Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.

Anunțuri