„Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile …”


– interviu cu Dan C. Mihăilescu, critic literar,  istoric literar și eseist –

SONY DSC

Dan C. Mihăilescu Foto: Gabriel Argeşeanu

A.G. Domnule Dan C. Mihăilescu, se mai citesc cărţile lui Marin Preda? Mai este autorul „Moromeților” un scriitor de actualitate pentru cititorul român?

D.C.M. Nu vă mai războiţi inutil cu întrebări deprimante. Luaţi oricare dintre marile nume ale literaturii noastre, de la Eminescu, Slavici, Rebreanu, Blaga, Sadoveanu, Arghezi, până la Marin Preda sau Ioan Alexandru şi veţi vedea că – dincolo de manualul de literatură, adică de obligaţiile şcolare – nimeni nu mai este citit în libertate ca în dictatură. S-a schimbat absolut totul : şcoala, familia, morala, canoanele, mentalităţile, ideea de autoritate şi tacticile de supravieţuire, refugiul în trecut, mulţimea plăcerilor, nevoia evadării spirituale şi a culturii ca supravieţuire. Am absorbit editorial toată marea literatură mondială, suntem perfect sincronizaţi, iar tineretul internetic e obsedat să fie branşat la noutăţile clipei, nicidecum să mai palpite la tradiţie : cum să nu se citească Harry Potter şi Saga Amurg infinit mai pofticios decât La Medeleni, să zicem. Şi cum să nu atragă Salinger, Anaïs Nin, Henry Miller, Aglaja Veteranyi, Charles Bukowski, Pascal Brückner mai degrabă decât Dickens, Tolstoi, Marguerite Yourcenar, ba chiar Jules Verne sau Dumas, ca să nu mai vorbesc de Biblie, Dante, Chateaubriand, Novalis, Shakespeare ? În context, să ne bucurăm că măcar Maitreyi şi Romanul adolescentului miop, poate şi Toate pânzele sus (graţie redifuzării filmului), ţin pasul, la junimea de nişă, cu Maestrul şi Margareta şi Jocul cu mărgele de sticlă, necum să mai sperăm că liceenii vor descoperi de bună voie Moromeţii altfel decât prin regia lui Stere Gulea şi vor fi captaţi de Cel mai iubit dintre pământeni în plină atracţie exercitată de romanele neogotice cu vampiri, vârcolaci, vrăjitori, războaie astrale, apocalips.

A. G. Dacă v-aţi plasa în Poiana lui Iocan (care nu mai este de actualitate în Siliștea Gumești) cu gândul de a vorbi despre Marin Preda, aţi alege ca interlocutori tinerii aşezaţi pe marginea şanţului s-au aţi prefera altfel de public?

D.C.M. Poiana lui Iocan se poate întâlni în România, de 25 de ani încoace, în fiecare bloc, pe fiecare stradă sau uliţă, în parcurile cu mese de şah pentru pensionari, în toate cârciumele, de nu chiar în toate familiile, ca în trist-savuroasele miniaturi de actualitate etnopsihologică gen „Las Fierbinţi”, „Vacanţa mare” ş.a.

Oricum, nu celor de pe marginea şanţului le-aş vorbi despre rostul lui Marin Preda, ci întâi de toate tinerilor scriitori (care, din nefericire, sunt hăt departe de ceea ce însemna conştiinţa literară în interbelicul al cărui ultim reprezentant de vârf a fost Preda) şi apoi studenţilor filologi, viitori profesori de literatură, sau oameni din mass media : spre a le demonstra ce înseamnă rostul formator, exemplar, al literaturii pentru arhitectura morală a unei naţii, într-o vreme care cultivă dezrădăcinarea, decerebrarea, şi dezumanizarea, fobia la tradiţii, dizarmonia şi relativismul aporetic, în dauna valorilor absolute. Iar dacă noii scriitori, gazetari şi profesori vor găsi energia, pasiunea şi priceperea de a-l readuce şi pe Marin Preda în orizontul de aşteptare al noilor promoţii, atunci vom putea reînnoda vechea, nobila ţesătură şi vom reîncepe dialogul reciproc avantajos al generaţiilor.

A. G. În perioada postdecembristă, personalitatea şi opera lui Marin Preda au intrat într-un soi de restaurare prin adăugarea unor elemente ”în opera lui Marin Preda există realism socialist”, ”că se documenta din presa comunistă” ori că ”Marin Preda a fost stâlpul puterii comuniste”. Sunt suficiente motive pentru a se spune că Marin Preda a fost un nomenclaturist şi un susţinător al regimului comunist din România?

D.C.M. Fireşte că adevărul, ca întotdeauna, e de căutat şi aflat la mijloc. Între, să zicem, Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu. Între maximalismul Monicăi Lovinescu şi concesivul subtil (sau grosolan) travestit de tip Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea, C. Stănescu & Co. Cum să judeci radical un fenomen întins pe decenii, cu infinite şi insolubile complicităţi între Putere şi supuşi, unde râsul e de plâns şi plânsul burlesc ? Esenţială este nu negarea (absurdă) a oricărei vinovăţii, ci înţelegerea ei, circumstanţierea cât mai atentă şi nepărtinitoare (dozând farmaceutic agravantele şi atenuantele), plus ierarhizarea culpabilităţii. Cum să-l etichetezi pe Marin Preda ca nomenclaturist pur şi simplu, ori stâlp al dictaturii comuniste ? Dacă-i aşa, atunci ce au fost, ca să ne rezumăm la cultură, Leonte Răutu, Silviu Brucan, Mihail Roller, Dumitru Popescu, C. I. Gulian, Paul Georgescu, A. Toma, George Ivaşcu, Miron Constantinescu, Ion Brad, Dinu Săraru ş.cl. ? Dar, în acelaşi timp, cum să negi existenţa concesiilor, a unor puncte vulnerabile în bio-bibliografia scriitorului, meandrele ideologice şi ajustările estetice impuse de cenzură, negociate mai uşor sau mai greu şi acceptate mai mult sau mai puţin ? Maniheismul e tot ce se poate mai neavenit şi contraproductiv. Se poate, oare, nega vreun rând din toate exemplele care compun cartea lui Virgil Ierunca Româneşte ? Nu. Dar pot fi reduşi Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu, Cezar Petrescu, T. Vianu la cutare sau cutare mică-mare oroare pactizantă cu poruncile stalinismului dejist ? Aşa cum Eliade, Cioran şi Noica nu pot fi răpuşi în efigie, reduşi criminal, ca destin şi operă, la episoadele angajării legionare, tot aşa se cuvine disociat înţelept, cu bună măsură, în mulţimea cazurilor tranzacţionale care au facilitat continuitatea în plină epocă de ruptură, de la boieria de partid gen Alexandru Rosetti şi suprarealismul hohotitor al gazetăriei lui G. Călinescu din epoca stahanovismului, până la cochetăriile pseudodoctrinare ale lui Nichita Stănescu sau Mircea Nedelciu. Sunt cazuri enorme, precum Petru Dumitriu sau Adrian Păunescu, cazuri stupefiante, ca Titus Popovici sau Paul Georgescu, cazuri grotesc-lamentabile precum Eugen Barbu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, cazuri indecidabile tip Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Dan Hăulică, Marin Sorescu, Ecaterina Oproiu, Mihai Botez, dar totodată şi o puzderie amorală, un ocean de nemernicie, de mediocritate mercantil colaboraţionistă, pe care, culmea, nu o acuză nimeni de nimic, tocmai din raţiuni de nulitate estetică. Aşa se face că vinovăţia se dezlipeşte nonşalant de pe umerii regimentelor de Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Ion Vitner, Nina Cassian, Mircea Sântimbreanu, Ion Potopin, Mircea Radu Iacoban, Ion Crânguleanu, Lucian Avramescu, Corneliu Vadim Tudor, Al. Andriţoiu, Dumitru Corbea, Dragoş Vicol, Eugen Evu etc. etc., ai sutelor de poetaştri înălţători de ode ceauşiste pe prima pagină a gazetelor, pentru ca toate privirile să se ridice, „normal”, în sus, către cele câteva mari statui supuse vituperării.

  În final, totul e chestiune de dispunere a accentului. Te discreditezi deopotrivă ocultând Ana Roşculeţ, sau contorsionarea sensurilor din Moromeţii II, dar şi decretându-le tocmai pe ele ca esenţă a întregului fenomen Marin Preda.

A. G. Credeţi că era urât pentru că femeile roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială, că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar, ar şi pentru că putea să călătorească în Franţa când voia? Sau pentru că era perceput  ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate, pe care Eugen Barbu îl ironiza  cu apelativul Ţărănoiul, motiv pentru care intelectualii de la  madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară?

D.C.M. Cum au mărturisit nu puţini dintre apropiaţii săi, Marin Preda avea (şi nu se sfia să-şi facă) mulţi duşmani. Ca mare talent, ca lider al pieţii (şi vieţii) literare, ca director al celei mai prestigioase edituri din ţară, ca om cu bani, relaţii politice la vârf şi valenţe histrionice adeseori surprinzător difuzate. (Cum oare să extragi un numitor comun din relaţiile strânse ale scriitorului cu Eugen Simion, Paul Georgescu şi Mihai Ungheanu, cu Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, Mircea Micu şi Ov.S. Crohmălniceanu, Geta Dimisianu şi Magdalena Popescu, Petre Anghel şi Ion Caraion ?). Când apărea Cel mai iubit dintre pământeni, războiul lui Marin Preda cu Eugen Barbu era deja străvechi, din epoca în care amândoi trăiau sub spectrul succesului lui Petru Dumitriu. Sigur că Preda a fost mereu resimţit ca un intrus, dorindu-se insularizarea lui definitivă în proza rurală. Cu aceeaşi mentalitate mafiotă ca aparatul represiv, şi scriitorimea, bine biciuită şi bişonată de critica literară, îşi împărţise zdravăn zonele de influenţă pe piaţă : Preda cu lumea satului, Barbu cu urbanul mahalagesc, Dumitriu cu aristocraţia „foştilor”. „Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” era gogoaşa otrăvită de leninism, stalinism şi dejism pentru a ucide chiaburimea, adică exact rădăcinile, textura originară, infailibilă a oricărei seminţii. De bună seamă că partidului îi conveneau Cronică de familie şi Groapa, ca şi Setea şi Desculţ, de altfel, faţă de Moromeţii. Pe de altă parte, Preda a ştiut, adică a avut voinţa culturală să facă saltul către urbanitate, către existenţialism, tema intelectualului inadaptabil, Camus, Dostoievski ş.a.m.d., ceea ce a isterizat jandarmeria de la Săptămâna. În fine, omul Preda ca atare, paradoxal în contorsionismul lui ciufut, sentimental, cu căderi abisale şi cruzimi rafinate, insondabil aliaj de nesiguranţă şi voinţă de putere, de fragilitate, cinism, dezorientare, agresivitate, depresie şi resemnare, plus o hiperafectivitate cu striaţii de sadism – însuşi omul, aşadar, era de-o complexitate prea puţin aptă să determine amiciţii necondiţionate, dar foarte generoasă, în schimb, cu aşteptările duşmanilor.

 A. G. Sunt păreri care susţin că Marin Preda a fost ostil regimului comunist, fapt ce i-a grăbit moartea. Dimpotrivă, există tot mai multe voci care spun contrariul. Oare cui mai foloseşte menţinerea acestui mister despre cauzele ce au provocat moartea prozatorului?

D.C.M. În ce mă priveşte, mi-am declarat public, în repetate rânduri, inapetenţa la teoriile conspiraţionist-asasine. Ca să se ajungă la crimă politică, e nevoie de drum lung, de vinovăţii radiar-oculte şi de o portanţă într-adevăr colosală, irepresibilă şi, deci, inevitabil condamnabilă, a victimei (Kennedy, Martin Luther King, Gandhi. Nu şi John Lennon sau Cornel Chiriac). Ca şi în cazul lui Eminescu şi Nicolae Labiş, ideea asasinării lui Marin Preda „din înalt ordin” (cum se spunea în anii lui Carol al II-lea, I. G. Duca şi C. Z. Codreanu) este o aberaţie, un delir, o diversiune care serveşte mai multor interese (partid, Securitate, culise editoriale, gazetărie de scandal). Cu totul altceva va fi fost la Ioan Petru Culianu, altceva cu Corneliu Dima-Drăgan, ca să nu mai vorbim de Pompiliu Marcea. Una peste alta, moartea lui Marin Preda, ca şi a lui Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Nicolae Velea, Ion Stratan – morţi înfiorător de simbolice pentru mizerabila agonie a comunismului valah şi a (auto)hărţuirii organismului artistic – sunt tot atâtea pledoarii subtextual-acuzatoare în egală măsură pentru defunctul sistem politic şi pentru nefericitele, eternele ispite ale boemei artistice.

A. G. De ce credeţi că după căderea cortinei comuniste, aproape tot ce s-a publicat despre viaţa lui Marin Preda nu a avut ecoul scontat în rândul cititorilor, indiferent că vorbim de ”Jurnal intim”, Convorbirile lui Eugen Simion cu Aurora Cornu, ”Moromeţii – Ultimul capitol” de Sorin Preda, cartea Marianei Sipoş ”Dosarul Marin Preda” ş.a.m.d.? Promovarea elementelor de cancan din viaţa prozatorului să fi contribuit la erodarea personalităţii sale în mentalul colectiv al românilor?

D.C.M. Revin la prima întrebare : după 1989 aproape nimic din ceea ce va fi însemnat ceva înainte nu a rămas neclintit sau nedărâmat. Ce spuneţi dvs. despre Preda se poate spune şi despre Eugen Barbu, Titus Popovici, Breban, Buzura, Bălăiţă, Ţoiu, Păunescu, Sălcudeanu, Everac, Marin Sorescu, M.H.Simionescu, inclusiv Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, T.T. Coşovei, Ştefan Agopian etc. Iar anecdotica abundentă, cultul culiselor şi memorialistica picantă ar fi trebuit, dimpotrivă, să relanseze personalitatea şi opera lui Preda. Întregul univers al prozei rurale, la noi ca pretutindeni, a intrat în eclipsă. Nici măcar exotismul de tip Macondo nu mai farmecă lectura tânără de azi nici pe sfert din cât i-a extaziat pe cei din generaţia mea. Nici expresionismul rural din extraordinara poezie de început a lui Ion Alexandru, sau din versurile Ioanei Mălăncioiu, nu mai atrag precum reuşesc s-o facă în zilele noastre formule tip Emil Brumaru şi Angela Marinescu. Malformat iremediabil, dezarticulat moral, fracturat de kitschul mahalagizării, viciat artistic şi caricatural religios, satul românesc atrage turistic şi poate cultural, în sensul cel mai larg, dar aproape deloc literar. Ştiu ce mi se va replica : dar Marin Preda nu este nicidecum reductibil la lumea satului. Aşa este. Însă nicio lectură critică, nicio exegeză nu a reuşit să contrabalanseze cumsecade, adică pe deplin convingător şi definitiv Moromeţii prin cealaltă parte a scrânciobului.

A. G. Cum comentaţi remarca lui Sorin Preda: ”Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui”?

D.C.M. Sorin Preda are perfectă dreptate. Nici eu nu m-am gândit vreodată să compar ceea ce am numit „căderea din rai” a lui Cioran, adică plecarea din Răşinari la Sibiu şi apoi la Bucureşti, cu „excluderea” lui Preda din Siliştea. A fost resimţită mult altfel. A fost cu totul altceva decât plecările lui Eminescu, Slavici, Creangă, Rebreanu, Goga etc.

Cât despre relaţia lui cu satul natal, e de ajuns să ne amintim acea replică fabuloasă a unui consătean, înregistrată de Sorin Preda, acum câţiva ani, în captivanta lui carte Moromeţii. Ultimul capitol, precum că, vezi, Doamne, ce mare brânză Moromeţii ăştia şi toată faima scriitorului ? Acesta „putea să facă mai mult” ­; aşa ceva am fi fost în stare să scriem oricare din satul nostru…

A. G. Luând ca reper defectuoasa circulaţie a cărţii, precum şi conul de umbră în care intră scriitorul român după ce moda literară a epocii sale trece, cred că tema dezbătută de dumneavoastră cu ani în urmă şi la care ar fi fost interesant să auzim şi răspunsul lui Marin Preda, rămâne actuală: Pentru cine şi de ce scriitorul român (trăitor în ţară), dezabonat se pare de la Premiul Nobel, se încăpăţânează să scrie?

D.C.M. Eeeiii, aici e durere mare. Ce mai este, ziceam ceva mai sus, conştiinţa literară, aşa cum a avut-o Marin Preda într-o măsură unică printre contemporani, dar şi în posteritate ?

Să începem însă prin a veşteji obsesia Nobelului, care mi se pare degradantă, de nu finalmente ucigătoare. Cum bine spunea Monica Lovinescu, la ce bun să vânezi cu orice preţ traducerea într-o limbă străină, vânzând cîteva exemplare în cutare oraş din Apus, când tu ai de câştigat câteva milioane de cititori acasă ? Iar când ştii bine că Nobelul e întemeiat pe raţiuni geo-etno-politice şi abia la urmă estetice, la ce bun osteneala şi depresia finală ?

Cunosc destui intelectuali care se vor scriitori, care ar scrie, sau chiar au scris ceva, dar deplâng dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii literare, îşi cultivă masochist conştiinţa propriei inutilităţi şi bârfesc intens numele de succes. Cartea nu devine marfă şi nu cere tactici de marketing decât după ce a fost scrisă. Dacă simţi că ai vocaţie, atunci te-apuci pur şi simplu de scris. Şi scrii cât te ţin puterile. Nu începi să te plângi că poporul e analfabet, criticii găşcari, ziarele manelizate, revistele arondate feudal, că premiile se dau pe pile, că Mircea Cărtărescu e pompat artificial, iar până la Nobel ne mănâncă geostrategia. Dacă şi-n plină dictatură oricine avea într-adevăr valoare reuşea să-şi facă, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, o pârtie către tipar (nu vorbesc de teatru şi film, unde cenzura era de-o sută de ori mai dură şi ochiurile sitei mult mai mici), apoi în zilele noastre nu se poate să nu te afirmi în cele din urmă. Dacă, repet, te împinge talentul. Pe scurt, scriitorul român are, slavă Domnului, pentru cine să scrie. Totul e să aibă ce spune.

”Puţini critici literari au analizat brutalitatea exclude lui Marin Preda din Siliştea, din căminul părintesc”


Sorin Preda

Sorin Preda

fragment din interviul cu prozatorul, publicistul şi profesorul de jurnalism Sorin Preda

Nu am asistat la prea multe întâlniri siliştene între Marin şi sora lui, Ilinca. Motivele ţin de programul încărcat al scriitorului, dar şi de precauţia marelui romancier de a împărtăşi momentele de intimitate din viaţa lui cu oricine. Era un privilegiu să-l însoţeşti pe Marin Preda în satul lui natal şi să-l observi cum se transformă treptat din directorul sever de editură care era, într-un elev scos la tablă de faţă cu părinţii şi inspectorul şcolar. Cred că, revenind la Siliştea, scriitorul avea mari şi intratabile emoţii, dar ştia să le ascundă în tăceri adânci sau în răbufniri intempestive de veselie (he-he-he!), atunci când arăta din goana maşinii spre un măgar înhămat la cotigă, după care concluziona filosofic: ”Marca Simplon, aprinderea cu ciomagul!”. Nu ştiu ce anume căuta el în Siliştea: prieteni, amintiri, gusturi sau noi întâmplări. În orice caz, chiar dacă nu era expansiv şi plimbăreţ, stătea de-o parte şi lua aminte. Era o lume care îl uimea în permanenţă. O lume plină de răutăţi şi exprimări sublime. O lume de oameni mintoşi, uşor înfumuraţi, proşti uneori, dar niciodată plicticoşi sau lipsiţi de haz. Oameni vii şi neclintiţi în credinţa lor că lumea începe şi se termină cu dânşii. Cam asta îl impresiona pe Marin, de câte ori revenea la obârşie – faptul că oamenii aceia simpli şi fără multă carte aveau orgoliul de a nu se lăsa striviţi de istorie sau altă entitate abstractă. Aşa erau (mai sunt oare?) siliştenii.

La Silistea Gumesti

Se supuneau formal oricărui regim politic, dar, în realitate, nu acceptau autoritatea nimănui (nici a perceptorului, nici a” ăluia mic” – Regele Mihai, şi cu atât mai puţin a băiatului lui Paţanghel, ajuns mare scriitor la Bucureşti), convinşi că, împinşi puţin de la spate şi având un dram de noroc, ei ar fi fost şi mai buni, şi mai renumiţi, şi mai de ispravă decât Marin sau generalul Dragnea. Pentru silişteni, soarele e neapărat un reper. E doar un astru destinat din plecare să se învârte temeinic şi neoprit în jurul lor. Când a aflat de moartea scriitorului, un bătrân din sat a început să se caine: ”Ce nenorocire dom’le… Ce nenorocire! Muri Marin Preda şi acu nu mai are cine să-mi scrie amintirile şi tot ce-am pătimit eu în timpul războiului! Rămăsei cu viaţa nescrisă. Rămăsei al nimănui”. Pentru silişteni, nenorocirile nu pot fi decât strict personale. Restul, de la războaie până la cataclisme naturale cu sute şi mii de morţi, nu reprezintă decât evenimente şi întâmplări numai bune de discutat în poiana lui Iocan sau la crâşma din dreptul Monumentului – cel cu porumbelul aşezat în cuibar, în aşteptarea păcii mondiale.

*

E greu să-l descrii pe Marin Preda. Nu semăna cu nimeni. Poate puţin cu Panait Istrati, puţin cu Eliade, când era tânăr. Ţin minte că la un moment dat (eram în Dionisie Lupu, nr 4), s-a uitat în oglindă şi, observând că e neras de câteva zile, a spus ca pentru sine:” Ce-ar fi să-mi las barbă şi să semăn câteva zile cu Hemingway”. Apoi, a râs şi s-a retras în liniştea sălii de baie, cugetând în sinea lui că, în ciuda aparenţelor, schimbul l-ar fi dezavantajat. Corect ar fi fost un schimb de înfăţişări – Marin să-şi lase barbă, iar Hemingway să-şi pună pe nas o pereche de ochelari cu dioptrii mari, asemenea marelui romancier siliştean. Revin deci şi spun că nu e uşor să-i faci un portret scriitorului. În realitatea lui de zi cu zi, Marin Preda era poliedric. Avea mai multe înfăţişări şi laturi distincte. Fiecare avea ocazia să-l cunoască în alt mod. Fostele iubite într-un fel; duşmanii, în altul. Avea ceva teatral în el, dar şi ceva extrem de profund, insondabil. Râdea cu o poftă nebună, visceral aproape. Tăcea la fel. Părea absent, cu mintea în vacanţă, iar peste nişte luni, era în stare să-ţi reproducă discuţia şi spusele tale cu o precizie de reportofon. Nu era confesiv, dar te putea surprinde cu o amintire ciudată, cu o mărturie la care nu te-ai fi aşteptat. Chiar dacă umorul nu-l părăsea niciodată, orice cuvânt sau constatare aveau în gura lui o apăsare de adevăr istoric, de lucru îndelung verificat.”S-a descoperit legea prostiei universale” zicea el şi îţi rezuma expresiv şi cu mult farmec Legea lui Peter, liniştit cumva că prostia nu e o aiureală, o scrânteală accidentală a minţii. Pentru Marin Preda era extrem de relaxant să afle că prostia poate fi ceva foarte serios, ce se studiază în universităţi celebre, după legităţi, principii şi formule exacte de calcul. Asta însemna că, având de lucru cu prostia, omenirea putea să lase în pace deşteptăciunea şi oamenii din dotare. Un timp măcar, cât să mai poată scrie el o carte.

*

Colaboraţionismul lui Marin Preda e o imensă prostie, ca să nu vorbesc în alţi termeni, de moralitate. Concesiile lui au fost mărunte şi taxate de chiar el, în persoană (de pildă, regreta nuvela Desfăşurarea şi, mai ales, regreta folosirea ei de către propaganda acelor vremuri). Celelalte acuze sunt fie inventate, fie preluate după ureche: Ana Roşculeţ nu e un roman “muncitoresc”; Moromeţii, vol II, nu e o odă închinată noilor realităţi socialiste; Delirul nu e o promisiune făcută lui Ceauşescu că va scrie despre mirifica lui biografie revoluţionară. Marin Preda nu era ahtiat după funcţii şi onoruri. Îi plăcea admiraţia oamenilor de pe stradă, a taximetriştilor, a elevelor visătoare, dar atât. Totul se rezuma la scrisul său şi la condiţia lui de scriitor profesionist. N-ar fi acceptat nici mort să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor, având oroare de protocol şi şedinţe interminabile. N-ar fi primit nicio funcţie de partid şi n-ar fi semnat nici cea mai nevinovată aluzie omagială. De asta, probabil, mulţi l-au urât pe Marin Preda. L-au urât pentru talentul şi perseverenţa lui profesionistă. L-au urât pentru femeile ce roiau în jurul lui, pentru soţiile frumoase, pentru numeroşii bani pe care îi primea la fiecare reeditare sau nouă apariţie editorială. Îi urau pentru că lua cina zilnic la Capşa şi nu avea niciun leu împrumutat de la Fondul Literar. Putea să călătorească în Franţa când voia. Putea să-şi petreacă nişte săptămâni de odihnă în cele mai luxoase camere de la Cumpătul, Pelişor sau Neptun…Marin Preda a fost ultimul scriitor român profesionist şi pigmeii nu puteau ierta un asemenea afront. Eugen Simion are altă mirare şi altă explicaţie. Întrebându-se de ce mulţi scriitori au continuat să-l urască şi după moarte, dl Simion găsea motivul în originea ţărănească a lui Preda. Se prea poate, marele romancier a fost perceput mereu ca un intrus, un parvenit, un intelectual fără facultate (ar fi putut oricând obţine diploma de la Filologie, dar, din diferite motive, a refuzat). Eugen Barbu, duşmanul lui de-o viaţă, îl ironiza  cu apelativul: Ţărănoiul. Ion Lăncrănjan (alt duşman neclintit) îl numea, atunci când se afla în toane mai bune: Chiorul. Cei care îl iubeau se mulţumeau să-i spună simplu: Monşer. Oricum, destinul lui Marin Preda nu a fost deloc plăcut. Destin de om alungat de peste tot şi neprimit de nimeni. În timp ce “intelectualii” de la madam Candrea  îl refuzau pe motiv că vine de la ţară cu o lume vetustă şi gregară, ţăranii lui de la Siliştea îl cam uşuiau, crezând că e cu nasul pe sus, că e d’al oraşului şi special vine cu maşina la poartă, ca să vadă lumea ce mare şi ce tare sculă naţională a ajuns. Poate să pară excesiv ce spun, dar puţini critici literari au analizat brutalitatea excluderii lui Marin din Siliştea, din căminul părintesc. Trauma acestei plecări forţate (chior şi dosădit, nu era bun de muncă) a resimţit-o toată viaţa. O traumă ce răzbate în filigran mai toată cărţile lui.