăştia şi toată faima scriitorului ? Acesta „putea să facă mai mult” ­; aşa ceva am fi fost în stare să scriem oricare din satul nostru…

A. G. Luând ca reper defectuoasa circulaţie a cărţii, precum şi conul de umbră în care intră scriitorul român după ce moda literară a epocii sale trece, cred că tema dezbătută de dumneavoastră cu ani în urmă şi la care ar fi fost interesant să auzim şi răspunsul lui Marin Preda, rămâne actuală: Pentru cine şi de ce scriitorul român (trăitor în ţară), dezabonat se pare de la Premiul Nobel, se încăpăţânează să scrie?

D.C.M. Eeeiii, aici e durere mare. Ce mai este, ziceam ceva mai sus, conştiinţa literară, aşa cum a avut-o Marin Preda într-o măsură unică printre contemporani, dar şi în posteritate ?

Să începem însă prin a veşteji obsesia Nobelului, care mi se pare degradantă, de nu finalmente ucigătoare. Cum bine spunea Monica Lovinescu, la ce bun să vânezi cu orice preţ traducerea într-o limbă străină, vânzând cîteva exemplare în cutare oraş din Apus, când tu ai de câştigat câteva milioane de cititori acasă ? Iar când ştii bine că Nobelul e întemeiat pe raţiuni geo-etno-politice şi abia la urmă estetice, la ce bun osteneala şi depresia finală ?

Cunosc destui intelectuali care se vor scriitori, care ar scrie, sau chiar au scris ceva, dar deplâng dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii literare, îşi cultivă masochist conştiinţa propriei inutilităţi şi bârfesc intens numele de succes. Cartea nu devine marfă şi nu cere tactici de marketing decât după ce a fost scrisă. Dacă simţi că ai vocaţie, atunci te-apuci pur şi simplu de scris. Şi scrii cât te ţin puterile. Nu începi să te plângi că poporul e analfabet, criticii găşcari, ziarele manelizate, revistele arondate feudal, că premiile se dau pe pile, că Mircea Cărtărescu e pompat artificial, iar până la Nobel ne mănâncă geostrategia. Dacă şi-n plină dictatură oricine avea într-adevăr valoare reuşea să-şi facă, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, o pârtie către tipar (nu vorbesc de teatru şi film, unde cenzura era de-o sută de ori mai dură şi ochiurile sitei mult mai mici), apoi în zilele noastre nu se poate să nu te afirmi în cele din urmă. Dacă, repet, te împinge talentul. Pe scurt, scriitorul român are, slavă Domnului, pentru cine să scrie. Totul e să aibă ce spune.

Badea Cârţan la Roşiorii de Vede


badea-cartanDiscutam zilele trecute  cu un distins profesor de istorie care mă privea oarecum sceptic în privinţa prezenţei lui Badea Cârţan la Roşiorii de Vede. Parcă nu-mi vine a credea nici mie, dar istoria amestecă în mojarul evoluției umane multe evenimente ce pot scăpa ochiului mai puțin vigilent al celui implicat în viața cetății.

Istoricii ne semnalează că partea de sud a Teleormanului a constituit teatru de război în timpul Războiului de Independenţă, în special linia Roşiorii de Vede – Alexandria. Roşiorii de Vede, un oraş galonat prin vechimea aşezării şi bogat prin numărul şi calitatea negustorilor, împreună cu satele din jur: Scrioaştea, Ţigănia Drăgăneşti, Albeşti Dulceanca, Belitori (Troianul), Crângeni, Băseşti (Călmăţuiu de Sus), Dorobanţi, au constituit un important pol al aprovizionării cu hrană şi animale a trupelor române şi ruseşti combatante la sud de Dunăre, mai ales prin gestionarea.

Dacă despre cele de mai sus se mai ştie câte ceva, despre următoarele fapte martorii sunt extrem de puţini.

Conform surselor, Roşiorii de Vede a adăpostit în casele mai mari, transformate în cazărmi, o parte din militarii ce au tranzitat judeţul spre front sau în sens invers, către interiorul ţării. Conform lui Petre Stroescu (Oraşul Roşiorii de Vede, p. 42), casele negustorului roşiorean Burcă, de pe strada Carpaţi, au constituit loc de popas ori de cazarmă pentru înalţi demnitari şi soldaţi.

În Roşiorul inundat la acea vremea de sălbăticia apelor aduse de râul Vedea, se aflau şi batalioane de rezervă pentru front, unde îşi completau instrucţia voluntarii şi rezerviştii. Printre cei dintâi îl găsim şi pe Gheorghe Badea Cârţan,” volintir în ’77”, înrolat de un ofiţer superior la jumătatea anului 1877 şi repartizat pentru instrucţie la un batalion de rezervă din Roşiorii de Vede, unde mai erau şi alţi voluntari din Ardeal.

Probabil, dacă nu ar fi existat momentele spumoase ale unui dialog al lui Badea Cârţan cu un superior în primele zile de instrucţie poate că celebrul nostru personaj  ar fi rămas doar un nume din miile de combatanţi ai acelui război.

Se relatează că în timpul instrucţiei i s-a dat o puşcă de lemn spre a învăţa tehnica atacului, ceea ce a creat în mintea sa idea de inutilitate în sprijinirea compatrioţilor din prima linie a luptelor, replicând verbal:” Bine domnule tambur-majur, dar cu flinta asta de lemn cum pot să răpun duşmanul?” (Octavian Matea, Viaţa de basm a lui Badea Cârţan, p. 32 – 33). Răspunsul devine interesant, ceea ce sugerează că subofiţerul repartizat cu instrucţia acelui batalion de voluntari cunoştea câte ceva din sprinţară viaţă a lui Gheorghe Badea Cârţan:” Cu asta (n.n. puşca de lemn), măi volintire, numai înveţi cum să porţi puşca adevărată, care nu se poartă ca o bâtă de cioban”.

După acest dialog, parcă rupt din” Moromeţii” lui Marin Preda, dorinţa de perfecţionare în tehnica de atac şi apărare în timpul luptei este tot mai mare pentru Badea Cârţan, dar şi perseverenţa în a îndeplini toate comenzile superiorilor în timpul marşurilor de instrucţie, chiar dacă nu-i plăceau strigătele tamburilor:” ăl cu paie, ăl cu fân” (sugerând de fapt comanda militară pentru picioare: stâng, drept). Cu toată dorinţa de a participa în prima linie a luptelor de la Plevna, Gheorghe Badea Cârţan nu mai are acest privilegiu ce ţi-l dă dragostea de ţară, întrucât la 28 noiembrie 1877 Plevna avea să fie cucerită de armata ruso-română.

Gabriel Argeşeanu

Ce mult ne-am iubit! O poveste de dragoste spusă printr-un interviu (I)



A. G. Îi spuneaţi doamnei Irina Stoica – bibliotecara de care astăzi ne este atât de dor -, într-o seară cu poezie la cenaclul “Gala Galaction”, în timp ce răsfoiaţi un caiet dictando cu foi îngălbenite acoperite de rânduri scrise cu cerneală albastră: “Când iubeşti trăieşti, în rest doar exişti. Dacă ai iubit vreodată ştii că fericire mai mare nu există”. Când v-aţi îndrăgostit de Silvia Fulga, doNistor Teodorescumnule Nistor Teodorescu?

N. T. Se întâmpla la jumătatea lunii octombrie, în 1951. Eram la Turnu Măgurele, la o seara dansantă, ce încheia o consfătuire regională a tinerilor din zonă. Aceasta ţinuse doar trei zile, contrar obişnuinţei, tocmai pentru că se cerea rezolvarea unor probleme sociale ale acestora. Nu prea se ştia dacă se va organiza petrecerea de încheiere, dar gazdele au găsit resurse, ba chiar şi un acordeonist virtuos. Nu eram convins că Silvia Fulga, cea care-mi tulburase liniştea în clipa când s-a prezentat la consfătuire, va veni şi în acea seară. Trebuie să recunosc că a fost dragoste la prima vedere, iar ardoarea de a o revedea în acele clipe mă deruta profund, cu tot efortul făcut prietena Silviei Zoica Dinu, care mă încuraja să aştept sosirea ei la petrecere. Silvia era din Slătioara, absolventă a Şcolii Pedagogice din Slatina şi proaspăt numită învăţătoare în Uda Paciurea. De statură medie, bine făcută, cu un zâmbet ce-ţi făcea obrajii să plesnească de roşeaţă şi o mare de vise ce se oglindea în ochii ei albaştrii. Nu am observat când, dar venise şi stătea aşezată pe o canapea, elegantă, parcă dintr-o lume unde eleganţa şi frumuseţea erau obligatorii. Eram atât de intimidat de această prezenţă angelică şi nici nu-ţi trece prin cap câte planuri îmi făceam să capăt curajul de a o invita la dans, mai ales că atrăgea mai toate privirile băieţilor din sală. Parcă o şi văd în lumina aceea difuză a salonului de dans, cu un păr castaniu, superb, lăsat să îi cadă pe spate, peste tailleur-ul bleumarin închis. Nu ştiu cum se întâmplă, dar dacă destinul lucrează, face în aşa fel şi te împinge pe drumul ce ţi-e scris. Aşa a fost şi în acea seară. Eu bâjbâiam în planuri de a ajunge la ea ca să o invit la dans, ca nu cumva să o invite altcineva, când Silvia – însoţită de Zoica Dinu care viza un alt timid ca mine ce se foia precum fluturele în jurul lămpi – s-a oprit în faţa mea întrebându-mă dacă dansez. Închipuie-ţi acel moment, în care aproape că leşinasem de fericire, rostind cu atâta căldură “Da!”, urmat de numele ei, aşa cum nu mai pronunţasem vreodată pentru cineva. Coincidenţă s-au nu, tocmai atunci acordeonistul interpreta ”Primul nostru tangou”. Aşa a început totul, iar în acea seara am dansat toate tangourile şi valsurile ce s-au cântat.

A. G. Şi din acea seară aţi rămas împreună?

N. T. (Zâmbeşte) Ar fi fost prea simplu. Ne-am despărţit prieteneşte, fără tandreţile ce ţi le poţi închipui după o astfel de seară. Eram prea romantici pentru a da buzna unul în viaţa celuilalt. Am dormit puţin în acea noapte măcinat şi tulburat de gânduri şi de dorinţa de a o revedea. Dimineaţa, cu ochii încercănaţi de nesomn, mânat de treburi am pornit pe strada principală din Turnu Măgurele, aglomerată de localnici veniţi din Măgurele şi Odaia să facă cumpărături la oraş. Atât eram de dus cu gândul la ea, că nu vedeam pe nimeni pe stradă,  că aproape era să mă lovesc nas în nas cu ea şi Lucica, o prietenă a Silviei. A zâmbit fâstâcită de hilarul situaţiei, iar eu năucit aproape că rămăsesem fără aer. După ce ne-am revenit, râzând toţi trei de ce ni se întâmplă,  am schimbat câteva amabilităţi şi ne-am despărţit repede, de parcă ne era frică să nu ni se întâmple ceva. După această bruscă reîntâlnire mă simţeam şi mai ameţit, având în urechi sunetul magic al celopr câteva cuvinte ce se repeta la nesfâşit precum un ecou. Eram îndrăgostit, dar funcţia mea nu-mi dădea răgaz să stau prea mult în Turnu Măgurele, să alerg după ea şi să-i spun ce simţeam. Chiar în acea după amiază am plecat la Roşiorii de Vede. Au urmat zile nu tocmai confortabile pentru sufletul meu. Deşi îmi propusesem să revin abia pe 15 noiembrie la Turnu Măgurele, pe 21 octombrie, seara, adus de automotorul de la orele 19, m-am înfiinţat în oraşul unde îmi găsisem dragostea. Şi iar destinu al făcut ca aproape de centrul oraşului să o întâlnesc pe Lucica. După câteva schimburi verbale amicale, sesizând că nu are un program stabilit, am invitat-o să facem câţiva paşi spre parcul ”11 Februarie”. Din vorbă în vorbă am ajuns şi la subiectul ce mă frământa şi mă adusese mai devreme decât credeam la Turnu Măgurele. Lucica era o fire alunecoasă şi foarte bine poziţionată în fraze dacă vroia să obţină un răspuns de la cineva. Înţelegeam că mă întreabă cu şiretenie despre cum o văd eu pe Silvia şi de unde ştiu că o plac dacă nu o mai întâlnisem din dimineaţa când aproape că ne lovisem unul de altul. Nu eram nici eu chiar aşa de naiv, dar ca să-mi ating scopul de a primi cât mai multe informaţii despre marea mea iubire trebuia să joc cum îmi cânta, fiind  sigur că în dialogul dintre ele eu fusesem un subiect fierbinte. După ce mi-a cântărit răspunsurile a mărturisit că Silviei îi place de mine, dar nu crede că sunt interesat de ea din moment ce nu am mai cautat-o. Şi ca să-i demonstrez că am sentimente sincere ar fi fost firesc să-i scriu o scrisoare prin care să-i cer prietenia.


A. G. Şi aţi scris scrisoarea aceea?

N. T. Nu chiar atunci, ci câteva ore mai târziu, noaptea, la sediul Comitetului Raional unde înnoptasem, urmând ca dimineaţa să o înmânez Lucicăi, căreia îi dădusem întâlnire tot în apropierea parcului de unde ne despărţisem cu o seara înainte. Chiar şi atunci am avut emoţii, fapt ce demonstrează că tot ce este valoros se obţine în timp şi cu multă trudă. Aglomerasilvia-fulga-si-nistor-teodorescu-2ţia din zonă ne-a făcut să ne căutăm reciproc şi numai întâmplarea a făcut să ne zărim după vreo jumătate de oră de întors capul într-o parte şi alta. Ne-am acuzat prieteneşte unul pe altul pentru aşteptarea prelungită, dar am ajuns la concluzia că amândoi aveam dreptate. În  timp ce o rugam să îi înmâneze Silviei scrisoare când ajunge la Uda, i-am spus şi că voi pleca militar la sfârşitul lui noiembrie. Lucica m-a privit perplexă, apoi a întrebat: “Şi Silvia? Pentru ce îi mai dai scrisoarea?” I-am explicat că Silviei va afla din scrisoare, urmând ca eu să vin la Uda Paciurea în interes de serviciu, înainte de a mă încorpora, şi să am o discuţie serioasă cu cea pe care doream a fi soţia mea. La puţin timp după ce am înmânat scrisoarea, pe 6 noiembrie, eram prezent printre călătorii cursei RATA pe ruta Turnu Măgurele – Plopii Slăviteşti, având ca destinaţie Uda Paciurea, cu pretextul de a creea acolo o organizaţie de pionieri. Dar gândul meu era la Silvia, la ce voi face spre ai câştiga încrederea Silviei. Timpul a trecut repede, gândul zburând anapoda, prin fel defel delocuri romantice ce ne găzduia doar pe noi doi.  Ajungând la Uda Paciurea nu mi-am ales al traseu decât spre şcoală, căutând cu înfrigurare clădirea, unde speram să o întâlnesc pe Silvia. Nu-ţi închipui ce dezamăgit am fost când am aflat că nu este la ore. Un coleg al Silviei, învăţător, aflând că sunt venit cu treburi oficiale şi Silvia Fulga era cea care urma să fie implicată în acest proiect, a trimis un elev la ea acasă să o anunţe că trebuie să vină la şcoală. Ştiu că am fumat două ţigări până a sosit. Nu venise singură, ci înspţită de încă trei colege, inclusiv Lucica, care mă şi ”luase în balon”, făcând semn cu ochiul Silviei că am ajuns mai devreme decât anunţasem, adus de ”treburi urgente”. Adevărul este că decalasem înadins ziua în care era programat să fac întâlnirea de constituire a organizaţiei. Sarcasmul Lucicăi o făcuse să roşească pe Silvia, care se fâstâcise de tot, ne mai ştiind ce să mai spună. Salvarea venise din partea Nuţei şi a Călinei, celelalte două colege, care au sugerat să mergem în cancelarie, pentru că situaţia delicată dintre mine şi Silvia se vedea din avion.

A. G. Îmi povesteaţi cu ceva timp înainte de acest interviu, că aţi petrecut momente extraordinare, ce v-au schimbat definitiv drumul către inima Silviei?

N. T. (Zâmbeşte puţin încurcat) După discuţia din cancelarie, între două pauze, ce a vizat în mare parte planul privind înfiinţarea organizaţiei, întrerupţi din când în când de chicoteala celorlate trei colege ce ne arauncau priviri complice pe sub gene, m-am oferit să le conduc până acasă, mai ales că se înserase.

Am ajuns destul de repede la locuinţa Silviei, care a vrut să-şi ia rămas bun dela noi, sub pretextul că este obosită. Numai că Lucica, care urzise dinainte se pare acest plan, a convins-o că ar fi bine să mergem toţi la Călina, să mai stăm de vorbă şi să ne încălzim cu un vin fiert, cu toate că

 

(va urma)

RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »


SONY DSC

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

SONY DSCÎn 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.

DORU ROATĂ: ”Geo Văduva credea că sunt securist”


Doru Roata

 

artist plastic, născută la 19  decembrie 1960 în municipiul Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman

Faci parte din categoria artiştilor plastici ajunşi la vârsta maturităţii, fără a înceta să experimentezi, fără a te fixa într-un anumit canon artistic prin care să fie identificată creaţia ta. Am văzut în atelier lucrări care contrapun postmodernismul influenţelor clasicilor şi mă întrebam dacă nu cumva trăieşti sub presiunea poziţionării într-un spaţiu geografic marginal al artei plastice, cum este Roşiorul?

Este adevărat că într-un spaţiu geografic marginal artistul este văduvit de informaţia vizuală transmisă în spaţiile expoziţionale, informându-se mai mult din zona virtuală a internetului. Însă, recunosc că nu simt presiunea receSONY DSCptării noului şi nici nu gândesc lucrările mele din perspective poziţionării artistice pe mult discutata axă margine-centru. Îmi vin în minte cuvintele lui Sabin Bălaşa când vorbea despre artişti, indiferent de valoare sau provenienţă geografică, ca despre nişte camarazi. Odată cu trecerea timpului se va vedea unde îi este locul fiecărui artist, de aceea valoarea unui artist nu poate fi încremenită în prezent. Sabin Bălaşa, parafrazându-l pe Eugen Ionescu, spunea că arta îţi dă un sentiment de ordine, de linişte şi dă un sens Universului.

”Geo Văduva credea că sunt securist”

Îmi vorbeşti destul de des de Sabin Bălaşa, ceea ce mă determină să cred că te-a influenţat destul de mult prin modalităţile de exprimare artistică.

Nu numai Bălaşa, ci şi Vasile Grigore, Constantin Bernea, Horia Bernea, Constantin Gheorghiu, Sorin Ilfoveanu, fostul meu profesor de la liceu. Lumea artiştilor este tumultuoasă, iar ciocnirile de idei sunt permanente, ceea ce face să te raportezi cu greu la o idee artistică sau alta. Cel mult împrumuţi la începutul formării artistice elemente comune unui curent sau din maniera unui artist consacrat. Pictorul nu trebuie să fie fotograful realităţii, pentru că el trebuie să fie creator de lumi. Marea artă, spunea Sabin Bălaşa, este cea figurativă. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să neglijezi marii artişti realişti, pentru că nu poţi ajunge la suprasensibil fără să fi păşit prin lumea reală.

Dacă ar fi să mă gândesc cine m-a descoperit, gândul meu se îndreaptă spre Geo Văduva, pe când era la Roşiori, şi care povestea cunoscuţilor că la prima întâlnire cu mine a avut sentimentul că sunt securist şi vreau să-l urmăresc.

De ce ai ales pictura?

Părinţii suSONY DSCn frumoşii vinovaţi pentru acest plăcut destin artistic. Mama îmi cumpăra caiete de desen, iar eu simţeam că albul foilor este gata să mă absoarbă ca o sugativă. Şi acum mă văd, copil fiind, cum stăteam nemişcat la fereastră, cu ochii jucându-mi ca două mărgele să prindă cât mai exact forfota străzii pe care o aduceam apoi pe coala de hârtie, cu posibilităţile de exprimare ale acelei vârste.

Mai târziu, unchiul meu Sorin Roşu, care şi el era pătruns de acest fior artistic, ma făcut să iubesc şi mai mult desenul. Mă urca pe bicicleta lui şi lua direcţia hanului, unde alegea o zonă interesantă peisagistic, apoi începeam să desenăm ceea ce vedeam fiecare.

Un moment important a fost venirea profesorului Dumitru Ciocan la Şcoala nr. 2, care a avut darul de mă face să aleg Liceul de Artă din Piteşti unde destinul mi-a hărăzit pe profesorul Velcescu de la care aveam să deprind tehnica desenului în cărbune. Chiar dacă am fost al patruzecelea, ultimul deasupra liniei sub SONY DSCcare se aflau respinşii, bucuria mea nu avea margini că reuşisem la un liceu de prestigiu unde concurenţa era foarte mare pentru un loc. Atunci i-am cunoscut pe Sorin Ilfoveanu, fraţii Pantelie, Mariana Şenilă, sculptorul Nicolae Georgescu şi mulţi alţii. Cu toţi aceştia mi-a cizelat cultul pentru artă şi frumos.

De atunci, ca să o parafrazez pe doamna Anişoara Dobre, lucrez în tăcere la opera mea, începută cu primele lucrări expuse în 1972 la Tehnic Club Piteşti, expoziţia de grup a promoSONY DSCţiei mele de la Liceul de Artă din Piteşti, sub îndrumarea profesoarei Mariana  Şenilă.