Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului


– interviu cu Marius Daniel Popescu –

mdp

Marius Daniel Popescu

                      Stabilit în Elveţia de la începutul anilor 1990, Marius Daniel Popescu a obţinut distincţii literare atât pentru poezie cât şi pentru proză, dintre care „Premiul Rilke” şi „Robert Walser“. Romanul de debut “La Symphonie du loup/ Simfonia lupului” pentru care a fost distins cu Premiul “Robert Walser” în Elveţia, a apărut, în traducere, la Editura Humanitas, în anul 2008.

       De ce ai părăsit România? De unde atracția către țara cantoanelor?

Am locuit în ţară până la începutul lui august 1990, iar nemulţumirile mele au fost aceleaşi cu nemulţumirile milioanelor de români ce au trăit dictatura lui Ceauşescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de igienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric şi de gaz şi de lemn de foc şi de benzină, lipsa de justiţie, lipsa de respect, lipsa de recunoaştere a valorilor au fost nemulţumirile unei naţiuni! Toate acestea s-au acumulat pentru mine, care la acea dată aveam 27 de ani.

Aventura în Elveţia a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Braşov revista ”Replica”, un săptămânal ce ieşea în 20.000 de exemplare şi se vindea foarte bine. Un mic grup de elveţieni, fete şi băieţi, studenţi, au venit să cunoască România de după Ceauşescu, iar eu m-am îndrăgostit de o elveţiancă ce făcea parte din acest grup. Cum şi ea se îndrăgostise de mine şi a venit de cinci ori din Elveţia să mă vadă în ţară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim şi să trăim în Elveţia. Și aşa am plecat din ţară pe întâi august 1990.

Cum nu ştiam nimic din limba franceză, aventura sau viaţa în Elveţia a început cu învăţarea limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de limbă franceză, am învăţat-o singur, cu dicţionare, cu cărţi, ziare şi emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întreţin mica familie, soţia era încă studentă la ştiinţe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne şi, la numai un an de Elveţia, am fost angajat ca şofer de autobuz şi troleibuz la Lausanne: aveam permisul de camion din ţară!

Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză, şi la numai cinci ani de când începusem să învăţ limba, am publicat primul volum de poezie scris în franceză “4 x 4, poeme cu tracţiune integrală”.

Mi-am făcut mulţi prieteni scriitori şi ziarişti, am început să le cunosc bine literatura şi critica literară, să le simt şi să le trăiesc din plin viaţa literară.

Romanul” Simfonia lupului”, pentru care ai primit premiul “Robert Walser”, te-a readus în atenția lumii literare românești, care uitase de Marius Daniel Popescu cel cu patru volume de poezie publicate până la mariajul. Ai fost surprins de acest val de simpatie care, este adevărat, urmat și de o critică favorabilă?

În ţară am fost un ”poet vizibil”, mai ales prin radicalismul tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci… proză: ”Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!”. Am avut parte de o vizibilitate superbă şi binefăcătoare din partea prietenilor din Braşov: Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Braşov am devenit prieten cu mulţi poeţi, scriitori şi critici literari din ţară.

Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari şi a revistelor literare se datorează ”structurilor şi ierarhiilor literare” de la noi. Eu sunt un poet marginal, cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un independent, un fel de sălbatic ce nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat.

Până acum am avut patru critici literare foarte bune în ţară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o deschidere a criticilor noştri în ceea ce priveşte observarea, analiza şi interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzaţie şi atât. Dacă în occident am fost invitat să-mi prezint literatura în cel puţin o sută de locuri, în ţară nimeni nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general.

Editurile din ţară, cred că ele sunt deschise persoanei mele, cărţilor mele, au tot interesul să mă integreze în programul lor editorial. Editurile nu mai funcţionează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din ţară, mult mai deschise şi mai întreprinzătoare, editurile încep să-şi joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Și cu toată această plasare marginală și cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare, în Elveţia ai primit Premiul „Rilke” (2006) pentru un volum de poezii.

Premiul Rilke a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elveţian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în limba franceză, inspirate din detaliile vieţii de zi cu zi de aici: am descrieri minuţioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură; eu sunt un sensibil permanent.

La numai doi ani distanță, în 2008, cititorul elvețian descoperea prozatorul Marius Daniel Popescu. Cât de important este premiul „Robert Walser” pentru recunoașterea valorii unui prozator?

Premiul “Robert Walser” – în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea oraşului Biel/Bienne, locul de naştere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956) – este cel mai prestigios premiu literar din Elveţia. Câştigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor şi cărţile sale, pentru traduceri şi posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferinţe şi colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar şi reprezentantul francofoniei în Iran. Chiar am reprezentat România la un mare festival literar în Franţa.

Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi creaţia şi să o dezvolţi, prin cărţile următoare şi prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale, pe toate scenele literare.

De ce consideri, în comparație cu francezii, că noi nu avem un sistem de evaluare a calităților literare?

La francezi, împotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune şi printr-o diversificare enormă. La ei există tradiţia literară, prestigioasă şi ea se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există deci o concurenţă imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi şi promova noutăţi literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurenţă enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană şi engleză, cu literatura americană şi cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spaţiu enorm dezbaterilor şi schimburilor de idei, ei sunt obişnuiţi cu valoarea literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forţă şi originalitate, francezii te supun maratonului de idei implicându-te zi de zi pe scena imensă a tratativelor literare. La francezi, cel mai important este scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost si va rămâne pentru eternitate un scriitor revendicativ, înainte de a fi un scriitor cu stil! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce aşteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche şi complexă, ea are bube în cap de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru că nu avem detaşarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de gaşca literară sau de minister al culturii, de a asuma, în creaţia literară, monstruozităţile şi frumuseţile româneşti. Rezervorul literar românesc, la propriu şi la figurat, a fost şi rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se împute sub soarele binevoitor al şefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, şefii culturali sunt scriitorii şi nu ceilalţi.

Spuneai cu alt prilej că Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Jean-Louis Kuffer te-au determinat să treci de la poezie la proză. Tot ei ți-au sugerat tema din romanul „Simfonia lupului”?

Cu „Simfonia lupului” am creat pasajul de trecere de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina, vorbeam, când ne întâlneam în ţară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 şi chiar după aceste evenimente istorice din ţară. George îmi spunea „scrie în fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat şi el tot timpul spunându-mi „tu eşti cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Aceşti doi prieteni au reprezentat şi reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia şi poezia rămâne prezentă chiar şi în „Simfonia lupului”: un profesor universitar şi critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!

Şocul ce m-a impulsionat să scriu proză sau poem în proză, să trec la o lucrare de anvergură, a fost o discuţie de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar şi ziarist, din Elveţia. Eu îi povesteam scene din viaţa românească din anii dictaturii lui Ceauşescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheaţa, să ne povesteşti cu forţa ta această viaţă românească plină de dureri şi de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă şi frumoasă cabană la munte, i-am cerut maşina lui de scris şi hârtii, l-am trimis la culcare şi m-am apucat să scriu: în câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”.

Romanul „Culorile rândunicii” (Premiul Federal pentru Literatură – 2012, Grand Prix Littéraire du Web 2012) continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viaţa noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viaţa românească şi sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”.

Gheorghe Stroe, prozator şi critic teleormănean, făcea o observaţie justă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură mai devreme de 40 de ani, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Vă regăsiţi în această apreciere?

Da, vârsta, experienţa literară au o contribuţie în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experienţe de viaţă şi literare, mai ales prin citirea multor cărţi, poţi să ataci cu mai multe şanse de reuşită romanul sau nuvela. Ştiu că voi învăţa tot timpul şi până la moarte, din experienţele vieţii reale şi din lecturile mele. Ce cărţi vor fi mai mature decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru şi din noi înşine şi să-l traducem pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în acelaşi timp finit şi infinit.

Am observat că există tendinţa de a pune în balanţă scriitorul şi profesia. Azi poţi fi şofer, mâine gazetar, poate funcţionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii. Dacă am continua nefireasca asociere a scriitorului cu profesia (din care îşi asigură existenţa zilnică), am ajunge la situaţii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ştefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu şi Eugen Lovinescu erau profesori şi lista este inepuizabilă. Crezi că ar trebui o delimitare a scriitorului de şoferul de autobuz?

Scriitorul şi şoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se intersectează sau se confundă unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conţine miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaştere sau chiar dispariţie, mediul şoferului este o mică parte, o parte infimă a societăţii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendinţa spre infinit, dorinţa de a percepe şi de a înţelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanţe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face şi desface”. Cei ce nu fac distincţia între scriitor şi şofer, cred că se interesează mai puţin de aspectul literatură şi dau o mare importanţă aspectului original al persoanei, al individului în carne şi oase, ei caută senzaţia sau scandalul jurnalistic, doresc provocarea publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendinţa să creadă că un şofer nu poate să vadă lumea, fiind şi scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe revelaţia scriitorului ce provine dintr-o lume de jos, şoferească, neobişnuită cu vorbele mari.

Adevărul este că nu exista şcoală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spui tu în formularea întrebării, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii şi putem întâlni scriitori fără nicio meserie.

Obişnuit cu variaţiile ziaristice, eu mă supun, mă adaptez tuturor viziunilor jurnalistice, nu mă deranjează să fiu asociat şoferului sau altor originalităţi, cum ar fi străinul adică „l’étranger”.

Cum a fost experiența atelierului literar susținut într-o închisoare?

Într-adevăr, am ţinut un atelier literar într-o închisoare de maximă securitate elveţiană, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Nu văd nimic anormal în tot acest atelier literar, ba din contră. Doi dintre deţinuţi, unul francez şi altul italian, scriau foarte bine şi se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puţin banditesc. Surprins de calităţile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elveţian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean şi-a plătit datoria ce o avea societăţii, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie şi să-şi promoveze cărţile, editorul îi publică textele deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-puşcăriaş nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-şofer.

Borges spunea: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Ai avut vreun model în diversele împrejurări ale vieții?

În felul lui, Borges avea dreptate. Această imitare a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca şi cum aş fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo imitarea se împleteşte cu o admiraţie a celuilalt, ce reiese din confundarea cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor.

Eu nu am modele, am însă foarte mulţi scriitori ce mă îndrumă, ei sunt români şi elveţieni, francezi şi germani, africani şi americani, israelieni şi palestinieni, sudamericani şi ruşi, polonezi şi finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele şi de toate religiile. Mă inspir peste tot, din tot felul de opere şi din toate secvenţele vieţii de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, vedeniile literare ce-mi aparţin.

Anunțuri