RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

Reclame