Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Anunțuri

95 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional „Anastasescu”


SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Elevi, profesori şi invitaţi speciali au luat parte, joi, 13 noiembrie, la un eveniment festiv dedicat împlinirii a 95 de ani de la înfiinţarea prestigiosului Colegiu Naţional „Anastasescu” din Roşiorii de Vede.

Încă de la primele ore ale zilei în citadela anastasistă s-a resimţit emoţia evenimentului, oaspeţii au fost întâmpinaţi de directorul Şerban Răceanu, primiţi cu pâine şi sare, flori şi o mapă omagială din care se distingea revista „Tempus”. Printre invitaţi s-au regăsit primarul Cristian Duică, viceprimarul Teodoru Stângă, Anca Irina Vasile, inspector şcolar general adjunct, foste cadre didactice.

Festivităţile programate în amfiteatrul colegiului au scos în evidenţă aprecierea de care se bucură actualul corp profesoral, rezultatele notabile ale elevilor anastasişti, contribuţia colegiului la prestigiul învăţământului roşiorean la nivel naţional, precum şi importanţa apostolatului profesorilor în perioade nu tocmai propice pentru învăţământ.

Au fost evocate două figuri proeminente de dascăli ai colegiului, Eugen Delcescu şi Nistor Teodorescu, profesori şi scriitori deopotrivă, prin descrierile Simonei Băluş, preşedinta Fundaţiei ”Mihai Eminescu”, Alexandru Teacă, fost director, şi Argentin Şt. Porumbeanu, autorul monografiei Colegiu Naţional „Anastasescu”.

Emoţionante s-au dovedit, prin emulaţia produsă în sală, mesajul profesorului Iulian Buzu adus în atenţia publicului prin intermediul primarului Cristian Duică şi relatarea profesorului Alexandru Teacă despre disputele dramatice din zilele urmate cutremurului din 1977 când se hotărâse demolarea clădirii liceului.

Prestanţa profesorilor şi spiritual ludic al elevilor, în perioada directorului Alexandrescu, au fost descrise într-o notă aparte de profesorul Petre Fierăscu, elev pe atunci, punctând la capitolul amintiri.

Şi-au făcut simţită prezenţa prin aprecieri Cristiana Piper-Savu, Cecilia Niţulescu, Ion Scarlat, Dumitru Sanda, în numele partenerilor culturali vorbind Aura Bărbuţ.

SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Aflat la acest eveniment în dublă calitate, aceea de primar şi de fost elev al liceului, Cristian Duică ne-a declarat: „Sunt emoţionat şi totodată mândru că am urmat cursurile acestui  liceu, astăzi colegiu, o instituţie de elită a învăţământului teleormănean. Nu cred, indiferent de optimismul şi ardoarea lor de a reuşi, că cei ce au pus bazele acestei instituţii de învăţământ au anticipat că se va ajunge la acest nivel de evoluţie la cei 95 de ani câţi s-au scurs de la consemnarea primei zile de curs, dar cred că ar fi fost interesant să aflăm ce ar fi avut ei de spus. Aşa cum am afirmat şi la deschiderea festivităţilor din amfiteatrul colegiului, calitatea în educaţie provine din pasiunea, implicarea şi profesionalismul cadrelor didactice şi interesul elevilor pentru studiu, ceea ce aici este evident”.

Festivitatea a fost un bun prilej de a prezenta oaspeţilor olimpicii cu rezultate notabile, premiaţi de profesorul Paul Enache, preşedintele Fundaţiei “Anastasescu”, precum şi de a scoate în relief talentele artistice ale elevilor sub bagheta dirijorală a profesorului Petrică Predoi.

În opinia inspectorului şcolar general adjunct, Anca Irina Vasile, Colegiul Naţional ”Anastasescu” este un ”exemplu de şcoală a secolului XXI, bazată pe tradiţie neîntreruptă şi pe responsabilitatea actualilor profesori pentru educaţia elevilor”, făcând totodată şi o prezentare plastică a ceea ce reprezintă colegiul roşiorean astăzi: „mereu tânăr, mereu în frunte, chiar şi după 95 de ani”.

Priviri pe axa timpului

Dorinţa roşiorenilor pentru o societate nouă cu tineri educaţi se regăseşte şi în demersurile oficialităţilor locale, impulsionate de elita culturală a oraşului Roşiorii de Vede, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în zorii secolului XX. În acest sens, în anul 1919,  este iniţiată corespondenţa cu Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, în timpul  mandatului primarului Traian Stănescu, avocat şi deputat în Camera  Legislativă, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în oraş. Succesul dialogului epistolar, şi nu numai,  se regăseşte în recunoaşterea de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a capacităţii oraşului Roşiorii de Vede de a gestiona un demers de o asemenea importanţă. Din monografia colegiului, scrisă de profesorul Argentin Şt. Porumbeanu, reiese că data începerii cursurilor la proaspăt înfiinţatul gimnaziu teoretic este ziua de 11 noiembrie 1919, mai întâi în clădirea Şcolii primare de băieţi nr.1, situată în centrul oraşului, cu un efectiv total de 190 elevi. Un an mai târziu, în 1920, fraţii Niculache şi Ionel Anastasescu, donează un teren şi o clădire ce va fi amenajată pe cheltuiala acestora în scopul desfăşurării optime a orelor de curs, iniţiativă caritabilă ce rezolva definitiv problema unui local propriu, care condiţiona înscrierea gimnaziului pentru finanţare de la  bugetul statului, acesta funcţionând în anul şcolar 1919 – 1920  cu fonduri extrabugetare.

Istoria zbuciumată a secolului trecut influenţează şi evoluţia acestui bastion al învăţământului roşiorean, acesta cunoscând numeroase transformări, astfel: Liceu teoretic de băieţi (1924-1928); Liceul teoretic de băieţi ,,I. şi N. Anastasescu” (1928-1938); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-X (1948-1957); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XI (1957-1958); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XII (1968-1970); Liceul teoretic nr. 1 (1970-1978); Liceul industrial nr. 2 (1978-1990); Liceul Teoretic ,,Anastasescu” (1990-2000); Colegiul Naţional ,,Anastasescu (începând cu anul şcolar 2000-2001).

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Proza mea este o prelungire a trăirilor lirice


Gheorghe Stroe şi Florin Burtan, la Salcia (2004). Foto: Gabriel Argeşeanu

Interviu cu Florea Burtan, poet şi jurnalist, redactor-şef al Revistei Caligraf, membru al Uniunii Scriitorilor din România

 De ce consideraţii că ”orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală”? Ce a reprezentat cenaclul condus de Florian Crețeanu, pentru tânărul Florea Burtan? Cine erau cei ce frecventau acest cenaclu de la Turnu Măgurele?

Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş vrea să mă însoţeşti într-o călătorie imaginară, într-un sat de pe Valea Călmăţuiului. Un sat cu nume frumos – Crângu -, un sat, ca multe altele, venind din demultul veacurilor şi al vremurilor, prin zodii şi anotimpuri, prin mireasmă de salcâmi înfloriţi, primăvara, prin balada de aur a grâului, vara, prin melancolia blajină a toamnei, prin zăpezi şi colinde, iarna, şi să vedem ce s-a întâmplat cu acel copil de ţărani plecat de acasă, la vârsta de 15 ani, să-şi caute rostul. Acel copil a avut un drum cam sinuos. N-a fost dat la liceu, cum dorea şi visa el. Degeaba lăcrima prin grădină, şi se ruga de ai săi! A avut, totuşi, un pic de noroc, altfel, lucrurile puteau fi şi mai rele. Nu l-au dus la Şcoala de mecanici agricoli de la Roşiori, la tractoare, adică, aşa cum hotărâse tatăl, pentru că, în chiar vara aceea, odată cu înălţarea Combinatului de la Turnu Măgurele, s-a înfiinţat şi o Şcoală profesională de chimie, unde, acel copil a fost înscris şi, vreme de trei ani, a învăţat cum se fac îngrăşămintele chimice, deşi, n-avea nicio chemare pentru această meserie. Tot la acea vârstă, adolescentul firav şi străfulgerat de miracolul vieţii şi al lumii, a prins gustul şi dragostea de literatură, începând să scrie versuri, seara, târziu, în locurile mai ferite ale internatului în carte locuia. Nici acum nu-şi mai aduce bine aminte cum a fost acel început, dar, într-o duminică dimineaţa, a descins, sfios, blond şi subţirel, la Cenaclul literar de la Casa de cultură a oraşului, cenaclu renumit, condus, aşa cum ai precizat, de profesorul şi poetul Florian Creţeanu (prieten, din tinereţe, cu Zaharia Stancu), un admirabil dascăl şi priceput descoperitor şi modelator de tinere talente. Membrii acelui cenaclu erau de toate vârstele, dar, adolescentul care eram, a fost repede adoptat de un grup de creatori cam de aceeaşi vârstă, cu care a legat o strânsă prietenie, care durează şi astăzi. Este vorba de poeţii Florin Costinescu, Rodian Drăgoi, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu (din păcate, plecat prea devreme dintre noi), care, de-a lungul anilor, şi-au pus numele pe numeroase volume bine primite şi apreciate de cititori şi de critica literară.

Anii au trecut. Acel tânăr şi-a continuat studiile, vremurile însă s-au schimba, iar cenaclurile au dispărut. Nu ştim din ce cauză. Probabil, luaţi de “valurile vieţii “, ne-am înstrăinat unii de alţii, şi chiar de noi înşine. Ai dreptate, orice tentativă de a anima un cenaclu, în forma lui tradiţională, să zic aşa, se soldează, de fiecare dată, cu un eşec…

Ce ecou mai au astăzi întâlnirile pe care le-aţi avut cu Marin Preda, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu?… Cât de importante sunt aceste întâlniri pentru impulsul creative al unui tânăr poet?

Cu Marin Preda m-am întâlnit o singură dată, la celebra Editură Cartea Românească, unde era director şi unde mi-a apărut primul volum de versuri. Redactorul de carte, scriitorul Mircea Ciobanu, m-a îndemnat (somat, chiar!), să merg la autorul Moromeţilor şi să-i ofer un exemplar, cu autograf, desigur. Speriat şi emoţionat peste măsură, am pătruns în imensul birou al marelui prozator. Marin Preda scria ceva, aplecat cu groşii săi ochelari peste un teanc de coli. Fără să mă privească, i-am auzit vocea şi expresia aceea inconfundabilă: Da, monşer? Şi continua să scrie. Ştiţi, am îngăimat, mi-a apărut şi mie o carte, doresc să v-o ofer. Da, monşer, e bine, las-o aici, am s-o citesc şi eu… Păi, zic, sunt şi eu tot din Teleorman… Daaa?! S-a luminat maestrul, şi m-a privit prin imenşii săi ochelari. De unde din Teleorman? Păi, am zis, de pe lângă Turnu Măgurele… Aha, de pe lângă Turnu!… La Turnu Măgurele am fost eu încorporat militar, că acolo era pe-atunci reşedinţa judeţului nostru… Şi Combinatul ăla mai funcţionează? Mai funcţionează, don Preda, dar miroase a gaze peste tot, năvălesc mereu peste oraş, până şi peste bulgarii de la Nicopole… Şi cine lucrează acolo? Păi ce, dumneavoastră nu ştii?! Toată ţărănimea din împrejurimi, devenită ditamai clasa muncitoare… Ori fi şi de pe la mine, din Siliştea Gumeşti! Sunt, zic, am avut şi eu destui colegi de-acolo, la şcoala de chimie… În fine, mulţumesc pentru carte, a mai zis, doar eu i-am dat bun de tipar… Şi maestrul s-a aplecat, din nou, peste teancul de manuscrise…

Cu poeţii Ion Gheorghe şi Grigore Hagiu, m-am întâlnit şi cunoscut la revista Luceafărul, unde cei doi erau redactori. După debutul publicistic la Contemporanul, cu susţinerea lor, am publicat frecvent, ani şi ani de zile, în paginile acestei importante reviste. De câteva ori, i-am însoţit la Cenaclul Labiş, condus de scriitorul Eugen Barbu, şi care se ţinea în celebra Sală a oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu Adrian Păunescu, fireşte, la revista Flacăra, la care am colaborat vreme îndelungată. Mai apoi, la Cenaclul Flacăra, luând parte la o serie de emisiuni televizate, în diferite zone ale ţării…

Aceste momente m-au marcat profund, mi-ai dat deplină încredere în talentul şi în destinul meu poetic, mi-a limpezit drumul afirmării literare…

Cine a girat volumul de debut” Flaut pe răni” la concursul organizat de Editura Cartea Românească?

În volumul meu de debut au crezut Mircea Ciobanu, de care am amintit, şi Marin Preda, care, din cât am aflat, se interesa de toate manuscrisele. Flautul pe răni a apărut cu o întârziere de vreo cinci-şase ani. Iniţial, fusesem prins în planul ferm al editurii (în 1974) dar, între timp, debutanţii au fost scoşi din planurile respective, urmând să fie editaţi doar prin concurs. Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru mine, a fost deosebit de importantă apariţia Flautului…, mai ales că a stârnit ceva interes, fiind comentată şi la Europa Liberă, ceea ce nu era de ici de colo!

„Florea Burtan scrie fără teamă de sunetul şi imaginea tradiţionaliste, de bătaia versului în metrul clasic, aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu”, scrie Horia Gârbea despre” Elegii din cătun” (Editura Tracus Arte, 20l2). De altfel faceţi parte din aceeaşi generaţie Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran. Nu ați fost tentat să experimentați formele moderne ale liricii? Chiar dacă astăzi nu se mai citește multă poezie, ați descoperit care este profilul acesteia?

Cred că a fi modern nu înseamnă neapărat să scrii fără rimă. Poţi fi modern şi scriind în « dulcele stil clasic”. Cei care au comentat poezia mea, au remarcat muzicalitatea şi un ritm ei impecabile, metafora subtilă, profunzimea expresiei şi, totodată, temele… moderne, dar dintotdeauna, ale poeziei: viaţa, iubirea, singurătatea, dorul, melancolia, moartea… Sunt convins că acel profil, de care aminteşti, nu poate exista în afara lirismului.

Ion Miloș, făcând trimitere la Beaudlaire, spunea în articolul ”Durerea poeziei!” că ”fără pâine poţi trăi câteva zile, fără poezie nici o zi. Poezia este vitamina sufletului şi sufletul limbii”. Şi cu toate acestea, putem spune că poezia rămâne o artă a adevărului care înfloreşte sub efemerul soare al modei literare?

Se poate trăi nu scriind neapărat poezie, ci şi citind poezie. Acea artă a adevărului (a frumosului) nu poate deveni remarcabilă doar ţinând pasul cu moda literară. Modele trec repede, şi ce rămâne în urma ei? O zădărnicie, lipsa propriului timbru creator, falsul, perisabilul etc…

Gheorghe Stroe crede că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Credeţi că vi se potriveşte opinia prozatorului Gheorghe Stroe sau aplecarea, când spre schiţe şi nuvele („Pedepsele”, 1994), când spre povestiri (” Amurgul zăpezilor”, 1995) şi, mai nou, spre roman (”Atelierul de tâmplărie”, 2013), vine dintr-o acută nevoie de confesiune.

Poeţii înăscuţi nu încheie niciodată ceea ce au de spus. Acest blestem frumos îi stăpânesc toată viaţa. Nu prea ştiu la ce se va fi gândit confratele Gheorghe Stroe când a făcut acele afirmaţii. În ceea ce mă priveşte, proza mea este o prelungire a trăirilor lirice.

Mai putem invoca centrul şi marginea în cultură?

Mai putem, dar o facem din punct de vedere al spaţiului geografic. Valori autentice există şi la centru, dar şi în provincie. Şi avem destule exemple, în acest sens. De pildă, aici, în Teleorman, trăieşte şi creează un remarcabil grup de scriitori. Unii dintre ei sunt prezenţe notorii la evenimentele literare organizate, la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor. Şi, din cât am constat, nu sunt cu nimic mai prejos de confraţii lor de la centru…

De ce într-un judeţ cu trei poli culturali consacraţi (Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele) nu avem decât o revistă de cultură la Alexandria (Caligraf)? Putem vorbi de o elită culturală în Teleorman?

Motivele existenţei doar a unei reviste în judeţ sunt multe, şi ele deţin de anumiţi factori, cu precădere financiari. Nu intru în amănunte, acum. E bine, totuşi, că există Caligraful, care se străduieşte să unească toţi polii de care aminteşti. Desigur, putem vorbi de o elită culturală (literară) în Teleorman. Mă refer, în primul rând, la cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, ai altor uniuni de creaţie, dar şi la jurnaliştii şi publiciştii din judeţ.

Cei doi, jurnalistul şi scriitorul, intră vreodată în conflict?

Nu prea intră, întrucât, fiecare are îşi are propriul domeniu de afirmare. Ceea ce ştiu este că cei mai buni jurnalişti provin din rândul scriitorilor, şi invers..

 

Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.