DAN IORDĂCHESCU: „Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului”


Artist liric – bariton, născut la 2 iunie 1930  în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi

Dan Iordachescu

Bunica dumneavoastră maternă a ţinut un fel de jurnal din care reiese că vă aflaţi a treia oară la Roşiorii de Vede, contrar unor informaţii apărute prin presa locală, din care reiese că aţi călca prima dată pe aceste meleaguri. Nu pare un amănunt senzaţional, dar aş dori să-l lămuriţi la începutul dialogului.

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă? Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină. Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte chiar zilele acestea. Axcluzând acestincident comic, am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de oameni.

”Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş”

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist de succes?

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

”Eu sunt singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu Luciano Pavarotti”

Cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste vocal din timpul interpretării personajului?

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru, probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în suflet Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

Care este crezul ce va călăuzit în cele peste şase decenii de carieră neîntreruptă?

Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist

Anunțuri

Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni


Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni. Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014 (foto: Gabriel Argeşeanu) SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural


jpg

Hermina Scobici

– consideră artista plastică Hermina Scobici –

Cum ați început sa pictați și de unde pasiunea, doamnă Hermina Scobici?

Tatăl meu, care era inginer agronom, este cel care mi-a inoculat, cred că şi genetic, această dragoste pentru artă. Bunicul lui era preot şi venind într-o zi pictorii să reînnoiască pictura tatăl meu s-a ataşat foarte mult de ceea ce se petrecea acolo. Începuse chiar să dedice zilnic ore întregi desenului. Însă el nu a putut să facă acest gen de artă, îndreptându-se spre agronomie. Au fost şi vremurile de aşa natură. Începuse războiul, erau probleme sociale majore, iar căile spre latura artistică, cel puţin din zona noastră au fost limitate. Așadar, tata mi-a îndrumat primii paşi în desen, el m-a înscris şi la Liceul de Artă din Craiova. Îmi aduc aminte că mi-a cumpărat prin clasa a cincea o cutie de acuarele, ceea ce era fabulos pentru vremurile acelea. Ştiu că era o cutie metalică, de provenienţă germană, care cu siguranţă costase foarte mult, dar despre care nu am aflat nici azi cum a reuşit şi de unde să le procure. Eram cea mai fericită, atât de fericită că le făceam desenele la toţi copiii din clasă cu acele acuarele. Acesta a fost începutul. Apoi în cinci ani la Liceul de Artă mi s-au format nişte deprinderi deosebite, pe talentul care-l aveam.

Cine a avut o contribuție importantă la cizelarea educației artistice?

Cel care cred că fost decisiv pentru mine, este profesorul de pictură, desen şi istoria artei, Ilie Marineanu, pe care l-am avut la Liceul de Artă. I s-au mai alăturat mulţi alţii pe parcurs în definirea mea artistică, dar consider că de la dumnealui s-a produs acea combustie internă care m-a dus la arderea artistică. Un profesor foarte sever, a cărui severitate era greu să înţelegi în acea perioadă a copilăriei, dar când am ajuns la facultate am realizat că eram cu mult peste majoritatea colegilor din anul întâi ca nivel de cunoştinţe. Eu facultatea de artă am făcut-o la Timişoara în cadrul Institutului Pedagogic, unde am întâlnit pe profesorul Leon Vreme, un colorist remarcabil, care era foarte apropiat de elevi şi care, ne lua pe câţiva dintre noi, în general cei care îi păreau serioşi, şi ne aducea la Centrul de creaţie situat într-un parc foarte frumos. La facultate învăţam teoretic anumite tehnici, dar odată ajunşi acolo aveam posibilitatea să « furăm » din practica acelor tehnici, ceea ce era un lucru remarcabil pentru noi ca studenţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Secţia de muzeologie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, l-am avut profesor pe marele om de cultură Răzvan Theodorescu, Corina Nanu şi Alina Popa, două profesoare de excepţie, şi lista poate continua, ceea ce îmi întăreşte ideea că mi-a fost hărăzit să am noroc de asemenea oameni, fără de care sunt nu sunt convinsă că aş fi ajuns la acest nivel.

HERMINA_JPG

Hermina Scobici

Privind retrospectiv, care ar fi cele mai importante momente din cariera artistică ce v-au adus notorietatea de astăzi, deopotrivă printre artiști și elevi?

Cred că primul moment important al carierei mele artistice a fost prin anul trei de facultate, când am reuşit să deschid o expoziţiei într-un spaţiu foarte apropiat de aula mare a Universităţii din Timişoara. Un alt moment este Expoziţia Naţională de la Cluj, unde participau toate centrele universitare din ţară, iar mie mi s-au reţinut trei lucrări. Era mare lucru să ţi se reţină lucrări pentru acea expoziţie şi mai ales trei. Apoi realizările sunt tot mai multe, dar aşa cum mi-a spus cineva, eu sufăr de prea multă modestie, fapt pentru care, cu unele excepţii, nu mi-am dorit să ies în faţă cu expoziţii la Bucureşti. Eu cred că omul care este educat, cu o anumită cultură, nu trebuie să se bată permanent în piept ca ceilalţi să creadă tu eşti alfa şi omega. Dar se pare că a fost un autocontrol excesiv, ceea ce a făcut ca să revărs ceea ce ştiu asupra elevilor mei.

Cum ați defini condiţia artistului ce trăieşte şi crează în provincie?

În general, condiţia artistului din Teleorman nu este una tocmai privilegiată. În judeţ nu există un Fond Plastic, despre o filială a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) ce să mai vorbim. Cu ani în urmă exista în Roşiorii de Vede un grup numeros de artişti, foarte bine cotaţi, iar împreună cu artiştii din Alexandria ne afiliasem ca cenaclu la filiala UAP din Piteşti, iar mai târziu am trecut la cea din Craiova. Era foarte greu să pătrunzi în spaţiul expoziţional craiovean, dar datorită pictorului Cristea Ionescu, în perioada când trăia, eram invitaţi la expoziţiile anuale ale pictorilor din sud organizate de filiala UAP Craiova. Fapt ce mă determină să cred că influenţa dânsului era copleşitoare, de altfel el fiind profesorul preşedintelui de atunci al filialei craiovene.

Prin 1980 a fost o discuţie ca cenaclul nostru să se transforme într-o mică filială UAP, dar nu s-a materializat. Este adevărat că mulţi dintre colegii noştrii au plecat, cum este cazul profesorului Constantin Bichescu, care a ales Braşovul. Dintre toţi doar Dumitru Ciocan – Sin a depus un dosar de acceptare în UAP, dar în filiala Bucureşti. Eu nici nu mi-am dorit să fac acest lucru, dezamăgită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu ca artistă.

Să ştiţi că, în general, Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural, aşa cum este şi la capitolul învăţământ şi la multe alte capitole. Şi acest lucru mă doare, pentru că şi eu mă simt teleormăneancă, chiar dacă am venit aici în 1972. Eu am fost bine primită şi chiar acceptată imediat când am dorit să deschid o expoziţie. În Roşiorii de Vede se mai încearcă câte ceva în domeniul culturii. Dar nu este suficient pentru a schimba percepţia despre acest județ. Poate mă înşel, dar aşa simt eu.