Povestea artistului flămând de viață

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.