Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Anunțuri

RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »


SONY DSC

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

SONY DSCÎn 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.

DAN IORDĂCHESCU: „Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului”


Artist liric – bariton, născut la 2 iunie 1930  în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi

Dan Iordachescu

Bunica dumneavoastră maternă a ţinut un fel de jurnal din care reiese că vă aflaţi a treia oară la Roşiorii de Vede, contrar unor informaţii apărute prin presa locală, din care reiese că aţi călca prima dată pe aceste meleaguri. Nu pare un amănunt senzaţional, dar aş dori să-l lămuriţi la începutul dialogului.

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă? Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină. Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte chiar zilele acestea. Axcluzând acestincident comic, am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de oameni.

”Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş”

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist de succes?

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

”Eu sunt singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu Luciano Pavarotti”

Cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste vocal din timpul interpretării personajului?

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru, probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în suflet Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

Care este crezul ce va călăuzit în cele peste şase decenii de carieră neîntreruptă?

Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist

Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni


Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni. Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014 (foto: Gabriel Argeşeanu) SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014

Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului


– interviu cu sculptorul Costel Păun –

img_8549De ce aţi ales piatra de râu ca formă de exprimare a trăirilor artistice?

Trebuie să-ţi spun că sculptura este, pentru mine, o vocaţie, nu o profesie şi a început ca un hobby. Încă din anii copilăriei am fost atras de magia acestei arte sub toate formele ei, însă cu precădere m-a fascinat modelarea pietrei, îmblânzirea şi însufleţirea acesteia. Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci daca nu o ai, te poţi împiedica şi de o hârtie. Şi mai trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea iţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună. Uneori eu vin cu o idee dar piatra cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă eternitate, tinereţe, forţă, istorie şi religie. Constantin Brâncuşi spunea că ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Iar lucrările mele au la bază idei izvorâte din continua contemplare a lumii

Piatra impune tema sau aveţi dinainte planul pentru o anumită lucrare?

Nu fac schiţe aproape niciodată, ci las piatra să-mi arate ce trebuie îndepărtat până se conturează forma, folosind metoda de tăiere directă, aceeaşi ca şi la Brâncuşi. Schiţe fac doar la lucrările de îmbinare, unde tăietura trebuie să fie calculată la milimetru. Nu ştiu câţi înţeleg, dar piatra are suflet, iar eu i-l descopăr de fiecare dată când lucrez.

Credeţi că notorietatea unui artist este dată de prezenţa consistentă în spaţiul expoziţional sau de numărul de ore petrecute în atelierul de creaţie?

Sunt convins că notorietatea unui artist constă în talentul şi numărul de ore petrecute în atelier. Piatra iubeşte artistul şi se lasă descoperită atunci când acesta îi acordă toată atenţia în intimitatea atelierului. Spaţiul expoziţional este o prelungire a atelierului, care se deschide astfel publicului.

Care sunt trăsăturile distincte ale actualei faze din creaţia dumneavoastră?

Sculptura în piatră este rezultatul formării de obiecte tridimensionale. Acum sunt în perioada experimentării de îmbinare a pietrelor de diferite forme şi culori. De fapt acesta a fost şi dorinţa ce m-a animat, la sugestia pictorului Dumitru Ciocan-Sin în îmblânzirea pietrei.

Proza mea este o prelungire a trăirilor lirice


Gheorghe Stroe şi Florin Burtan, la Salcia (2004). Foto: Gabriel Argeşeanu

Interviu cu Florea Burtan, poet şi jurnalist, redactor-şef al Revistei Caligraf, membru al Uniunii Scriitorilor din România

 De ce consideraţii că ”orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală”? Ce a reprezentat cenaclul condus de Florian Crețeanu, pentru tânărul Florea Burtan? Cine erau cei ce frecventau acest cenaclu de la Turnu Măgurele?

Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş vrea să mă însoţeşti într-o călătorie imaginară, într-un sat de pe Valea Călmăţuiului. Un sat cu nume frumos – Crângu -, un sat, ca multe altele, venind din demultul veacurilor şi al vremurilor, prin zodii şi anotimpuri, prin mireasmă de salcâmi înfloriţi, primăvara, prin balada de aur a grâului, vara, prin melancolia blajină a toamnei, prin zăpezi şi colinde, iarna, şi să vedem ce s-a întâmplat cu acel copil de ţărani plecat de acasă, la vârsta de 15 ani, să-şi caute rostul. Acel copil a avut un drum cam sinuos. N-a fost dat la liceu, cum dorea şi visa el. Degeaba lăcrima prin grădină, şi se ruga de ai săi! A avut, totuşi, un pic de noroc, altfel, lucrurile puteau fi şi mai rele. Nu l-au dus la Şcoala de mecanici agricoli de la Roşiori, la tractoare, adică, aşa cum hotărâse tatăl, pentru că, în chiar vara aceea, odată cu înălţarea Combinatului de la Turnu Măgurele, s-a înfiinţat şi o Şcoală profesională de chimie, unde, acel copil a fost înscris şi, vreme de trei ani, a învăţat cum se fac îngrăşămintele chimice, deşi, n-avea nicio chemare pentru această meserie. Tot la acea vârstă, adolescentul firav şi străfulgerat de miracolul vieţii şi al lumii, a prins gustul şi dragostea de literatură, începând să scrie versuri, seara, târziu, în locurile mai ferite ale internatului în carte locuia. Nici acum nu-şi mai aduce bine aminte cum a fost acel început, dar, într-o duminică dimineaţa, a descins, sfios, blond şi subţirel, la Cenaclul literar de la Casa de cultură a oraşului, cenaclu renumit, condus, aşa cum ai precizat, de profesorul şi poetul Florian Creţeanu (prieten, din tinereţe, cu Zaharia Stancu), un admirabil dascăl şi priceput descoperitor şi modelator de tinere talente. Membrii acelui cenaclu erau de toate vârstele, dar, adolescentul care eram, a fost repede adoptat de un grup de creatori cam de aceeaşi vârstă, cu care a legat o strânsă prietenie, care durează şi astăzi. Este vorba de poeţii Florin Costinescu, Rodian Drăgoi, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu (din păcate, plecat prea devreme dintre noi), care, de-a lungul anilor, şi-au pus numele pe numeroase volume bine primite şi apreciate de cititori şi de critica literară.

Anii au trecut. Acel tânăr şi-a continuat studiile, vremurile însă s-au schimba, iar cenaclurile au dispărut. Nu ştim din ce cauză. Probabil, luaţi de “valurile vieţii “, ne-am înstrăinat unii de alţii, şi chiar de noi înşine. Ai dreptate, orice tentativă de a anima un cenaclu, în forma lui tradiţională, să zic aşa, se soldează, de fiecare dată, cu un eşec…

Ce ecou mai au astăzi întâlnirile pe care le-aţi avut cu Marin Preda, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu?… Cât de importante sunt aceste întâlniri pentru impulsul creative al unui tânăr poet?

Cu Marin Preda m-am întâlnit o singură dată, la celebra Editură Cartea Românească, unde era director şi unde mi-a apărut primul volum de versuri. Redactorul de carte, scriitorul Mircea Ciobanu, m-a îndemnat (somat, chiar!), să merg la autorul Moromeţilor şi să-i ofer un exemplar, cu autograf, desigur. Speriat şi emoţionat peste măsură, am pătruns în imensul birou al marelui prozator. Marin Preda scria ceva, aplecat cu groşii săi ochelari peste un teanc de coli. Fără să mă privească, i-am auzit vocea şi expresia aceea inconfundabilă: Da, monşer? Şi continua să scrie. Ştiţi, am îngăimat, mi-a apărut şi mie o carte, doresc să v-o ofer. Da, monşer, e bine, las-o aici, am s-o citesc şi eu… Păi, zic, sunt şi eu tot din Teleorman… Daaa?! S-a luminat maestrul, şi m-a privit prin imenşii săi ochelari. De unde din Teleorman? Păi, am zis, de pe lângă Turnu Măgurele… Aha, de pe lângă Turnu!… La Turnu Măgurele am fost eu încorporat militar, că acolo era pe-atunci reşedinţa judeţului nostru… Şi Combinatul ăla mai funcţionează? Mai funcţionează, don Preda, dar miroase a gaze peste tot, năvălesc mereu peste oraş, până şi peste bulgarii de la Nicopole… Şi cine lucrează acolo? Păi ce, dumneavoastră nu ştii?! Toată ţărănimea din împrejurimi, devenită ditamai clasa muncitoare… Ori fi şi de pe la mine, din Siliştea Gumeşti! Sunt, zic, am avut şi eu destui colegi de-acolo, la şcoala de chimie… În fine, mulţumesc pentru carte, a mai zis, doar eu i-am dat bun de tipar… Şi maestrul s-a aplecat, din nou, peste teancul de manuscrise…

Cu poeţii Ion Gheorghe şi Grigore Hagiu, m-am întâlnit şi cunoscut la revista Luceafărul, unde cei doi erau redactori. După debutul publicistic la Contemporanul, cu susţinerea lor, am publicat frecvent, ani şi ani de zile, în paginile acestei importante reviste. De câteva ori, i-am însoţit la Cenaclul Labiş, condus de scriitorul Eugen Barbu, şi care se ţinea în celebra Sală a oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu Adrian Păunescu, fireşte, la revista Flacăra, la care am colaborat vreme îndelungată. Mai apoi, la Cenaclul Flacăra, luând parte la o serie de emisiuni televizate, în diferite zone ale ţării…

Aceste momente m-au marcat profund, mi-ai dat deplină încredere în talentul şi în destinul meu poetic, mi-a limpezit drumul afirmării literare…

Cine a girat volumul de debut” Flaut pe răni” la concursul organizat de Editura Cartea Românească?

În volumul meu de debut au crezut Mircea Ciobanu, de care am amintit, şi Marin Preda, care, din cât am aflat, se interesa de toate manuscrisele. Flautul pe răni a apărut cu o întârziere de vreo cinci-şase ani. Iniţial, fusesem prins în planul ferm al editurii (în 1974) dar, între timp, debutanţii au fost scoşi din planurile respective, urmând să fie editaţi doar prin concurs. Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru mine, a fost deosebit de importantă apariţia Flautului…, mai ales că a stârnit ceva interes, fiind comentată şi la Europa Liberă, ceea ce nu era de ici de colo!

„Florea Burtan scrie fără teamă de sunetul şi imaginea tradiţionaliste, de bătaia versului în metrul clasic, aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu”, scrie Horia Gârbea despre” Elegii din cătun” (Editura Tracus Arte, 20l2). De altfel faceţi parte din aceeaşi generaţie Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran. Nu ați fost tentat să experimentați formele moderne ale liricii? Chiar dacă astăzi nu se mai citește multă poezie, ați descoperit care este profilul acesteia?

Cred că a fi modern nu înseamnă neapărat să scrii fără rimă. Poţi fi modern şi scriind în « dulcele stil clasic”. Cei care au comentat poezia mea, au remarcat muzicalitatea şi un ritm ei impecabile, metafora subtilă, profunzimea expresiei şi, totodată, temele… moderne, dar dintotdeauna, ale poeziei: viaţa, iubirea, singurătatea, dorul, melancolia, moartea… Sunt convins că acel profil, de care aminteşti, nu poate exista în afara lirismului.

Ion Miloș, făcând trimitere la Beaudlaire, spunea în articolul ”Durerea poeziei!” că ”fără pâine poţi trăi câteva zile, fără poezie nici o zi. Poezia este vitamina sufletului şi sufletul limbii”. Şi cu toate acestea, putem spune că poezia rămâne o artă a adevărului care înfloreşte sub efemerul soare al modei literare?

Se poate trăi nu scriind neapărat poezie, ci şi citind poezie. Acea artă a adevărului (a frumosului) nu poate deveni remarcabilă doar ţinând pasul cu moda literară. Modele trec repede, şi ce rămâne în urma ei? O zădărnicie, lipsa propriului timbru creator, falsul, perisabilul etc…

Gheorghe Stroe crede că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Credeţi că vi se potriveşte opinia prozatorului Gheorghe Stroe sau aplecarea, când spre schiţe şi nuvele („Pedepsele”, 1994), când spre povestiri (” Amurgul zăpezilor”, 1995) şi, mai nou, spre roman (”Atelierul de tâmplărie”, 2013), vine dintr-o acută nevoie de confesiune.

Poeţii înăscuţi nu încheie niciodată ceea ce au de spus. Acest blestem frumos îi stăpânesc toată viaţa. Nu prea ştiu la ce se va fi gândit confratele Gheorghe Stroe când a făcut acele afirmaţii. În ceea ce mă priveşte, proza mea este o prelungire a trăirilor lirice.

Mai putem invoca centrul şi marginea în cultură?

Mai putem, dar o facem din punct de vedere al spaţiului geografic. Valori autentice există şi la centru, dar şi în provincie. Şi avem destule exemple, în acest sens. De pildă, aici, în Teleorman, trăieşte şi creează un remarcabil grup de scriitori. Unii dintre ei sunt prezenţe notorii la evenimentele literare organizate, la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor. Şi, din cât am constat, nu sunt cu nimic mai prejos de confraţii lor de la centru…

De ce într-un judeţ cu trei poli culturali consacraţi (Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele) nu avem decât o revistă de cultură la Alexandria (Caligraf)? Putem vorbi de o elită culturală în Teleorman?

Motivele existenţei doar a unei reviste în judeţ sunt multe, şi ele deţin de anumiţi factori, cu precădere financiari. Nu intru în amănunte, acum. E bine, totuşi, că există Caligraful, care se străduieşte să unească toţi polii de care aminteşti. Desigur, putem vorbi de o elită culturală (literară) în Teleorman. Mă refer, în primul rând, la cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, ai altor uniuni de creaţie, dar şi la jurnaliştii şi publiciştii din judeţ.

Cei doi, jurnalistul şi scriitorul, intră vreodată în conflict?

Nu prea intră, întrucât, fiecare are îşi are propriul domeniu de afirmare. Ceea ce ştiu este că cei mai buni jurnalişti provin din rândul scriitorilor, şi invers..

 

Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu


interviu cu medicul Virgil Sotirescu

SONY DSC

Virgil Sotirescu (foto de Gabriel Argeșeanu)

A. G. Domnule Virgil Sotirescu, obţineaţi a cincea medie pe ţară la terminarea facultăţii, dar aţi ales să fiţi repartizat într-un sat de câmpie. De ce?

V. S. Cel ce a avut o contribuţie definitorie la decizia mea de a cere repartiţia la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roşiori pe perioada vacanţelor din timpul facultăţii. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de ţară (n.n. 9,81), la repartiţie am ales ce mi se sugerase, de a alege un dispensar de pe raza oraşului, pentru că nu puteam cere repartiţia în oraş datorită unui Decret apărut în anul 1958 care spunea că absolvenţii de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme şi soţia mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată şi de asemenea recunoscută în mediile medicale. Aşa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului şi al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înfiinţat de profesorul Făgărăşanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctoriţa Lăzărescu, care iniţiase şi demersurile necesare la Bucureşti, să fiu adus la Spitalul din Roşiorii de Vede, cel căruia astăzi în termeni populari i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram şi când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo şi l-am terminat la noul spital din centrul oraşului. Insistenţa doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârşit şi un om de mare caracter, având şi o educaţie spirituală aparte deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris şansei deveniri mele profesionale. Şi ca să vă daţi seama, la secundariat, unde am fost înscrişi doar doisprezece medici din toată ţara, am fost numit şeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoşteam toată gama medicală de obstetrică – ginecologie. Acest lucru ma ajutat pentru că mi-am perfecţionat cunoştinţele şi abilităţile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roşiori.

A. G. Vorbiţi de secundariatul la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti?

V. S. Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu şi Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operaţii de mare anvergură, tocmai datorită experienţei acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu când dându-mi specializarea am obţinut a doua medie pe ţară.

A. G. Ştiu din discuţiile avute cu colegii dumneavoastră din spital că aţi avut o lucrare de doctorat foarte apreciată la acel moment. Care era noutatea?

V. S. O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operaţie, de endocrinologie, dar am preferat una asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combina şi chirurgia şi endocrinologia. În acea perioadă chiar era o problemă lactaţia la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârstă de 77 de ani. Şi pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ştefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la Bucureşti am făcut o echipă foarte bună. Apoi doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educaţie aleasă aşa cum poate copiii noştri nu o au. Apreciez pe toţi cei care au fost şi sunt în spital, buni profesionişti, caractere deosebite, dar atât de mulţi sunt cei pe care îi stimez încât nu avem timpul fizic şi spaţiul editorial necesar pentru a vă arăta calităţile fiecăruia. Secţia de obstetrică – ginecologie a funcţionat la nişte indicatori foarte buni, cum de altfel, dacă generalizăm, şi spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973 – 1988; 1991 – 1997) prestigiul spitalului” Caritas” a căpătat noi valenţe. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne clasasem pe poziţia a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deşi condiţiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar la acel moment era o activitate profesională intensă care nu avea cum să nu iasă în relief. Profesa atunci doctorul Ştefan Noica, cu o pregătire deosebită, apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toţi medici primari. Ca director de spital pe atunci aveai şi greutăţi, pentru că Policlinica era separată, ca şi Spitalul pentru copii şi Spitalul de boli contagioase, care aveau locaţii în altă zonă a oraşului. În spital era secţia de interne, secţia de chirurgie şi cea de obstetrică – ginecologie. Director la acel moment, însemna să răspunzi şi de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil ş.a.m.d., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale şi urbane, iar Roşiorii de Vede avea cea mai mare arondare din judeţ.

 A.G. Din câte ştiu, construcţia Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii.

V. S. Aşa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical şi auxiliar din spital şi din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că la vremea aceea ne-au mai ajutat şi două societăţi din oraş, una fiind Uzina de reparaţii vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuia să aprobe investiţia a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Şi ca să reînnod m-ai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie şi la Roşiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcţie la Turnu Măgurele, iar la Roşiori nu se mai putea. Atunci am făcut nişte găuri în pereţii spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activităţii spitaliceşti. Şi am reuşit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanţare, Ceauşescu a tăiat 5% şi tot atât a tăiat şi Ceauşeasca. Dar doamna care era la bancă, din greşeală a înţeles că se adaugă cele cinci la sută. Şi toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse şi proiectul spitalului de la Târgu Mureş, să ţină cont de două lucruri. Să fie morga tot separată, la fel şi bucătăria separate, nu cum se construise la Alexandria unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor peste care am trecut şi a început construcţia la acest spital.

A.G. Am alunecat într-un teritoriu al destăinuirilor şi am uitat să întreb cum aţi ajuns la medicină? Şi de ce obstetrică – ginecologie?

V. S. Eu am făcut liceul la ceea ce se numeşte acum Colegiul „Anastasescu”, prin faţa căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ştefan Noica, pe doctorul Gâdea a căror ţinută şi faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră ca elevi. Iar imboldul spre medicină a a venit şi pentru că simţeam că am înclinaţie. Cum am mai spus, acest lucru se datorează şi şansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar şi faptul că lucrând în obstetrică – ginecologie eşti obligat să ştii şi chirurgie, şi medicină internă, şi endocrinologie, deci să te împlineşti multilateral. Însă este şi o specialitate cu foarte multă răspundere. Să ştiţi că pentru orice eşec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea nici un deces. Chiar şi în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situaţii limită, iar pentru a evita un final tragic chiar eu le luam în autoturism şi mergeam cu ele la Bucureşti, unde trebuia multă insistenţă, pentru ca femeia după un avort toxico-septic să facă dializă şi să nu moară. În zilele noastre secţia de obstretică-ginecologie este mult mai liniştită, mult mai spectaculoasă şi frumoasă în acelaşi timp. Poate şi pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista şi o statistică la un moment dat, în care se evidenţia că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

A. G. În familia dumneavoastră exista o tradiţie medicală?

V. S. Am avut avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Şi eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moşteni, singurul care a făcut şcoala normală, la început la Alexandria şi apoi la Constanţa, iar pentru că erau unsprezece fraţi, şi trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învăţătoare. După cum ştiţi, şi el a fost învăţător la Roşiori, la Şcoala nr. 2. Ceea ce probabil nu ştiţi despre tata este că a fost deţinut politic, făcând un an de puşcărie la Piteşti şi doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrad.

Eu am o mare afecţiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar şi în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roşiori, şi am acceptat pe loc.

A.G. Tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic, dar aţi urmat o facultate. Cum a fost posibil?

 V. S. La Roşiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunţării”. Venise unul Boia din Roşiori la tata să-i dea bani şi lucruri pentru cei care făceau rezistenţă în munţi, iar tata la refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu doreşte să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-a târât şi pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Piteşti, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iaşi, unde în fiecare an duceam adeverinţă eliberată la risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învăţător la şcoala nr. 2 din Roşiori, pentru a nu se afla că este deţinut politic. Când eram în anul patru sora mea, care era la litere la Bucureşti, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate, iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iaşi pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roşiori şi vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat şi să cer mutarea la Bucureşti. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobare, cerându-mi şi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat cu mult regret transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la Bucureşti, a fost o rudă, nea Ionică care fusese comunist şi stătuse în puşcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi îl cunoştea pe Drăghici cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluţia mea, am şi fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relaţii cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi data fară din facultate. Pentru sora mea nu a mai avut ce face, dar la patru dimineaţa o maşină la adus şi pe tata acasă, eliberat la ordinal lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roşiori am avut mari probleme cu Securitatea pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinţi deţinuţi sau foşti deţinuţi, chiar dacă mulţi azi nu mai recunosc. Chiar şi Ştorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuţii dure cu cei ce încercau, fapt că nu au reuşit să facă nimic.

A.G. Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

V. S. Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roşiori, şi încă un ofiţer, iar Lică care era inspector şef m-a chemat la judeţ şi m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am ştiut mai bine, amintindu-i că sunt şi deputat de Teleorman şi nu are ce să-mi facă. Şi totuşi eu eram conştient că îmi vor face greutăţi. Se ştie clar că am fost schimbat din funcţia de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul securităţii. Eu ştiam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori şi nu am vrut să mă amestec cu ei.

A. G. Cu toată ura securistică aţi ajuns deputat în 1972.

V. S. Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit şi urmare a unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat şi de partid, pentru că eram corect în munca mea.

A. G. Valul de simpatie s-a menţinut şi după decembrie 1989 când aţi fost ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) pe Teleorman. Cum aţi ajuns acolo?

V. S. Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă nişte tineri care ocupaseră Primăria Roşiori. A răspuns soţia spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital şi le-am explicat că sunt pentru revoluţie, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, şi numit vicepreşedinte al Frontului. Preşedinte era profesorul Ion Morar, era şi medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam şi cu un vid legislativ. Era o continuă dorinţă de vendetă, poate îndreptăţită, dar în orice caz nu corectă juridic.

A. G. Care este poveste cu medicul Ulmeanu?

V. S. La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniţi din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi şi alte fapte ce ţin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, ştiindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitaţi. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultăţi. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce ştiu este că avea şi un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort, de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situaţia fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roşiori şi să aibă condiţiile necesare în spital pentru a profesa.

SONY DSC

Momentul pensionarii, 29 iulie 2008

A. G. Care din medicii din afara oraşului v-au marcat biografia profesională?

V. S. În primul rând profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceştia. Nu este nici un secret, chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă problemă participarea, fiind douăzeci de candidaţi pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toţi colegii şi profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinşi că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci eu, împreună cu soţia, am mers la dânsul şi l-am convins să ne însoţească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu au rămas „muţi” de uimire că am reuşit să-l conving, dar şi bucuroşi că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să ştiţi că am fost şi membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forţa cineva.

A. G. Cum s-a adaptat soţia dumneavoastră privaţiunilor familiale în cei cinzeci de ani de dăruiţi medicinii?

V. S. Am o soţie care a înţeles permanent situaţia. Mai ales în nopţile când eram chemat la spital, uneori şi de două-trei ori. O femeie da mare valoare, apreciată atât acasă cât şi la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă şi cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind şi ea sărbătorită ca şi mine. Avem două fete, medici în Bucureşti. Şi pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în Bucureşti, o alta, dar mai mică la Cornu.

A. G. Ce reprezintă femeia pentru dumneavoastră?

V. S. Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conştientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ştefănescu, dar şi ceilalţi doctori care au lucrat cu mine, au simţit permanent acest lucru, pentru că şi ei au aceeaşi percepţie privind această fiinţă minunată care este femeia.

A. G. Ştiu că veţi părăsi oraşul după pensionare. Nu aveţi nici un regret?

V. S. Domnule, viaţa mea a fost legată de Roşiori. În primul rand las aici mormintele părinţilor mei, lumea care m-a iubit. Să ştiţi că aş fi putut ajunge şi într-o clinică universitară dacă nu avem fişa de la cadre înroşită cu problema tatei. Dar şi dacă aş fi avut o fişă de cadre curată tot nu aş fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roşiorul.

NIMENI  NU  TE  ÎNVAŢĂ  SĂ  SCRII… EŞTI  PE  CONT  PROPRIU …     


– interviu cu poeta Domnița Neaga –

SONY DSC

Domnița Neaga

A.G. Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde aţi copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părinţii dumneavoastră de aceste locuri poetice?

D.N. Urluiul nu se deosebeşte prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelaşi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetaţie, văi înverzite, râuri liniştite, câmpia nesfârşită…Dar, Doamne, la câtă meditaţie te îndeamnă nemărginirea ei!

Se spune că anii copilăriei îşi pun amprenta pe toată viaţa de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vieţii mele, dar am şi amintiri dramatice despre nişte întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemulţumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Şi, fiindcă nu cunosc o instanţă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creaţie

 Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să reţină absolut totul. Ce se trăieşte la această vârstă nu se uită niciodată…

Cooperativizarea agriculturii, de la sfârşitul deceniului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă…Pentru ei continuarea existenţei în acelaşi spaţiu îşi pierduse sensul. Poezia locului nu ţinea de foame. Au ales să vină la oraş. Cred că a fost unica opţiune. Unde puteau să migreze?… Am părăsit cu toţii ( părinţi şi copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaşte, fără să-i aflăm nemijlocit părţile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită eşecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, ştearsă   de praf, reconstruită, cosmetizată chiar…Dacă alţii cred că o pot face nu va fi decât o  răfuială a moştenirilor de mentalitate…

A.G. Care a fost impactul cu lumea pestriţă şi zgonţuroasă a oraşului? V-a ajutat să vă dezvoltaţi spiritul rebel incipient?

 D.N. În 1961, Roşiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăşel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiinţarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe.  „Lumea pestriţă şi zgomotoasă” de care amintiţi era formată din ţăranii care aspirau la condiţia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine şi dreptul de a-şi aduce copiii la o şcoală din oraş.

Cât priveşte spiritul meu rebel, nu am a negat acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptăţile care mi se făceau. În şcoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiţi, părtinitori, slugarnici, mulţi dintre ei adepţi ai dictonului „magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinţi erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu ştiau carte, dar luau note mai mari ca mine şi premiul la sfârşit de an şcolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire  neîndeptăţită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel puţin un punct… Cred că sunt perioade în viaţa noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi şi de a şi arăta celorlalţi libertatea noastră… „ Libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.

A.G. Cine sau ce v-a determinat să scrieţi poezii?

D.N. Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă şi am primit o educaţie sănătoasă. Cred că de la tata moştenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Şi mai cred că încă din preadolescenţă, sub influenţa mediului, natura mea umană a început să se şlefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu uşurinţă un termen comun printr-o metaforă, fără să ştiu, bineînţeles, ce este metafora.

În liceu, nonconformismul pe de o parte şi spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalităţii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredinţat spre lectură profesorului de limba română, el însuşi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discreţie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile şi nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice…Pesemne că nu i-au plăcut… N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alţi colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu şi încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar şi a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit şi respectiv publicat primele creaţii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Argeş, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.

Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declanşat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe alţii să ne descopere…

A.G. Cât de mult a contat cenaclul revistei Argeş în formarea dumneavoastră? Descrieţi-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei…!

D.N. Scriitorii de pe lângă revista Argeş a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Ţărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeşeanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artiştii plastici Lucian Cioată, Baruţu Arghezi, Gh. Vrăneanţu…au însemnat prezenţa profesională declanşatoare a unei frumoase vocaţii.

Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăşite şi asumate; se produce un proces de împărtăşire a experienţei, urmat de unul de asumare, când experienţa a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învăţat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însoţească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice…Am frecventat însă şi cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeşeană…

Cenaclul revistei Argeş, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult nişte întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câţiva redactori şi câţiva invitaţi. M-am simţit privilegiată. Am cunoscut multe personalităţi literare pe care redactorul-şef, Gheorghe  Tomozei, le invita de la Bucureşti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom… Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine…

Trăiam în aceeaşi lume, dar simţeam în lumi diferite… Nimeni nu te învaţă să scrii. Eşti pe cont propriu. Poţi să ai valoare sau nu. Creaţia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de  poeme în prezenţa lui Nichita. Reuşisem să le bat într-un singur exemplar la o maşină de scris. După lectura mea plină de emoţii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă şi-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzleţe, de pe frunte, în timp ce citea…De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumuseţea cerului unei seri de aprilie. Mă aşteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o… O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea…

A.G. Roşioriul cultural al anilor 70  v-a acceptat?  Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseaţi spiritual în poezia romanticilor care se detaşau de realitate şi se dedau la poezie, folosind „ violenţa limbajului”…

D.N.  A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vieţii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Argeş. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul şi în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucureşti…. Cred că abia atunci m-am întors  „acasă”. Mi-am redefinit temele şi motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină  „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror înveliş metaforic, atât eu cât şi alţii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar…Nu am fost tributară modelor şi curentelor poetice. Eu am scris ce am simţit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Roşioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări şi asociaţii, mi-am păstrat identitatea şi nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domniţei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele şi motivele literare, prin prozodie, prin tendinţele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii şi a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că aparţin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artiştilor iresponsabili a trecut de mult… Şi la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie…

A.G. Care sunt personalităţile şi momentele memorabile din cultura roşioreană despre care puteţi povesti aici?

D.N. În perioada despre care vorbim, exista în Roşiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,… fără să îi mai nominalizez pe artiştii plastici. Unii dintre cei enumeraţi aveau cărţi tipărite, alţii băteau la porţile editurilor, alţii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din oraşul nostru  „capitala culturală a judeţului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre aceşti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu aş putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice…

 E aproape un paradox, însă, să constaţi revirimentul cultural al acestui spaţiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii memorabile”…Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate şi a adunat în Roşiori atâţia oameni talentaţi, ca să mulţumească şi gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie…

A.G. De ce l-aţi refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce aţi menţinut aceeaşi lentoare în a scoate volumele de versuri?

D.N. În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viaţa literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub braţ. Aş fi făcut-o cu mare plăcere şi nu aş mai fi aşteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită… Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supoziţie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi… Nu ştiu ce influenţă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar… despre morţi, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele…

Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, deşi mulţi care scriu ţin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăieşti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detaşează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce alţii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul…! Că a trecut mult timp de la o apariţie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată… Orice amânare este o concesie făcută morţii…Pesemne că altele au fost priorităţile! Şi apoi, de ce să nu recunoaştem?  Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel şi acum. Mai avem mult de aşteptat până când vom fi recunoscute ca şi colege de breaslă ale bărbaţilor, şi nu un apendice al acestora. Mentalităţile se schimbă, din păcate, cel mai greu…

A.G.  Pentru cine scrieţi?

Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am ieşit afară din real nu mai sunt aceeaşi fiinţă, asemenea celorlalţi. Scriu, fiindcă altfel nu se poate…

Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea… Ce-ar fi să-i lăsăm pe alţii să răspundă?

Dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica… Îmi vin în minte şi alte citate, dar renunţ să le mai reproduc…

Pentru cine scriu?  Deocamdată, scriu pentru mine…

Soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”


– interviu cu jurnalistul Ute Dumitrescu –

Argeseanu-Dumitrescu

De la dreapta: Victor Frunza, Ute Dumitrescu

Doamna Ute Dumitrescu, cum l-ați cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, despre care se spunea că era ” omul cu caracter de boier (conul Vasile îi spuneau unii), român până-n ultima fibră a fiinţei lui şi statornic în judecăţi şi sentimente, până la Dumnezeu !”?

L-am cunoscut în 1966 când era referent la Europa Häusen, instituţie de calibru ce prefigura unitatea politică şi economică a Europei. În acea perioadă eram redactor la revista Stern şi doream să particip la discuţiile de la secţia politică. Cunoşteam într-o oarecare măsură activitatea lui Vasile C. Dumitrescu, a căror idei mă fascinau, dar doream să surprind în ansamblu structura ideilor ce intuiam că se vor valoriza într-un mod fericit pentru Germania şi Europa. După cum ştiţi Vasile C. Dumitrescu este absolvent de drept (n.a. Facultatea de Drept Bucureşti, promoţia 1939 – înscriindu-se în 1941 în Baroul Ilfov), el venind din Basarabia unde ajunsese să facă liceul, primara făcând-o în Bucureşti. Toate aceste strămutări de domiciliu, ar trebui să-l cred cu domiciliul itinerant dacă ne uităm că s-a născut la Galaţi şi a murit la München, din copilăria sa se datorează tatălui său care era procuror militar şi trebuia să-şi aducă familia în locurile unde era detaşat. În Germania ajunge în mai 1945 şi în mai este internat de autorităţile americane de ocupaţie, ca fost ofiţer de informaţii al unui stat inamic. Totul durează foarte puţin deoarece în 1948 acţiona în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei. De altfel din acelaşi an este redactor timp de un an la publicaţia «Rezistenţa», după care trece redactor la noul ziar ”Patria” înfiinţat de fostul ambasador al României în Germania, Ion Gheorghe, Vasile C. Dumitrescu devenind chiar redactorul şef. Este de notorietate vigoarea condeiului său, având o percepţie politică valabilă şi azi. Simultan, este ales prim vice preşedinte al Asociaţiei Presei Libere (Association of Free Press of Central and East- Europe, the Baltics and the Balcans, din Germania, 1950), apoi devine preşedintele ei, funcţie pe care a ocupat-o cu rezultate nominalizate frecvent în presa epocii, începând cu septembrie 1951 până în noiembrie 1953. În 1951 se afla şi în conducerea Asociaţiei românilor Liberi din Germania. După septembrie 1950 devine membru în Comitetul consultativ al refugiaţilor străini de pe lângă Subsecretariatul de stat pentru refugiaţi, al guvernului bavarez.

În 1951, Vasile C. Dumitrescu devine membru în Consiliul Ligii Românilor Liberi, iar în 1953 este selectat în Comitetul executiv al celei mai importante organizaţii a exilului, cu sediul la New York, al cărui preşedinte a devenit generalul Nicolae Rădescu, fost aghiotant al regelui Ferdinand, ultimul prim-ministru al unui guvern democrat înainte de 6 martie 1945. Pentru conformitate trebuie să mai adaug că Vasile C. Dumitrescu se mai afla şi în conducerea altor două organizaţii, Asociaţia Europeană pentru Studiul Problemelor Refugiaţilor (1 oct. 1953) şi (din 7 iulie 1953) membru fondator al Mişcării Est-Europene pentru o Europă Unită.

M-am simţit obligată să fac aceste precizări pentru că am constatat că pentru români Vasile C. Dumitrescu este o mare necunoscută, comunismul punându-şi în aplicare foarte bine pârghiile de discreditare şi ştergere din memoria colectivă a unor oameni pentru care ţara era mai presus de orice. Soţul meu nedorind să renunţe la cetăţenia română, indiferent cât a avut de pierdut.
Credincios propriei sale conştiinţe româneşti, Vasile C. Dumitrescu rămâne în sfera politicului, dar de această dată, colaborând aproape exclusiv cu instituţiile germane. Începând din 1956, devine prin numire referent pentru problemele de formare a cadrelor politice în organizaţia Kampfgruppe gegen Unmenensclichkeit (grupul de luptă împotriva inumanului). După aceasta a funcţionat tot ca referent în cadrul organizaţiei Europa Häuser, perioadă, cum spuneam la început, când l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu. Între 1969 – 1979, soţul meu a fondat împreună cu oameni politici, bancheri, avocaţi, editori, toţi germani uniţi prin aceleaşi convingeri, organizaţia Seminarii de Studii Politice. Un program elaborat de el, finanţat de la bugetul federal, cu participarea mai multor ministere a fost pus în practică pentru tinerii care urmau să-şi satisfacă serviciul militar. Vasile C. Dumitrescu a exercitat o fascinaţie permanentă asupra unor generaţii întregi de viitori ofiţeri, unii din ei fiind astăzi personalităţi în Bundeswehr. Motivul, a căpătat o notorietate de gânditor politic la care s-a adăugat aceea de publicist prezent cu idei noi în presa germană, fără termen de comparaţie cu vreun al originar din România.

Şi astăzi primesc scrisori de admiraţie şi ataşament, din partea unor foşti elevi, chiar dacă Vasile C. Dumitrescu s-a stins în decembrie 1992. Şi sunt convins că toate manuscrisele şi datele din arhiva soţului meu trebuie tratate ca şanse ale sorţii, iar moştenirea sa postumă să revină atât culturii române, iar prin cultura germană, unei Europe Unite.

Ce va fascinat la Vasile C. Dumitrescu?

Deși nu a fost o dragoste la prima vedere, m-a fascinat puterea lui, modul deosebit de a judeca şi cunoaşterea totală a politicii Germaniei. Dacă vrei, a fost iubire la a doua vedere. Mi-am făcut studiile la Paris, dar recunosc că până la Vasile C. Dumitrescu nu am mai cunoscut nici un alt român. Când am făcut cunoştinţă cu el aveam 26 de ani, o vârstă la care aveam suficientă experienţă de viaţă ca să-l pot aprecia pe Vasile C. Dumitrescu la justa sa valoare. Chiar dacă nu a existat” declicul sălbatic” al dragostei, care știm că în timp se stinge, a existat în schimb un” declic intelectual” al dragostei care s-a întărit cu fiecare clipă, aducându-ne la un nivel al fericirii pe care cu greu un cuplu îl atinge. Nu am regretat niciodată această întâlnire, pentru că am trăit alături de el 26 de ani admirabili.

Va apropiat căsătoria cu Vasile C. Dumitrescu de valorile poporului român?

Este greu de definit spiritualitatea unui popor prin prisma unei singure persoane, indiferent de calitatea sa intelectuală. Vasile C. Dumitrescu mi-a povestit foarte mult despre ţara lui, despre spiritualitatea poporului român, dar foarte multe am aflat şi din traduceri din literatura român sau de la clientela de la” Klein Bukarest”. Astfel m-am apropiat de poporul român, chiar dacă conjunctura mi-a impietat dorinţa de vizita România înainte de 1990. Cred că există o diferenţă esenţială între spiritul poporului român şi potenţialul poporului. Iar aceste diferenţe sunt dictate de istoria zbuciumată a estului Europei şi a opresiunilor la care a fost supus poporul în regimul comunist. În timp sunt convinsă că aceste diferenţe vor fi depăşite.

Cum s-a produs întâlnirea cu Pamfil Șeicaru?

Vasile C. Dumitrescu l-a întâlnit pe Pamfil Şeicaru în anul 1974. Încă din momentul întâlnirii și-a dat seama că marele ziarist român trece printr-o perioadă dificilă a existenței sale în exil. Nu era vorba doar de situaţia materială ci şi dificultatea spirituală în care se afla. Eram căsătorită de câţiva ani, iar soţul meu m-a întrebat dacă aş fi dispusă să susţin apariţia ziarului” Curentul”, explicându-mi ce a însemnat acesta pentru România. După o evaluare atentă și cântărind șansele și implicațiile unui astfel de demers, mai ales pentru Pamfil Șeicaru, mi-am dat acordul asupra susţinerea reeditării sale în afara României.

Securitatea ceaușistă nu a încercat să vă descurajeze sau să vă intimideze în vreun fel?

Oricum, Pamfil Şeicaru avea o condamnare la moarte în ţară şi era urmărit de Securitate. Cu siguranţă a existat şi o supraveghere continuă a lui Vasile C. Dumitrescu, cu atât mai mult după reapariţia” Curentului”. Soţul meu era oarecum intangibil, fiind protejat de funcția importantă pe care o avea în politica internă a Germania, iar eu aveam o oarecare protecţie prin statutul de jurnalist. În orice caz, după ce l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu, eu care proveneam din Germania de Est, nu am mai avut voie să-mi vizitez mama care trăia dincolo de zidul Berlinului şi nici să pătrund pe teritoriul vreunei ţări din blocul comunist. Noi eram la curent cu ce se întâmplă în România prin informaţiile care ne veneau prin diferite surse, urmărind cu groază şi revoltă înrăutăţirea continuă a situaţiei. Acesta este unul din motivele pentru care a hotărât că trebuia să apară” Curentul” în diaspora.

” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”


– interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea –

Vasile Blendea (foto: Gabriel Argeseanu)

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi realizat poartă o semnătură distinctă, inegalabilă, în peisajul acestei arte. În ce împrejurări ați realizat prima fotografie?

Momentul acela este un amestec de tristeţe şi veselie. Până la 14 ani nu am avut nici o fotografie în care să apar și eu. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agaţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul cinci de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor de vedere, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat sau nu pentru proiecţie.

Cine va introdus în lumea scriitorilor? Care au fost cele mai dificile ședințe foto?

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor. Se întâmpla în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Printre cei mai dificili se numără Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, dar mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita.

Să știți că am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că:” Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau unii la mine să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri, dar îl opream spunându-i că este doar o falsă impresie, mai ales că suntem atât de puţini în această breaslă, iar noi ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Regret că după Revoluţie nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, un fel de „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare, dar am și fost alături de cei cu har artistic. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

Sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși?

Aşa este. Dar să știi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă am militat pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care, din păcate, mulţi români l-au abandonat în lada uitării. Anul 2002 a fost declarat” Anul Brâncuşi”. A fost un bun prilej de a însoți cu opera marelui artist român la Veneţia unde am remarcat cât de frumos vorbesc străinii despre noi şi ce urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu și numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Văzând aceasta vrajbă între români mi-am zis: Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul” care pentru care”, iar de la contemporani” care pe care”. Privind atent constați cum economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Mai mult, cultura a fost aşezată pe ultimul loc, prinsă de conștiința societăți doar într-un şurub. Măcar dacă acest şurub ar fi o spirală, ca să se poată elibera. În timpul” expoziției Brâncuși” de la Veneția, a venit la mine o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr. S-a uitat cu ochii umezi la mine şi mi-a spus:” Domnule Blendea, eu sunt logodită cu un avocat din Padova și plănuiam pentru anul viitor să facem nunta pe pământ italian. Însă atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, nu la anul, ci în acest an dedicat lui Brâncuşi”. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus:” V-am adus numai trei mostre care să-l identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu – constă în întâlnirea dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase:” Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo. Când a dat cu ochii de ea lui Brâncuși i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi mă fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor…”. Şi atunci ea la mustrat aşa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Această descriere o preluasem din cartea lui Sachelerie, dar eu i-am mai adus modificări. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât ca băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, să-i dea numele de Constantin.

Ce vă leagă de Teleorman?

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat…

Discutam cu tine înainte de acest interviu despre nedreptatea că Brâncuși este asimilat națiunii franceze ori celei americane, dar numai românilor nu. Mă întrebai de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe alte mari personalităţi, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au lăsat semne și mesaje clare, că prin ei, România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri aproape în fiecare an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiul Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când un român este gata să-l ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist plecat din țară și ajuns să se stabilească la Paris nu mai este considerat român. De aceea Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era pornită campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Anul Brâncuşi” a fost un fiasco, fără a mai socoti contestările din presă. Pe artist, când lucra la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat ucenicii: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim încă la ce anume?”. Și atunci Brâncuși le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu acum. Eu vă las bucurie curată”.

Artistul modern trebuie să inoveze permanent


– interviu cu artistul plastic Dumitru Ciocan – Sin –

SONY DSC

Dumitru Ciocan – Sin

Îmi spuneaţi cu mulţi ani în urmă, într-o după amiază de iarnă, că „eul artistic mi l-am modelat singur”. Sunteți autodidact? A fost cineva din familie sau din cercul apropiat care v-a încurajat, ați avut vreun model? 

Arta trebuie înţeleasă ca un fenomen social, cu mare încărcătură filosofică şi sentimentală. Faţă de artiştii marilor curente din trecut, artistul modern trebuie să inoveze permanent, pentru că lumea este avidă de nou. Eul artistic mi l-am modelat singur, prin studiu, dar fiind într-o permanentă observare a universului din jurul meu. Am citit multă filosofie. Aceasta fiind pentru mine, ca şi matematica, două moduri de a înţelege lumea. Aşa cum spunea Leonardo da Vinci, artistul care nu iubeşte matematica trăieşte în ignoranţa incapacităţii de a nu vedea şi înţelege marile valori. Când am fost copil nu am avut profesori de desen şi muzică, înclinaţia mea spre artă fiind ceva nativ. În perioada copilăriei am început să fac caricatură, era un fel de paradă a imaginilor cu tipologii umane, pentru că şi exageram anumite detalii, aşa cum le vedeam cu mintea mea de copil. Am evoluat, dar din timpul armatei pot spune că am început să evoluez în artă. Pentru că armata a fost pentru mine o şcoală. Am citit mult şi am exersat mult.

Muzica simfonică, pe care aţi văzută transpusă în multe din lucrările mele, mi-am însuşit-o singur. Şi, aşa consider eu, sunt un foarte bun meloman, acumulând foarte multe cunoştinţe muzicale, începând de la Renaştere şi până la muzica dodecafonică, inclusiv cea ce se proiectează muzical în zilele noastre. Mi-am impus o anumită ordine în ceea ce priveşte ambientul în care lucrez. Dacă sunt în natură pictez natura, dar când sunt în atelier fac creaţie, încercând să redau valori noi. În primul rand să mă impresionez pe mine, apoi pe cei care privesc lucrările mele. Am pus foarte mult suflet în fiecare lucrare, iar în momentul când au fost expuse pe simeze au demonstrat publicului vizitator câtă ardere interioară am şi cât de mult iubesc pictura. Am pictat foarte mult. Indiferent că a fost în taberele de creaţie, în atelier sau pur şi simplu în mijlocul naturi. Am oferit, aşa dar şi figurative şi nonfigurative. Pentru că atât emiţătorul, care este arta, cât şi consumatorul de artă, adică receptorul, trebuie să să intre în simbioză, realizându-se astfel corelaţia artist – privitor.

Nicolae Lupu, în egală măsură pictor, poet şi prozator, era fascinat de forţa lăuntrică a lucrărilor din ciclul „Structuri muzicale”. Cum ați reușit să pictați vibrația muzicii  ?

Când sunt în faţa şevaletului din atelier, ascult muzică, aceasta creându-mi acele stări celeste inspiratoare. Relaţia între muzică şi plastică este foarte apropiată, pentru că sunt două surori. Ele îşi împrumută chiar şi termenii. De exemplu, culori cromatice şi sonorităţi cromatice. Sau game calde şi reci, cum există în pictură, sau game minore şi game majore la muzică. Există şapte note muzicale, există şapte culori. De aceea trebuie private ca două arte aflate în simbioză, sensibilizând omul ce receptează arta şi frumosul.

Am colecţie de cinci viori, am şi o violă… Scriu şi poezii ale căror titluri sunt de inspiraţie muzicală. Vioara este foarte aproape de vocea umană. Este instrumental care exprimă cel mai bine bucuria şi tristeţea. Ca profunzime se apropie de violoncel, care este vocea bărbatului, puternică şi gravă, care impune o anumită arhitectură sonoră ce impune vibraţie existenţei.

În arta modernă artistul nu porneşte de la o idee, aceasta vine lucrând. Picasso spunea că se aşeza în faţa şevaletului şi începea să lucreze, timp în care apărea şi inspiraţia care finalizează lucrarea. Aşa se nasc imaginile, aşa se transpune filosofia în artă, aşa apare gândirea abstractă. Această gândire este superioară gândirii clasice pentru că, aşa cum spunea şi Petre Ţuţea, artiştii care lucrează abstract crează o artă la nivel superior.

Marea tragedie a existenţei mele artistice, este că mă aflu într-un oraş cu foarte puţini artişti. Artistul din provincie este în postura de a nu putea comunica permanent cu marile valori. Ca şi în muzică, dacă nu asculţi zi de zi înseamnă ce treptat te pierzi în neştiinţă, în ignoranţă. Ce poate să fie omul dacă nu un ignorant, atunci când nu vede şi nu cunoaşte mai nimic.

Ce va determinat să vă exprimați în mai multe forme artistice?

Cochetez şi cu sculptura din fragedă tinereţe, dar nu am avut prilejul de a mă dezvolta pe această coordonată artistică. Sculptură am făcut şi în piatră şi în lemn. Când eram copil, tata, care era tâmplar şi cântăreţ la biserică, îl tot amâna pe un unchi care vroia să i se facă un jug pentru boi. Aveam nouă ani atunci şi, pe ascuns, am confecţionat, inspirându-mă şi din şabloane, un jug care i-a făcut pe toţi să se minuneze de realizare. Am făcut şi instrumente muzicale. Îmi aduc aminte că la Islaz, am făcut dintr-o tiugă un instrument albanez, fapt ce la determinat pe un profesor de la Liceul pedagogic din Turnu Măgurele să se extazieze în faţa rezonanţei aproape fără cusur. Toate materialele, indiferent că este lemn, metal, lut sau piatră, au o căldură interioară pe care artistul o poate transforma în artă. Când eram student aveam un profesor de sculptură de origine poloneză, Gheorghe Karnowski, care văzând un modelaj al meu din lut, o compoziţie mai abstractă, m-a apreciat la superlativ, spunându-mi să mă fac sculptor şi nu pictor. Acum, privind în întinderea evoluţiei mele, pot spune că sunt un autodidact în multe domenii.

Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama îi făcea


interviu cu solista de muzică populară Veta Biriş –

Veta Biris. Foto: http://www.zi-de-zi.ro/

AG. Se vorbește de apostolatul pe care îl faceți pentru a păstra, pe cât posibil, bagajul identitar etnofolcloric din zona în care v-aţi născut. Credeți că într-un spaţiu globalizat, identitatea noastră culturală va fi alterată?

V.B. Se vorbeşte destul de mult despre acest subiect în ultima vreme. Sigur că pericolul alterării identităţii noastre culturale, şi nu numai, ar trebui să ne preocupe pe fiecare din noi. La urma urmelor, ce este Europa Unită, decât un grup de state, iată, fără frontiere, în care trăiesc popoare cu identitate şi entitate diferită, cu tradiţii, obiceiuri şi o cultură specifice? Noi ne-am alăturat acestui grup de ţări din Europa, şi este bine, numai că, din păcate, prea uşor din cauza “modernismului” abandonăm ceea ce ne este specific ca neam, ca fire, ca entitate. Ca să nu mai vorbim de genocidul care face ravagii în limba română. Ne pasă din ce în ce mai puţin cum vorbim, cât de corect ne exprimăm, cum preţuim şi perpetuăm limba română. Eu cred că tot răul de aici porneşte, de la batjocorirea, stâlcirea şi masacrarea limbii noastre naţionale. Sigur că orice limbă este, dacă vrei, un “organism viu”, suportă şi se pretează la modificări, la evoluţie, la îmbogăţire… Dar ce se întâmplă azi cu limba română este, cel puţin, îngrijorător.

Vorbind de celelalte elemente care determină identitatea noastră naţională, tradiţii, datini, obiceiuri, cu toată atât de variata lor gamă de manifestare, cred că a le păstra şi ale perpetua depinde de fiecare din noi. Nu numai că, se pare, astfel de preocupări nu prea sunt prioritare (prea) multora dintre noi. Ştiţi, problema creată este asemănătoare, dacă îmi permiteţi comparaţia, cu cea a mediului înconjurător şi a climei. Dumnezeu a creat o lume perfectă în echilibru şi frumuseţe -Pământul- pe care ni l-a dat nouă, oamenilor să-l administrăm şi să-l folosim. Ce-am făcut din Pământ? Ce-am făcut din climă? Ce-am făcut cu sute, poate mii de specii de plante şi animale care au dispărut? Şi pentru că tot suntem în sărbătorile de iarnă, unde sunt zăpezile de altădată?… Aşa-i şi cu identitatea naţională. Dumnezeu ne-a lăsat ca popor, ne-a dat o limbă, ne-a inspirat să ne creăm o cultură, să avem propriile tradiţii… Ce-am făcut cu toate astea? Ce facem în continuare cu ele? Ar trebui să mai aruncăm un ochi prin Europa şi să vedem cum îşi preţuiesc cultura şi istoria francezii, italienii, nemţii, ungurii… Cât preţ pun pe valorile lor patrimoniale. La noi o mulţime de biserici, castele, cetăţi, clădiri de patrimoniu, case vechi de la ţară sunt în ruină. Văd lucrurile astea peste tot pe unde umblu în ţară, mai ales aici, la noi, în Transilvania. Lucrurile astea nu ar trebui să-i lase pe mulţi din administraţiile locale, judeţene şi naţională să doarmă. La urma urmelor, Europa nu are nevoie de blocurile noastre…

A.G. Pentru că suntem în preajma sărbătorilor de iarna, dumneavoastră credeţi în Moş Crăciun? M-ai simţiţi aceeaşi emoţie din copilărie în la auzul cetelor de colindători?

V.B. Cred în Moş Crăciun, dar într-un Moş Crăciun altfel. Moş Crăciunul meu este mult mai darnic şi nu vine doar în preajma Naşterii Domnului. Copilului din mine Moş Crăciun îi aduce şi primul ghiocel şi primul mugure care plesneşte primăvara pe o ramură din pomii din curtea casei mele şi rândunelele care-şi fac în fiecare primăvară cuib sub straşina casei… Moş Crăciun bucură copilul din mine cu o ploaie răcoroasă de vară, cu cer senin, cu florile de camp, cu primele frunze care se îngălbenesc şi cad, cu prima ninsoare. Vedeţi, îmi îngădui un Moş Crăciun altfel. E dreptul meu şi… şansa mea. Sigur că perioada sărbătorilor de iarnă are specificul ei, fiorul ei. Dar, din păcate nici colindele nu mai sunt ce erau, nici colindătorii nu mai sunt pătrunşi – atât cât putem fi – de misterul Întrupării şi venirii în lume a Domnului. Se diluează, se persiflează totul, din păcate. Iar spiritual comercial al sărbătorilor de iarnă este cât se poate de păgubos pentru spirit.

A.G. Cum se reflectă sărbătorile de iarnă în copilăria dumneavoastră?

V.B. Domnule, dumneavoastră poate nici nu vă imaginaţi cu cât de puţin ne mulţumeam noi când eram copii: Mă provocaţi să vă povestesc întâmplări care mi-au marcat copilăria în perioada sărbătorilor de iarnă. Oricât aş încerca, nu pot să vă povestesc mirosul pâinii şi al colacilor pe care mama, Dumnezeu s-o odihnească!, îi făcea. Nu vă pot povesti tihna şi pacea din casa părinţilor mei. Nu vă pot povesti simplitatea atât de „complexă” cu care ne raportam şi percepeam sărbătorile de iarnă, respective Crăciunul. Ca să fii fericit, astfel de lucruri trebuie trăite. Eu le-am trăit şi-am fost fericită şi, uite, îmi curge o lacrimă, nu de tristeţe, nu de părere de rău pentru timpurile care au fost ci de bucurie pentru că Dumnezeu mi-a rânduit să trăiesc astfel de clipe.

 

Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura


– interviu cu ceramistul Ciprian Anghel –

SONY DSC

Ciprian Anghel

Aveți suficientă experiență spre a vă întreba cum evaluaţi condiţia artistului ceramist din provincie?

Este greu să evaluăm dacă este mai mult sau mai puţin bine. Este cert că din afară percepţia este de monotonie, uneori şi de blazare, dar să ştiţi, cel puţin eu, lucrez foarte mult şi fac abstracţie de acest caz. Este firesc ca percepţia publică către zonele marginale să se situeze la extreme. În provincie arderile interioare sunt mult mai puternice. În marile oraşe, unde viaţa artistică este efervescentă şi este percepută la o altă dimensiune valorică, artistul are şi o altă împlinire artistică. Informaţia, noul, evoluţia în cele din urmă, pătrund cu mai multă intensitate în atelierul creatorului de artă. Pe când în Roşiori acestea au o oarecare lentoare. Ca să compensezi trebuie să lucrezi mai mult şi să încerci să te raportezi prin anticipaţie la ce se întâmplă în ceramică, în artă în general. Latura pozitivă a acestei stări este că te face să experimentezi mai mult, mă refer în domeniul glazurilor. Şi aşa este firesc, ca artistul să experimenteze cât mai mult în atelierul său, dar comunicarea din marile oraşe culturale duce de cele mai multe ori la scurtarea timpului pentru o experienţă sau alta. Cum de altfel şi achiziţionarea lucrărilor unuia sau altuia dintre artişti se cotă mult mai mare în acestea. Atâta timp cât în acest mic oraş de provincie nu avem acei Mecena care să investească în artă este mai greu să te menţii. Ai nevoie de bani, pentru că arta pe care o fac necesită costuri foarte mari. Glazurile costă foarte mult, arderea în cuptor este un alt efort financiar şi lista poate continua. La toate acestea nu am luat în calcul şi latura existenţa ială de zi cu zi.

Cum ați ajuns la ceramică? Cine va sprijinit în perfecționarea tehnicii?

În timpul liceului, dar şi mai înainte, am cochetat cu sculptura şi pictura. Poate că evoluţia mea artistică ar fi continuat în acest sens, dacă nu plecam după încheierea liceului la Bucureşti, unde am locuit aproape un deceniu. Aici am descoperit ceramica, iar atracţia definitivă către aceasta poate fi interpretată şi prin complexitatea creaţiei în sine, ea înglobând şi tehnici din pictură şi sculptură, ceea ce mi-a satisfăcut şi aplecarea către aceste arte pe care o aveam în şcoală. Pasiunea pentru ceramică m-a pus în contact cu cu muţi artişti de la care am învăţat. Să ştiţi că pe această cale a devenirii artistice eu am suportat şi multe durităţi verbale, însă pasiunea a învins.

Am avut doi mentori în ceramică, Cecilia Frederica Stork-Botez şi Alvaro Mircea Botez, care de-a lungul multor decenii au avut un rol important în arta plastică românească. Chiar am avut şansa să locuiesc la aceştia, acumulările mele fiind şi mai intense în ceea ce priveşte tehnica, începând de la primele momente ale modelări lutului şi până la arderea în cuptor.

SONY DSC

In atelierul artistului

Experimentând arderile în cuptoare alimentate cu diferiți combustibili, care vi sa pare cea mai aproape de așteptările artistului pentru lucrarea sa?

Sigur că toate arderile duc la acelaşi deznodământ artistic: apariţia lucrării în stadiul final. Dar arderea cu lemne este cea mai frumoasă, pentru că dă naştere la anumite fenomene chimice ce influenţează pozitiv culoarea. Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura, culoarea cum spuneam, ce duc la lucrări unicat. Să ştiţi că cele mai frumoase momente din viaţa unui artist sunt acelea când deschizi cuptorul deja răcit pentru a vedea rezultatul arderii. Pentru că atunci când aşezi glazura pe suprafaţa obiectului culoarea acesteia nu este cea de la finalul arderii, aşa cum se întâmplă în pictură de exemplu. De aceea arderea controlată la anumite temperaturi fac ca la final culoarea să fie cea pe care ţi-ai imaginat-o iniţial. Eu lucrând cu argila, prima ardere, „biscuit” cu se spune, o fac la 10000 C, iar glazurile undeva între 850 – 9000 C.

Sunt şi accidente de ardere, care pot distruge lucrarea, dar pot crea şi ceva fabulos, pentru că focul este cel care în ultimă instanţă decide existenţa unei lucrări.

Viaţa de artist nu este una tocmai comodă pentru partenerul de viaţă. Cum se împacă soţia dumneavoastră cu momentele în care cotidianul și spațiul casnic sunt acaparate de activitatea dumneavoastră creatoare?

Are multă înţelegere pentru mine. Dar, oricât ar fi de înţelegătoare uneori mai are şi păreri adverse privind zona financiară. Ar fi firesc ca la cât investesc să şi scot o parte din bani pentru a mă autofinanţa.

Chiar dacă are alte preocupări, în cei peste 28 de căsnicie s-a alăturat pasiunii mele, mă înţelege şi în acelaşi timp înţelege ceea ce creez. Ca orice artist îmi doresc un spaţiu mult mai mare pentru atelier, dar expansiunea mea în apartament este delimitată de doamna mea de viaţă, care mi-a lăsat de înţeles că cea mai importantă formă de extindere a atelierului ar fi recuperarea din acesta prin vinderea de lucrări, ceea ce îmi doresc şi eu. Îi mulţumesc că există şi înţelege modul meu de a gândi şi percepe lumea.

Caută privitorul un mesaj anume la expoziţiile de ceramică?

Mesajul meu artistic este înmagazinat în fiecare lucrare, dar este înţeles de foarte puţini oameni. Şi acest fapt se datorează tocmai pentru că ceramica nu ţi se dezvăluie în totalitate de la prima îmbrăţişare vizuală.

Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului


– interviu cu Marius Daniel Popescu –

mdp

Marius Daniel Popescu

                      Stabilit în Elveţia de la începutul anilor 1990, Marius Daniel Popescu a obţinut distincţii literare atât pentru poezie cât şi pentru proză, dintre care „Premiul Rilke” şi „Robert Walser“. Romanul de debut “La Symphonie du loup/ Simfonia lupului” pentru care a fost distins cu Premiul “Robert Walser” în Elveţia, a apărut, în traducere, la Editura Humanitas, în anul 2008.

       De ce ai părăsit România? De unde atracția către țara cantoanelor?

Am locuit în ţară până la începutul lui august 1990, iar nemulţumirile mele au fost aceleaşi cu nemulţumirile milioanelor de români ce au trăit dictatura lui Ceauşescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de igienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric şi de gaz şi de lemn de foc şi de benzină, lipsa de justiţie, lipsa de respect, lipsa de recunoaştere a valorilor au fost nemulţumirile unei naţiuni! Toate acestea s-au acumulat pentru mine, care la acea dată aveam 27 de ani.

Aventura în Elveţia a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Braşov revista ”Replica”, un săptămânal ce ieşea în 20.000 de exemplare şi se vindea foarte bine. Un mic grup de elveţieni, fete şi băieţi, studenţi, au venit să cunoască România de după Ceauşescu, iar eu m-am îndrăgostit de o elveţiancă ce făcea parte din acest grup. Cum şi ea se îndrăgostise de mine şi a venit de cinci ori din Elveţia să mă vadă în ţară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim şi să trăim în Elveţia. Și aşa am plecat din ţară pe întâi august 1990.

Cum nu ştiam nimic din limba franceză, aventura sau viaţa în Elveţia a început cu învăţarea limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de limbă franceză, am învăţat-o singur, cu dicţionare, cu cărţi, ziare şi emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întreţin mica familie, soţia era încă studentă la ştiinţe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne şi, la numai un an de Elveţia, am fost angajat ca şofer de autobuz şi troleibuz la Lausanne: aveam permisul de camion din ţară!

Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză, şi la numai cinci ani de când începusem să învăţ limba, am publicat primul volum de poezie scris în franceză “4 x 4, poeme cu tracţiune integrală”.

Mi-am făcut mulţi prieteni scriitori şi ziarişti, am început să le cunosc bine literatura şi critica literară, să le simt şi să le trăiesc din plin viaţa literară.

Romanul” Simfonia lupului”, pentru care ai primit premiul “Robert Walser”, te-a readus în atenția lumii literare românești, care uitase de Marius Daniel Popescu cel cu patru volume de poezie publicate până la mariajul. Ai fost surprins de acest val de simpatie care, este adevărat, urmat și de o critică favorabilă?

În ţară am fost un ”poet vizibil”, mai ales prin radicalismul tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci… proză: ”Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!”. Am avut parte de o vizibilitate superbă şi binefăcătoare din partea prietenilor din Braşov: Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Braşov am devenit prieten cu mulţi poeţi, scriitori şi critici literari din ţară.

Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari şi a revistelor literare se datorează ”structurilor şi ierarhiilor literare” de la noi. Eu sunt un poet marginal, cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un independent, un fel de sălbatic ce nu se supune sistemului, la propriu şi la figurat.

Până acum am avut patru critici literare foarte bune în ţară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o deschidere a criticilor noştri în ceea ce priveşte observarea, analiza şi interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzaţie şi atât. Dacă în occident am fost invitat să-mi prezint literatura în cel puţin o sută de locuri, în ţară nimeni nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general.

Editurile din ţară, cred că ele sunt deschise persoanei mele, cărţilor mele, au tot interesul să mă integreze în programul lor editorial. Editurile nu mai funcţionează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din ţară, mult mai deschise şi mai întreprinzătoare, editurile încep să-şi joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Și cu toată această plasare marginală și cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare, în Elveţia ai primit Premiul „Rilke” (2006) pentru un volum de poezii.

Premiul Rilke a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elveţian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în limba franceză, inspirate din detaliile vieţii de zi cu zi de aici: am descrieri minuţioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură; eu sunt un sensibil permanent.

La numai doi ani distanță, în 2008, cititorul elvețian descoperea prozatorul Marius Daniel Popescu. Cât de important este premiul „Robert Walser” pentru recunoașterea valorii unui prozator?

Premiul “Robert Walser” – în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea oraşului Biel/Bienne, locul de naştere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956) – este cel mai prestigios premiu literar din Elveţia. Câştigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor şi cărţile sale, pentru traduceri şi posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferinţe şi colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar şi reprezentantul francofoniei în Iran. Chiar am reprezentat România la un mare festival literar în Franţa.

Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi creaţia şi să o dezvolţi, prin cărţile următoare şi prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale, pe toate scenele literare.

De ce consideri, în comparație cu francezii, că noi nu avem un sistem de evaluare a calităților literare?

La francezi, împotriva faptului ca sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune şi printr-o diversificare enormă. La ei există tradiţia literară, prestigioasă şi ea se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există deci o concurenţă imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi şi promova noutăţi literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurenţă enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană şi engleză, cu literatura americană şi cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spaţiu enorm dezbaterilor şi schimburilor de idei, ei sunt obişnuiţi cu valoarea literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forţă şi originalitate, francezii te supun maratonului de idei implicându-te zi de zi pe scena imensă a tratativelor literare. La francezi, cel mai important este scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost si va rămâne pentru eternitate un scriitor revendicativ, înainte de a fi un scriitor cu stil! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce aşteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche şi complexă, ea are bube în cap de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau post-modernist? Pentru că nu avem detaşarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de gaşca literară sau de minister al culturii, de a asuma, în creaţia literară, monstruozităţile şi frumuseţile româneşti. Rezervorul literar românesc, la propriu şi la figurat, a fost şi rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se împute sub soarele binevoitor al şefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, şefii culturali sunt scriitorii şi nu ceilalţi.

Spuneai cu alt prilej că Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Jean-Louis Kuffer te-au determinat să treci de la poezie la proză. Tot ei ți-au sugerat tema din romanul „Simfonia lupului”?

Cu „Simfonia lupului” am creat pasajul de trecere de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina, vorbeam, când ne întâlneam în ţară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 şi chiar după aceste evenimente istorice din ţară. George îmi spunea „scrie în fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat şi el tot timpul spunându-mi „tu eşti cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Aceşti doi prieteni au reprezentat şi reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia şi poezia rămâne prezentă chiar şi în „Simfonia lupului”: un profesor universitar şi critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!

Şocul ce m-a impulsionat să scriu proză sau poem în proză, să trec la o lucrare de anvergură, a fost o discuţie de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar şi ziarist, din Elveţia. Eu îi povesteam scene din viaţa românească din anii dictaturii lui Ceauşescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheaţa, să ne povesteşti cu forţa ta această viaţă românească plină de dureri şi de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă şi frumoasă cabană la munte, i-am cerut maşina lui de scris şi hârtii, l-am trimis la culcare şi m-am apucat să scriu: în câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”.

Romanul „Culorile rândunicii” (Premiul Federal pentru Literatură – 2012, Grand Prix Littéraire du Web 2012) continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viaţa noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viaţa românească şi sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”.

Gheorghe Stroe, prozator şi critic teleormănean, făcea o observaţie justă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură mai devreme de 40 de ani, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Vă regăsiţi în această apreciere?

Da, vârsta, experienţa literară au o contribuţie în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experienţe de viaţă şi literare, mai ales prin citirea multor cărţi, poţi să ataci cu mai multe şanse de reuşită romanul sau nuvela. Ştiu că voi învăţa tot timpul şi până la moarte, din experienţele vieţii reale şi din lecturile mele. Ce cărţi vor fi mai mature decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru şi din noi înşine şi să-l traducem pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în acelaşi timp finit şi infinit.

Am observat că există tendinţa de a pune în balanţă scriitorul şi profesia. Azi poţi fi şofer, mâine gazetar, poate funcţionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii. Dacă am continua nefireasca asociere a scriitorului cu profesia (din care îşi asigură existenţa zilnică), am ajunge la situaţii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ştefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu şi Eugen Lovinescu erau profesori şi lista este inepuizabilă. Crezi că ar trebui o delimitare a scriitorului de şoferul de autobuz?

Scriitorul şi şoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se intersectează sau se confundă unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conţine miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaştere sau chiar dispariţie, mediul şoferului este o mică parte, o parte infimă a societăţii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendinţa spre infinit, dorinţa de a percepe şi de a înţelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanţe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face şi desface”. Cei ce nu fac distincţia între scriitor şi şofer, cred că se interesează mai puţin de aspectul literatură şi dau o mare importanţă aspectului original al persoanei, al individului în carne şi oase, ei caută senzaţia sau scandalul jurnalistic, doresc provocarea publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendinţa să creadă că un şofer nu poate să vadă lumea, fiind şi scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe revelaţia scriitorului ce provine dintr-o lume de jos, şoferească, neobişnuită cu vorbele mari.

Adevărul este că nu exista şcoală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spui tu în formularea întrebării, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii şi putem întâlni scriitori fără nicio meserie.

Obişnuit cu variaţiile ziaristice, eu mă supun, mă adaptez tuturor viziunilor jurnalistice, nu mă deranjează să fiu asociat şoferului sau altor originalităţi, cum ar fi străinul adică „l’étranger”.

Cum a fost experiența atelierului literar susținut într-o închisoare?

Într-adevăr, am ţinut un atelier literar într-o închisoare de maximă securitate elveţiană, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Nu văd nimic anormal în tot acest atelier literar, ba din contră. Doi dintre deţinuţi, unul francez şi altul italian, scriau foarte bine şi se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puţin banditesc. Surprins de calităţile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elveţian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean şi-a plătit datoria ce o avea societăţii, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie şi să-şi promoveze cărţile, editorul îi publică textele deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-puşcăriaş nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-şofer.

Borges spunea: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Ai avut vreun model în diversele împrejurări ale vieții?

În felul lui, Borges avea dreptate. Această imitare a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca şi cum aş fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo imitarea se împleteşte cu o admiraţie a celuilalt, ce reiese din confundarea cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor.

Eu nu am modele, am însă foarte mulţi scriitori ce mă îndrumă, ei sunt români şi elveţieni, francezi şi germani, africani şi americani, israelieni şi palestinieni, sudamericani şi ruşi, polonezi şi finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele şi de toate religiile. Mă inspir peste tot, din tot felul de opere şi din toate secvenţele vieţii de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, vedeniile literare ce-mi aparţin.

Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.

Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură


– consideră acad. Răzvan Theodorescu –

 sursa: www.vranceaatlastv.ro

acad.Razvan-Theodorescu

Trece cultura română printr-un moment de criză?

          Există falsa idee a unei crize a culturii române după 1989. Criza este întotdeauna un element de creştere, un element al mersului înainte. Orice cultură autentică trebuie să se afle într-o criză permanentă, iar prăbuşirea culturii române nu este o realitate, pentru că noi suntem o forţă culturală în Europa. Nu există întotdeauna un raport direct între subvenţionarea unei culturi şi forţa unei culturi. Cultura română a fost cel mai bine subvenţionată în vremurile totalitare, de dictatură. A fost subvenţionată în vremea lui Carol al II- lea, a fost puternic subvenţionată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu – Dej şi la începutul epocii Ceauşescu. Statul trebuie să se implice în cultură, însă în condiţiile actuale statul trebuie să colaboreze cu economia privată. Investitorii privaţi trebuie atraşi spre cultură şi din această împletire se poate asigura o adevărată subvenţionare normală a culturii.

Într-un spaţiu cultural globalizat, ce şanse daţi culturii noastre identitare?

         Este o realitate a satului global faptul că o informaţie circulă într-o secundă dintr-un capăt în celălalt al lumii, iar textele pot fi citite deodată de către locuitorii planetei. Dar aceasta nu este cultura identitară autentică. După 1990 s-a creat un curent de negare şi demolare a realizărilor vechiului regim. De cele mai multe ori m-am situat pe un versant care nu m-ar fi făcut să spun lucruri bune despre ce a fost înainte de 1989. Şi totuşi eu vă spun, care am fost hăituit ca şi alţii de vechiul regim, că a fost o perioadă de creaţie. S-a inoculat unei părţi a presei, dar din fericire nu şi studenţimii, falsa idee că trebuie să ne întoarcem la 1945. „Cântarea României” a fost o formă totalitară, nu şi inventată de comunism. Regele Carol al II – lea, care este un promotor al acestor forme totalitare, se întâlnea cu Burebista, se bătea pe umăr cu Decebal, iar în acest sens sunt filme care atestă acest lucru. Se proslăvea personajul regal cum se proslăvea secretarul general. Toate aceste festivaluri de tip totalitar au fost o pacoste pentru cultura populară, dar în unele cazuri au scos la iveală talente populare, pentru că în această lume nu este negru s-au alb. În numele acestui lucru s-a creat falsa idee că această cultură populară este un lucru care înseamnă naţionalism, uitându-se că naţionalismul este o doctrină sănătoasă, slujită de Nicolae Iorga, Titu Maiorescu şi mulţi alţii, iar aceasta pentru că s-a menţinut starea de confuzie cu ultranaţionalismul, care este cu totul altceva. Dacă spui unui occidental că nu este naţionalist este o insultă. Toate guvernele de după 1989 au păcătuit lăsând programatic spre pierzanie căminele culturale, portul popular, obiceiurile populare, care doar în puţine locuri au mai fost păstrate de adevăraţi apostoli. Nu trebuie să avem această prejudecată a culturii populare, pentru că ea ne dă identitatea regională; este temeiul identităţii noastre naţionale. Vocile identitare se vor auzi întotdeauna şi cu cât globalizarea tehnologică şi economică este mai mare, cu atât nevoia culturală de identitate creşte.