Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Anunțuri

RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »


SONY DSC

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

SONY DSCÎn 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.

DAN IORDĂCHESCU: „Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului”


Artist liric – bariton, născut la 2 iunie 1930  în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi

Dan Iordachescu

Bunica dumneavoastră maternă a ţinut un fel de jurnal din care reiese că vă aflaţi a treia oară la Roşiorii de Vede, contrar unor informaţii apărute prin presa locală, din care reiese că aţi călca prima dată pe aceste meleaguri. Nu pare un amănunt senzaţional, dar aş dori să-l lămuriţi la începutul dialogului.

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă? Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină. Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte chiar zilele acestea. Axcluzând acestincident comic, am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de oameni.

”Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş”

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist de succes?

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

”Eu sunt singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu Luciano Pavarotti”

Cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste vocal din timpul interpretării personajului?

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru, probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în suflet Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

Care este crezul ce va călăuzit în cele peste şase decenii de carieră neîntreruptă?

Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist

Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni


Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni. Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014 (foto: Gabriel Argeşeanu) SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.