Un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit


De la stânga: Gheorghe Stroe, Vasile Blendea

  – Interviu cu prozatorul Gheorghe Stroe, membru al Uniunii Scriitorilor din România-

În 1986, volumul de proză scurtă „Oraşul timpului sfârşit” era pregătit pentru tipar la Editura Cartea Românească, anunțând debutul prozatorului Gheorghe Stroe. De ce nu a mai fost publicat?

V-aţi dat seama că însuşi titlul era unul indezirabil. Redactorul cărţii era Cornel Popescu, iar referatul extern îi aparţinea lui Radu G. Ţeposu. Multe dintre proze nu au fost acceptate de cenzură, astfel că, deşi aflată în planul editurii, cartea a fost scoasă. În ultimă instanţă, încercarea lui Cornel Popescu de a mă include în volumul colectiv „Debut ’86”, ultimul de acest gen la Editura Cartea Românească în perioada comunistă, s-a soldat cu eşec datorită incompatibilităţii ideologice. Ca atare, debutul meu s-a amânat cu zece ani.

Vorbiți de anul 1996 când publicați romanul „Soarele Roşu”, un debut târziu al unui optzecist, dacă ne raportăm la unele remarci ale criticilor.

Nu aş spune că este un debut târziu. Este mai degrabă o prejudecată în privinţa vârstei la care debutează scriitorul. Trebuie să facem o diferenţiere clară, în funcţie de genul în care debutează scriitorul. Una este să debutezi ca poet şi alta este să debutezi ca prozator. Cineva făcea o observaţie justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Or, un debut editorial la 42 de ani nu este deloc întârziat. Şi pentru a spulbera această prejudecată a debuturilor târzii vă propun să privim din acest punct de vedere literatura română şi cea universală. Chiar şi unii poeţi debutează târziu. Astfel, Bacovia debutează cu volumul „Plumb” la 35 de ani, Ştefan Augustin Doinaş dă tiparului primul volum la 43 de ani, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Tudor Arghezi, de debut la 47 de ani. Cât priveşte prozatorii, Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi şi noi” la 44 de ani, Constantin Ţoiu şi Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Şcoala de la Târgovişte, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Ţopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturităţii în literatură, adică după al patrulea deceniu de viaţă. Ieşind din spaţiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani şi la 47 de ani publică „Roşu şi negru”; Freud la 58 de ani publica „Interpretarea viselor”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din „Don Quijote” o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. În privinţa vârstei sau a debutului intervin mai mulţi factori. Primul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Apoi intervin nişte circumstanţe aparte, spre exemplu Ştefan Augustin Doinaş a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există şi decizia autorului, aşa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983, a debutat la 43 de ani cu „Împăratul muştelor”. Aceste argumente sunt în favoarea faptului că debutul meu s-a produs la o vârstă optimă.

Să înțeleg că Mircea Dinutz se înșela la momentul apariției romanului „Soarele roşu” considerându-vă” un optzecist întârziat, atipic”?

Această atipicitate pe care mi-o atribuia Mircea Dinutz, se poate constata şi în privinţa debutului. Pentru că am debutat editorial cu un roman, nu înseamnă că proza scurtă este o experienţă ulterioară. În 1986 trebuia să debutez cu un volum de proză scurtă. În toamna aceluiaşi an, Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului” mi-a publicat o proză mai întinsă, „Cartea neamurilor”, ne inclusă, până acum, în nici o carte. Acelaşi supliment mi-a publicat o altă proză scurtă, „Duminica răzbunării”, nici aceasta negăsindu-şi loc în vreo carte. Şi ar mai fi şi alte situaţii de menţionat. Deci, proza scurtă publicată de mine în presa literară precede romanului „Soarele roşu”.

 Dacă vorbim de atipicitate, aceasta a fost sesizată de apropiații dumneavoastră care așteptau un volum de proză scurtă, oferind în schimb cititorului un roman conjunctural, de factură politică.

Acestea au fost împrejurările. După 1990, la Editura Cartea Românească era pe punctul de a apărea romanul combinat cu câteva proze scurte. Redactor era Antoaneta Iordache. Dar cum se ştie, la începutul anilor ’90, această editură a avut un moment de cădere financiară şi m-am folosit de ocazia oferită de Nicolae Lupu, o subvenţie de la Ministerul Culturii, pentru a tipării o carte şi, astfel, Gheorghe Filip, directorul Editurii „Teleormanul Liber”, s-a văzut în situaţia de a alege între un roman scris între 1991 şi 1993 şi o carte de proză scurtă. În privinţa cărţilor de proză scurtă publicate ulterior, prozele sunt din epoci diferite, asocierea lor tematică făcând-o fără a ţine cont de o cronologie a creaţiei. Dar fiind rescrise de mai multe ori, cred că au căpătat o unitate stilistică, fapt pentru care comentatorii lor nu au putut sesiza momentele diferite ale scrierii. În general, aventura producerii cărţilor este complicată şi poate mai puţin importantă, ceea ce contează sunt cărţile ca atare. Eu sunt pentru o retragere a autorului în spatele operei şi nu agreez promovarea excesivă a biografiei autorului. Alfred Jarry spunea că nu există biografie şi subscriu că există numai texte şi nicidecum biografie. Autorul trebuie să rămână doar un nume pe o carte, pentru că în mentalitatea populară contează opera, nu cel ce a scris-o. De fapt, aici sunt două atitudini. Dacă scriitorul vrea să-şi promoveze propria-i persoană, el poate suferi dacă nu este suficient de comentat, suficient de publicat; poate suferi dacă nu este într-un centru cultural sau în capitală. Dar dacă el este obsedat de propria operă, de producerea acesteia, atunci cred că îi este mai puţin indiferent succesul, receptarea de moment, dacă trăieşte în lumea agitată a unui centru cultural consacrat sau în capitală, ori retras într-un loc, izolat de lumea dezlănţuită a vieţii culturale. Trebuie să avem în vedere diferenţierea pe care o făcea Marcel Proust, în „Contele de Saint Boeuf”, între eul profund şi eul social. Opera fiind produsul eu-lui profund. Ori eul profund se găseşte în toate textele din cărţile mele. Cât priveşte „Soarele roşu” şi-ar fi găsit în alte împrejurări, de receptivitate a literaturii de circulaţie, un interes conjunctural. Deşi există posibilitatea citirii în această cheie, ca roman politic, eu am negat pentru că în anumite ocazii a fost supralicitată. Dar romanul poate fi citit şi în subtext. Un raport între copie şi esenţă. Un raport între idee şi model. Copiile fac să fie etern modelul, trimite la Platon, ori tot romanul este un raport între model şi copie.

 Datorită imaginaţiei de a crea o lume „proprie, stranie, bizară, fantasmagorică”, Constantin Sorescu te situează pe linia Marquez-Foulkner-Camus-Voiculescu-Dumitru Radu Popescu, ceea ce subliniază, încă odată, că scriitorul nu poate să fie o unicitate perfectă.

Adevărat, pentru că el există într-un context. Acest context preexistă. Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Poate o să vă surprindă, dar scriitorul care m-a influenţat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. În primul rând, în privinţa economiei stilului. De la Caragiale am învăţat că în text nu trebuie să existe nimic în plus. De la scriitorul Caragiale am învăţat că un text literar se întemeiază pe principiul minimum de expresie, maximum de semnificaţie. Principiul acesta l-a promovat şi Liviu Rebreanu. El a rescris romanul „Ion” de trei ori, scena nunţii rescriind-o de cinci ori. Flaubert spunea odată că dacă într-o noapte reuşeşte să înlăture un subjonctiv înseamnă că a avut o noapte bună. Cât priveşte pe Vasile Voiculescu, afinităţile sunt de dublă natură, datorită locului de naştere, satul meu aflându-se între Pârscovul lui Vasile Voiculescu şi Păliciul lui Ion Caraion, dar şi a unor afinităţi ce ţin de structură, de orientare culturală. O orientare spre folclor, spre descoperirea semnificaţiei existenţei umane în secolul nostru. Dacă ar fi să menţionez autorii în vecinătatea cărora mi-aş vedea proza, dar o vecinătate care înseamnă altceva decât transfer tematic, stilistic şi de structuri narative, ar fi Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Bănulescu, Mircea Eliade, D. R. Popescu, Kafka, Marquez, Borges, Camus şi majoritatea scriitorilor sudamericani. William Golding a fost o experienţă extraordinară, dar o importanţă deosebită au avut, pentru prozatorul Gheorghe Stroe, cărţile de teorie literară. Am încercat să reflectez puţin din afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar. Mai adaug şi cărţile de teorie care nu privesc direct literatura. În primul rând, Freud, care este o pasiune veche şi constantă. Am audiat în anul întâi de facultate un curs ţinut de Ion Vianu despre Freud, acesta fiind şi prima iniţiere. Nu trebuie să scap din vedere lectura existenţialiştilor Camus, Sartre şi Pascal. Am frecventat şi frecventez Biblia, centrat pe Ecleziast şi Evanghelii. Pentru interesul deosebit arătat folclorului şi mitologiei sunt recunoscător profesorului Niculaie Constantinescu, care mi-a fost dascăl în facultate. Cum la fel de importantă, în acest sens, s-a dovedit „Mitologia română”, scrisă de Romulus Vulcănescu, o carte substanţială. E greu de vorbit până la capăt de textele şi autorii prin care un scriitor se află într-o relaţie de proximitate şi nu de imitaţie.

 Vorbeați de cărţile de teorie literară care v-au dat posibilitatea reflectării din „afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar”. Un impuls suficient pentru a vă împinge și spre critica literară, de mare abundență sub semnătura lui Gheorghe Stroe. Și cu toate acestea de ce ați refuzat propunerea de a vi se publica un volum de critică literară?

Critica este mai mult decât necesară, dar nu trebuie să o fac eu. Un om poate avea o multitudine de vocaţii, şi are. E greu de găsit omului o singură vocaţie, dar el trebuie să ştie exact ce vocaţie îşi cultivă, pentru că la un moment dat există riscul, dacă nu alegi corect, să te pierzi, să te risipeşti şi în consecinţă să eşuezi.

Or, nu e posibil, decât în rare cazuri, să coexiste scriitorul şi criticul. Critica literară este un accident, un produs de circumstanţă. Ar fi stupid să spun că articolele mele s-au situat sub semnul amatorismului. Tocmai de aceea era normal să pot reflecta, cu un oarecare profesionalism, asupra unor cărţi citite. Faptul că eu sunt prozator şi în adolescenţă debutam ca poet, face să mă aplec asupra cărţilor din jur şi cu un interes aparte. Aşa cum spunea şi Gabriel Garcia Marquez, în „Parfum de guayaba”, un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit. Un scriitor parcurge un text pentru a vedea cum se constituie, care sunt articulaţiile, care este fiziologia acelui text. Din acest mod intenţionat de lectură al prozatorului, plus formaţia filologică, a rezultat şi critica. Dar critica aceasta a fost întotdeauna în defavoarea prozatorului. Unui prozator nu îi este simplu să menţină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că „te scoate din mână”. Sorin Titel spunea prin 1983, într-un interviu în revista „Tomis”, că nu poate accepta statutul de critic literar. Circumstanţele fiind cele care îi impuneau acest statut, deoarece în norma sa de redactor la „România literară” intra şi cronică literară. În interviul din „Tomis” arăta că îi lipseşte reflecţia tăioasă a unui critic propriu-zis, spunând că – citez din memorie: „Ştiu cât de greu se scrie o carte, cu ce eforturi, şi îmi vine foarte greu să o desfiinţez pe trei pagini, chiar dacă impresia nu este una favorabilă”. 

Nu știu cât de mult a contat cele relatate anterior pentru Sorin Titel, care a publicat două cărţi de critică literară.

El da, însă eu am tras o concluzie din cazul lui Alexandru George. Ştim foarte bine că este unul din criticii de fineţe ai momentului, l-aş numi succesor al lui Şerban cel Rău, adică al lui Şerban Cioculescu, dar este şi un prozator de raftul întâi, dacă nu mă înşel are şapte cărţi de proză şi cinci de critică literară. Despre sine, Alexandru George spune că este prozator şi accidental critic. Însă, constată că în anii din urmă critica i-a umbrit proza. Dumitru Micu, în „Scurtă istorie a literaturii contemporane”, îl trece la capitolul „Proza criticilor”, fapt pentru care Alexandru George a declarat că îl doare când i se consideră proza ca fiind a unui critic. Şi pentru a nu repeta situaţia nu voi strânge niciodată cronicile pe care le-am publicat de-a lungul anilor între coperţile unui volum. Un alt exemplu este Paul Georgescu, care a renunţat la critică definitiv, consacrându-se prozei, cu toată celebritatea de care se bucura în critică. El era lector universitar de literatură contemporană la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi lucra, în acelaşi timp, dacă nu mă înşel, în redacţia Revistei „Viaţa Românească”. Cu această polivalenţă pot spune că dăduse lovitura şi cu toate acestea a renunţat la critică. Acesta este de fapt avantajul pe care îl are creatorul în faţa criticii.

Reclame