RODIAN DRĂGOI: „Aproape treisprezece ani, n-am publicat nici un vers”


 născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale (Teleorman)

Rodian Dragoi

Gabriel Argeșeanu: Care era atmosfera la cenaclul condus de poetul Florian Crețeanu?

Rodian Drăgoi: Pe vremea aceea, se citea mult, și scriitorul era foarte prețuit. Cenaclul condus de dascălul și poetul Florian Crețeanu își ținea ședințele săptămânal, la Casa de Cultură a orașului Turnu Măgurele. Aici veneau mulți aspiranți la gloria literară: elevi, studenți, profesori etc. Atunci, ca și acum, se scria foarte mult, dar exista o selecție riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puțin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a VII-a, la Școala generală din Lița, satul mamei mele, și trăiam o uluitoare poveste de dragoste, care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.
Acum aflu că Teleormanul nu mai are niciun cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-și șlefuiască creațiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulți condeieri, dar puțini au izbutit să se afirme la nivel național: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu și Constantin T. Ciubotaru.

„M-am speriat atât de rău, încât am urcat în primul tren și m-am întors în satul meu din câmpie.”

G. A.: În 1973, ați condus, la Turnu Măgurele, cenaclul ce purta numele poetului Dimitrie Stelaru, născut tot la Segarcea-Vale.

R. D.: Nu l-am cunoscut pe Dimitrie Stelaru. Nici măcar n-am știut că ne-am născut în același sat, la distanță de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în București, când am venit s-o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuță sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă așteaptă pe cineva. ,,Îl aștept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulți ani din lumea noastră.

G. A.: Îmi spuneați, cu ceva vreme în urmă, că vă leagă multe amintiri de scriitorii născuți în Teleorman.

R. D.: Multe și dragi amintiri. Atât de scriitorii rămași în județ, cât și de cei plecați pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu și alții, care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari și se bucurau unii de succesele celorlalți. Zaharia Stancu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii și se lupta pentru binele lor. Pe mine, m-a remarcat când aveam doar optsprezece ani și a decis să-mi editeze prima carte de versuri.
Drept urmare, într-o dimineață de vară, mi-am luat inima-n dinți și manuscrisul cărții sub braț, am urcat în tren și am poposit în București. Scriitorii pe care îi cunoșteam erau împărțiți în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta și editorial, ceilalți mă sfătuiau să nu ratez această șansă. Se făcuse seară și eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public și l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă așteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău, încât am urcat în primul tren și m-am întors în satul meu din câmpie.

G. A.: Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărți ?

R. D.: Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neașteptat succes, ba chiar a fost și premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinerețe au rezistat timpului, dar m-am și amărât, căci, dacă le-aș fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

„Aproape treisprezece ani, n-am publicat niciun vers.”

G. A.: Cum v–a cuprins dorința de a scrie poezie ?

R. D.: Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am „comis” pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum și ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinții mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel și chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

G. A.: Mai sunteți un „liric de câmpie” ce-și trimite „sângele să caute soarele” și visează să scrie o „carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

R. D.: Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai știi cine ești. Eu știu, sau cel puțin așa cred – și port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez – n-am încetat nicio clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hățișurile literaturii știu că, timp de aproape treisprezece ani, n-am publicat niciun vers. Motivul? Sper că se subînțelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori, deși primisem bun de tipar și luasem și un avans. Astea și multe altele au trecut, rănile au rămas. Însă sângele meu e într-o continuă și neliniștită căutare, căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură și de visători. Desigur, poezia este și o terapie pentru mine, care nu mai sunt țăran, dar nici orășean nu sunt.

G. A.: Cum își trăiește viața poetul care locuiește într-un bloc din cartierul Berceni, în care „vecinul de la etajul opt se tot spânzură și nu moare”?

R. D.: Eu, fiind un mare iubitor de liniște și de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am așezat în București, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat și încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.
Viața poetului trăită la bloc nu e nici mai bună, nici mai rea decât a celorlalți. Doar că el tânjește după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaș nu este o ficțiune, el există în carne și oase, nu a citit nicio carte, se bucură de fiecare zi și nu știe nimic despre viața de după moarte.

Valul trece, poezia rămâne – sau nu.

G. A.: Vă preocupă părerile criticilor despre poezia pe care o scrieți?

R. D.: Nu m-au interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar și fără să aștept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic și mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparține. Nu mă aflu în competiție cu nimeni, n-am făcut niciodată parte din vreun grup literar și mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

G. A.: Contează dacă poetul se poziționează la margine, creând în provincie? Sau la centru, publicând în capitală ?

R. D.: Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie, ca și în capitală, dar, pentru a se afirma sau consacra, e musai să publice în marile reviste bucureștene. Cunosc poeți talentați care s-au ratat, mulțumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc și poeți extrem de talentați care, stabilindu-se în București pentru a se înfrupta din recunoașterea națională, au dispărut în anonimat.

G. A.: Se tot afirmă că cititorul român s-a îndepărtat de poezie și nu dă semne că ar dori să se întoarcă la ea. Ca scriitor de poezie, aveți acest sentiment de înstrăinare a cititorilor?

R. D.: Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie, pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanșa de cărți proaste și foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate, care să selecteze valorile. Așa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar și în aceste condiții, împătimiții de poezie – și nu sunt puțini – continuă să citească.

Reclame

Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural


jpg

Hermina Scobici

– consideră artista plastică Hermina Scobici –

Cum ați început sa pictați și de unde pasiunea, doamnă Hermina Scobici?

Tatăl meu, care era inginer agronom, este cel care mi-a inoculat, cred că şi genetic, această dragoste pentru artă. Bunicul lui era preot şi venind într-o zi pictorii să reînnoiască pictura tatăl meu s-a ataşat foarte mult de ceea ce se petrecea acolo. Începuse chiar să dedice zilnic ore întregi desenului. Însă el nu a putut să facă acest gen de artă, îndreptându-se spre agronomie. Au fost şi vremurile de aşa natură. Începuse războiul, erau probleme sociale majore, iar căile spre latura artistică, cel puţin din zona noastră au fost limitate. Așadar, tata mi-a îndrumat primii paşi în desen, el m-a înscris şi la Liceul de Artă din Craiova. Îmi aduc aminte că mi-a cumpărat prin clasa a cincea o cutie de acuarele, ceea ce era fabulos pentru vremurile acelea. Ştiu că era o cutie metalică, de provenienţă germană, care cu siguranţă costase foarte mult, dar despre care nu am aflat nici azi cum a reuşit şi de unde să le procure. Eram cea mai fericită, atât de fericită că le făceam desenele la toţi copiii din clasă cu acele acuarele. Acesta a fost începutul. Apoi în cinci ani la Liceul de Artă mi s-au format nişte deprinderi deosebite, pe talentul care-l aveam.

Cine a avut o contribuție importantă la cizelarea educației artistice?

Cel care cred că fost decisiv pentru mine, este profesorul de pictură, desen şi istoria artei, Ilie Marineanu, pe care l-am avut la Liceul de Artă. I s-au mai alăturat mulţi alţii pe parcurs în definirea mea artistică, dar consider că de la dumnealui s-a produs acea combustie internă care m-a dus la arderea artistică. Un profesor foarte sever, a cărui severitate era greu să înţelegi în acea perioadă a copilăriei, dar când am ajuns la facultate am realizat că eram cu mult peste majoritatea colegilor din anul întâi ca nivel de cunoştinţe. Eu facultatea de artă am făcut-o la Timişoara în cadrul Institutului Pedagogic, unde am întâlnit pe profesorul Leon Vreme, un colorist remarcabil, care era foarte apropiat de elevi şi care, ne lua pe câţiva dintre noi, în general cei care îi păreau serioşi, şi ne aducea la Centrul de creaţie situat într-un parc foarte frumos. La facultate învăţam teoretic anumite tehnici, dar odată ajunşi acolo aveam posibilitatea să « furăm » din practica acelor tehnici, ceea ce era un lucru remarcabil pentru noi ca studenţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Secţia de muzeologie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, l-am avut profesor pe marele om de cultură Răzvan Theodorescu, Corina Nanu şi Alina Popa, două profesoare de excepţie, şi lista poate continua, ceea ce îmi întăreşte ideea că mi-a fost hărăzit să am noroc de asemenea oameni, fără de care sunt nu sunt convinsă că aş fi ajuns la acest nivel.

HERMINA_JPG

Hermina Scobici

Privind retrospectiv, care ar fi cele mai importante momente din cariera artistică ce v-au adus notorietatea de astăzi, deopotrivă printre artiști și elevi?

Cred că primul moment important al carierei mele artistice a fost prin anul trei de facultate, când am reuşit să deschid o expoziţiei într-un spaţiu foarte apropiat de aula mare a Universităţii din Timişoara. Un alt moment este Expoziţia Naţională de la Cluj, unde participau toate centrele universitare din ţară, iar mie mi s-au reţinut trei lucrări. Era mare lucru să ţi se reţină lucrări pentru acea expoziţie şi mai ales trei. Apoi realizările sunt tot mai multe, dar aşa cum mi-a spus cineva, eu sufăr de prea multă modestie, fapt pentru care, cu unele excepţii, nu mi-am dorit să ies în faţă cu expoziţii la Bucureşti. Eu cred că omul care este educat, cu o anumită cultură, nu trebuie să se bată permanent în piept ca ceilalţi să creadă tu eşti alfa şi omega. Dar se pare că a fost un autocontrol excesiv, ceea ce a făcut ca să revărs ceea ce ştiu asupra elevilor mei.

Cum ați defini condiţia artistului ce trăieşte şi crează în provincie?

În general, condiţia artistului din Teleorman nu este una tocmai privilegiată. În judeţ nu există un Fond Plastic, despre o filială a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) ce să mai vorbim. Cu ani în urmă exista în Roşiorii de Vede un grup numeros de artişti, foarte bine cotaţi, iar împreună cu artiştii din Alexandria ne afiliasem ca cenaclu la filiala UAP din Piteşti, iar mai târziu am trecut la cea din Craiova. Era foarte greu să pătrunzi în spaţiul expoziţional craiovean, dar datorită pictorului Cristea Ionescu, în perioada când trăia, eram invitaţi la expoziţiile anuale ale pictorilor din sud organizate de filiala UAP Craiova. Fapt ce mă determină să cred că influenţa dânsului era copleşitoare, de altfel el fiind profesorul preşedintelui de atunci al filialei craiovene.

Prin 1980 a fost o discuţie ca cenaclul nostru să se transforme într-o mică filială UAP, dar nu s-a materializat. Este adevărat că mulţi dintre colegii noştrii au plecat, cum este cazul profesorului Constantin Bichescu, care a ales Braşovul. Dintre toţi doar Dumitru Ciocan – Sin a depus un dosar de acceptare în UAP, dar în filiala Bucureşti. Eu nici nu mi-am dorit să fac acest lucru, dezamăgită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu ca artistă.

Să ştiţi că, în general, Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural, aşa cum este şi la capitolul învăţământ şi la multe alte capitole. Şi acest lucru mă doare, pentru că şi eu mă simt teleormăneancă, chiar dacă am venit aici în 1972. Eu am fost bine primită şi chiar acceptată imediat când am dorit să deschid o expoziţie. În Roşiorii de Vede se mai încearcă câte ceva în domeniul culturii. Dar nu este suficient pentru a schimba percepţia despre acest județ. Poate mă înşel, dar aşa simt eu.