Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Anunțuri

Badea Cârţan la Roşiorii de Vede


badea-cartanDiscutam zilele trecute  cu un distins profesor de istorie care mă privea oarecum sceptic în privinţa prezenţei lui Badea Cârţan la Roşiorii de Vede. Parcă nu-mi vine a credea nici mie, dar istoria amestecă în mojarul evoluției umane multe evenimente ce pot scăpa ochiului mai puțin vigilent al celui implicat în viața cetății.

Istoricii ne semnalează că partea de sud a Teleormanului a constituit teatru de război în timpul Războiului de Independenţă, în special linia Roşiorii de Vede – Alexandria. Roşiorii de Vede, un oraş galonat prin vechimea aşezării şi bogat prin numărul şi calitatea negustorilor, împreună cu satele din jur: Scrioaştea, Ţigănia Drăgăneşti, Albeşti Dulceanca, Belitori (Troianul), Crângeni, Băseşti (Călmăţuiu de Sus), Dorobanţi, au constituit un important pol al aprovizionării cu hrană şi animale a trupelor române şi ruseşti combatante la sud de Dunăre, mai ales prin gestionarea.

Dacă despre cele de mai sus se mai ştie câte ceva, despre următoarele fapte martorii sunt extrem de puţini.

Conform surselor, Roşiorii de Vede a adăpostit în casele mai mari, transformate în cazărmi, o parte din militarii ce au tranzitat judeţul spre front sau în sens invers, către interiorul ţării. Conform lui Petre Stroescu (Oraşul Roşiorii de Vede, p. 42), casele negustorului roşiorean Burcă, de pe strada Carpaţi, au constituit loc de popas ori de cazarmă pentru înalţi demnitari şi soldaţi.

În Roşiorul inundat la acea vremea de sălbăticia apelor aduse de râul Vedea, se aflau şi batalioane de rezervă pentru front, unde îşi completau instrucţia voluntarii şi rezerviştii. Printre cei dintâi îl găsim şi pe Gheorghe Badea Cârţan,” volintir în ’77”, înrolat de un ofiţer superior la jumătatea anului 1877 şi repartizat pentru instrucţie la un batalion de rezervă din Roşiorii de Vede, unde mai erau şi alţi voluntari din Ardeal.

Probabil, dacă nu ar fi existat momentele spumoase ale unui dialog al lui Badea Cârţan cu un superior în primele zile de instrucţie poate că celebrul nostru personaj  ar fi rămas doar un nume din miile de combatanţi ai acelui război.

Se relatează că în timpul instrucţiei i s-a dat o puşcă de lemn spre a învăţa tehnica atacului, ceea ce a creat în mintea sa idea de inutilitate în sprijinirea compatrioţilor din prima linie a luptelor, replicând verbal:” Bine domnule tambur-majur, dar cu flinta asta de lemn cum pot să răpun duşmanul?” (Octavian Matea, Viaţa de basm a lui Badea Cârţan, p. 32 – 33). Răspunsul devine interesant, ceea ce sugerează că subofiţerul repartizat cu instrucţia acelui batalion de voluntari cunoştea câte ceva din sprinţară viaţă a lui Gheorghe Badea Cârţan:” Cu asta (n.n. puşca de lemn), măi volintire, numai înveţi cum să porţi puşca adevărată, care nu se poartă ca o bâtă de cioban”.

După acest dialog, parcă rupt din” Moromeţii” lui Marin Preda, dorinţa de perfecţionare în tehnica de atac şi apărare în timpul luptei este tot mai mare pentru Badea Cârţan, dar şi perseverenţa în a îndeplini toate comenzile superiorilor în timpul marşurilor de instrucţie, chiar dacă nu-i plăceau strigătele tamburilor:” ăl cu paie, ăl cu fân” (sugerând de fapt comanda militară pentru picioare: stâng, drept). Cu toată dorinţa de a participa în prima linie a luptelor de la Plevna, Gheorghe Badea Cârţan nu mai are acest privilegiu ce ţi-l dă dragostea de ţară, întrucât la 28 noiembrie 1877 Plevna avea să fie cucerită de armata ruso-română.

Gabriel Argeşeanu

95 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional „Anastasescu”


SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Elevi, profesori şi invitaţi speciali au luat parte, joi, 13 noiembrie, la un eveniment festiv dedicat împlinirii a 95 de ani de la înfiinţarea prestigiosului Colegiu Naţional „Anastasescu” din Roşiorii de Vede.

Încă de la primele ore ale zilei în citadela anastasistă s-a resimţit emoţia evenimentului, oaspeţii au fost întâmpinaţi de directorul Şerban Răceanu, primiţi cu pâine şi sare, flori şi o mapă omagială din care se distingea revista „Tempus”. Printre invitaţi s-au regăsit primarul Cristian Duică, viceprimarul Teodoru Stângă, Anca Irina Vasile, inspector şcolar general adjunct, foste cadre didactice.

Festivităţile programate în amfiteatrul colegiului au scos în evidenţă aprecierea de care se bucură actualul corp profesoral, rezultatele notabile ale elevilor anastasişti, contribuţia colegiului la prestigiul învăţământului roşiorean la nivel naţional, precum şi importanţa apostolatului profesorilor în perioade nu tocmai propice pentru învăţământ.

Au fost evocate două figuri proeminente de dascăli ai colegiului, Eugen Delcescu şi Nistor Teodorescu, profesori şi scriitori deopotrivă, prin descrierile Simonei Băluş, preşedinta Fundaţiei ”Mihai Eminescu”, Alexandru Teacă, fost director, şi Argentin Şt. Porumbeanu, autorul monografiei Colegiu Naţional „Anastasescu”.

Emoţionante s-au dovedit, prin emulaţia produsă în sală, mesajul profesorului Iulian Buzu adus în atenţia publicului prin intermediul primarului Cristian Duică şi relatarea profesorului Alexandru Teacă despre disputele dramatice din zilele urmate cutremurului din 1977 când se hotărâse demolarea clădirii liceului.

Prestanţa profesorilor şi spiritual ludic al elevilor, în perioada directorului Alexandrescu, au fost descrise într-o notă aparte de profesorul Petre Fierăscu, elev pe atunci, punctând la capitolul amintiri.

Şi-au făcut simţită prezenţa prin aprecieri Cristiana Piper-Savu, Cecilia Niţulescu, Ion Scarlat, Dumitru Sanda, în numele partenerilor culturali vorbind Aura Bărbuţ.

SONY DSC

Colegiul National Anastasescu (Gheorghe Gabriel Argeseanu)

Aflat la acest eveniment în dublă calitate, aceea de primar şi de fost elev al liceului, Cristian Duică ne-a declarat: „Sunt emoţionat şi totodată mândru că am urmat cursurile acestui  liceu, astăzi colegiu, o instituţie de elită a învăţământului teleormănean. Nu cred, indiferent de optimismul şi ardoarea lor de a reuşi, că cei ce au pus bazele acestei instituţii de învăţământ au anticipat că se va ajunge la acest nivel de evoluţie la cei 95 de ani câţi s-au scurs de la consemnarea primei zile de curs, dar cred că ar fi fost interesant să aflăm ce ar fi avut ei de spus. Aşa cum am afirmat şi la deschiderea festivităţilor din amfiteatrul colegiului, calitatea în educaţie provine din pasiunea, implicarea şi profesionalismul cadrelor didactice şi interesul elevilor pentru studiu, ceea ce aici este evident”.

Festivitatea a fost un bun prilej de a prezenta oaspeţilor olimpicii cu rezultate notabile, premiaţi de profesorul Paul Enache, preşedintele Fundaţiei “Anastasescu”, precum şi de a scoate în relief talentele artistice ale elevilor sub bagheta dirijorală a profesorului Petrică Predoi.

În opinia inspectorului şcolar general adjunct, Anca Irina Vasile, Colegiul Naţional ”Anastasescu” este un ”exemplu de şcoală a secolului XXI, bazată pe tradiţie neîntreruptă şi pe responsabilitatea actualilor profesori pentru educaţia elevilor”, făcând totodată şi o prezentare plastică a ceea ce reprezintă colegiul roşiorean astăzi: „mereu tânăr, mereu în frunte, chiar şi după 95 de ani”.

Priviri pe axa timpului

Dorinţa roşiorenilor pentru o societate nouă cu tineri educaţi se regăseşte şi în demersurile oficialităţilor locale, impulsionate de elita culturală a oraşului Roşiorii de Vede, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în zorii secolului XX. În acest sens, în anul 1919,  este iniţiată corespondenţa cu Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, în timpul  mandatului primarului Traian Stănescu, avocat şi deputat în Camera  Legislativă, pentru înfiinţarea unui gimnaziu în oraş. Succesul dialogului epistolar, şi nu numai,  se regăseşte în recunoaşterea de către Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a capacităţii oraşului Roşiorii de Vede de a gestiona un demers de o asemenea importanţă. Din monografia colegiului, scrisă de profesorul Argentin Şt. Porumbeanu, reiese că data începerii cursurilor la proaspăt înfiinţatul gimnaziu teoretic este ziua de 11 noiembrie 1919, mai întâi în clădirea Şcolii primare de băieţi nr.1, situată în centrul oraşului, cu un efectiv total de 190 elevi. Un an mai târziu, în 1920, fraţii Niculache şi Ionel Anastasescu, donează un teren şi o clădire ce va fi amenajată pe cheltuiala acestora în scopul desfăşurării optime a orelor de curs, iniţiativă caritabilă ce rezolva definitiv problema unui local propriu, care condiţiona înscrierea gimnaziului pentru finanţare de la  bugetul statului, acesta funcţionând în anul şcolar 1919 – 1920  cu fonduri extrabugetare.

Istoria zbuciumată a secolului trecut influenţează şi evoluţia acestui bastion al învăţământului roşiorean, acesta cunoscând numeroase transformări, astfel: Liceu teoretic de băieţi (1924-1928); Liceul teoretic de băieţi ,,I. şi N. Anastasescu” (1928-1938); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-X (1948-1957); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XI (1957-1958); Şcoala medie ,,T. Vladimirescu”, clasele I-XII (1968-1970); Liceul teoretic nr. 1 (1970-1978); Liceul industrial nr. 2 (1978-1990); Liceul Teoretic ,,Anastasescu” (1990-2000); Colegiul Naţional ,,Anastasescu (începând cu anul şcolar 2000-2001).

Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu


interviu cu medicul Virgil Sotirescu

SONY DSC

Virgil Sotirescu (foto de Gabriel Argeșeanu)

A. G. Domnule Virgil Sotirescu, obţineaţi a cincea medie pe ţară la terminarea facultăţii, dar aţi ales să fiţi repartizat într-un sat de câmpie. De ce?

V. S. Cel ce a avut o contribuţie definitorie la decizia mea de a cere repartiţia la Balaci a fost dr. Horia Popescu, alături de care lucrasem la Spitalul din Roşiori pe perioada vacanţelor din timpul facultăţii. Pentru că terminasem Facultatea de Medicină cu a cincea medie la nivel de ţară (n.n. 9,81), la repartiţie am ales ce mi se sugerase, de a alege un dispensar de pe raza oraşului, pentru că nu puteam cere repartiţia în oraş datorită unui Decret apărut în anul 1958 care spunea că absolvenţii de medicină trebuiau să meargă la posturi în mediul rural. În acea vreme şi soţia mea lucra la Farmacia din Balaci, o unitate farmaceutică foarte bine dotată şi de asemenea recunoscută în mediile medicale. Aşa am ajuns la dispensarul uman din Balaci, o unitate foarte bine dotată din punct de vedere al instrumentarului şi al personalului. Mai mult, acest dispensar fusese înfiinţat de profesorul Făgărăşanu. Aici am stat doar opt luni, pentru că doctorul Horia Popescu insistase pe lângă doctoriţa Lăzărescu, care iniţiase şi demersurile necesare la Bucureşti, să fiu adus la Spitalul din Roşiorii de Vede, cel căruia astăzi în termeni populari i se spune „spitalul vechi”, de care mă leagă foarte multe amintiri, pentru că acolo eram şi când mi-am dat primariatul. Doctoratul l-am început tot acolo şi l-am terminat la noul spital din centrul oraşului. Insistenţa doctorului Horia Popescu, care era un chirurg desăvârşit şi un om de mare caracter, având şi o educaţie spirituală aparte deoarece urmase seminarul timp de un an, s-a circumscris şansei deveniri mele profesionale. Şi ca să vă daţi seama, la secundariat, unde am fost înscrişi doar doisprezece medici din toată ţara, am fost numit şeful acelei grupe, pentru că eram singurul care cunoşteam toată gama medicală de obstetrică – ginecologie. Acest lucru ma ajutat pentru că mi-am perfecţionat cunoştinţele şi abilităţile chirurgicale în timpul secundariatului, după care am revenit tot la Roşiori.

A. G. Vorbiţi de secundariatul la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti?

V. S. Despre acest spital este vorba. Acolo erau profesorii Vasilescu şi Vlad Vasiliu, doi doctori de calibru, lângă care am putut participa la operaţii de mare anvergură, tocmai datorită experienţei acumulate alături de Horia Popescu. Acest bagaj de acumulări s-a văzut mai târziu când dându-mi specializarea am obţinut a doua medie pe ţară.

A. G. Ştiu din discuţiile avute cu colegii dumneavoastră din spital că aţi avut o lucrare de doctorat foarte apreciată la acel moment. Care era noutatea?

V. S. O lucrare foarte bine receptată, tocmai pentru că nu se prea abordase o astfel de temă. Puteam să optez pentru teme de operaţie, de endocrinologie, dar am preferat una asupra glandei mamare, tocmai pentru că în complexitatea sa se combina şi chirurgia şi endocrinologia. În acea perioadă chiar era o problemă lactaţia la om. Doctoratul m-a ajutat să pot profesa până la vârstă de 77 de ani. Şi pentru că tot ai amintit de medicii din spital, eu am colaborat foarte bine cu doctorul Mihai Ştefănescu, care s-a pregătit alături de mine, iar după revenirea de la Bucureşti am făcut o echipă foarte bună. Apoi doctorul Manea, Dumnezeu să-l ierte!, născut în Ciurari, dar cu o educaţie aleasă aşa cum poate copiii noştri nu o au. Apreciez pe toţi cei care au fost şi sunt în spital, buni profesionişti, caractere deosebite, dar atât de mulţi sunt cei pe care îi stimez încât nu avem timpul fizic şi spaţiul editorial necesar pentru a vă arăta calităţile fiecăruia. Secţia de obstetrică – ginecologie a funcţionat la nişte indicatori foarte buni, cum de altfel, dacă generalizăm, şi spitalul în ansamblu. Spre exemplu, în perioada când am fost director (n.n. 1973 – 1988; 1991 – 1997) prestigiul spitalului” Caritas” a căpătat noi valenţe. Îmi aduc aminte că la un moment dat ne clasasem pe poziţia a treia în întrecerea socialistă, la categoria specifică spitalului nostru, deşi condiţiile din spitalul vechi nu erau tocmai bune. Dar la acel moment era o activitate profesională intensă care nu avea cum să nu iasă în relief. Profesa atunci doctorul Ştefan Noica, cu o pregătire deosebită, apoi a venit Horia Popescu, era doctorul Isăcescu, toţi medici primari. Ca director de spital pe atunci aveai şi greutăţi, pentru că Policlinica era separată, ca şi Spitalul pentru copii şi Spitalul de boli contagioase, care aveau locaţii în altă zonă a oraşului. În spital era secţia de interne, secţia de chirurgie şi cea de obstetrică – ginecologie. Director la acel moment, însemna să răspunzi şi de aprovizionarea cu medicamente a teritoriului arondat, procurarea de combustibil ş.a.m.d., o întreagă muncă administrativă pentru dispensarele rurale şi urbane, iar Roşiorii de Vede avea cea mai mare arondare din judeţ.

 A.G. Din câte ştiu, construcţia Spitalului „Caritas” a stat sub semnul incertitudinii.

V. S. Aşa este, pentru că ni s-a spus atunci că nu sunt bani pentru efectuarea săpăturilor la noul spital. Şi pentru a nu lăsa lucrurile să treneze, ne-am mobilizat tot personalul medical şi auxiliar din spital şi din teritoriu, prestând fiecare câte zece zile de muncă pentru a acoperi acest deficit financiar major ce putea împiedica realizarea noului edificiu spitalicesc. Sigur că la vremea aceea ne-au mai ajutat şi două societăţi din oraş, una fiind Uzina de reparaţii vagoane ROVA, unde director era Constantin Crăsneanu. Surpriza celor care trebuia să aprobe investiţia a fost mare, nevenindu-le să creadă că noi am realizat acele săpături. Şi ca să reînnod m-ai exact firul, primul secretar m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că trebuie să-l convingem pe Ion Teleagă că este nevoie şi la Roşiori de un spital nou. Se construise la Alexandria, era în construcţie la Turnu Măgurele, iar la Roşiori nu se mai putea. Atunci am făcut nişte găuri în pereţii spitalului vechi ca să-l convingem că acesta nu mai este propice activităţii spitaliceşti. Şi am reuşit să-l convingem. Am mai avut un noroc fantastic. Atunci când s-a făcut planul de finanţare, Ceauşescu a tăiat 5% şi tot atât a tăiat şi Ceauşeasca. Dar doamna care era la bancă, din greşeală a înţeles că se adaugă cele cinci la sută. Şi toată lumea a crezut că am făcut vreo afacere sau am avut pe cineva care a intervenit. Nici vorbă. Era foarte bine venită confuzia doamnei de la bancă, pentru că eu îl rugasem pe arhitectul Popescu, care făcuse şi proiectul spitalului de la Târgu Mureş, să ţină cont de două lucruri. Să fie morga tot separată, la fel şi bucătăria separate, nu cum se construise la Alexandria unde mirosea tot spitalul a mâncare când se gătea. Apoi a apărut momentul săpăturilor peste care am trecut şi a început construcţia la acest spital.

A.G. Am alunecat într-un teritoriu al destăinuirilor şi am uitat să întreb cum aţi ajuns la medicină? Şi de ce obstetrică – ginecologie?

V. S. Eu am făcut liceul la ceea ce se numeşte acum Colegiul „Anastasescu”, prin faţa căruia îi vedeam trecând pe Horia Popescu, Ştefan Noica, pe doctorul Gâdea a căror ţinută şi faimă mă impresionau. Mai ales că pe doctorul Noica îl ducea birja la spital, fapt ce avea un efect deosebit asupra noastră ca elevi. Iar imboldul spre medicină a a venit şi pentru că simţeam că am înclinaţie. Cum am mai spus, acest lucru se datorează şi şansei că, student fiind, am lucrat cu dr. Horia Popescu. Dar şi faptul că lucrând în obstetrică – ginecologie eşti obligat să ştii şi chirurgie, şi medicină internă, şi endocrinologie, deci să te împlineşti multilateral. Însă este şi o specialitate cu foarte multă răspundere. Să ştiţi că pentru orice eşec răspunde personalul medico-sanitar. Eu nu am avut în cariera mea nici un deces. Chiar şi în perioada când se făceau avorturi, întâlneam situaţii limită, iar pentru a evita un final tragic chiar eu le luam în autoturism şi mergeam cu ele la Bucureşti, unde trebuia multă insistenţă, pentru ca femeia după un avort toxico-septic să facă dializă şi să nu moară. În zilele noastre secţia de obstretică-ginecologie este mult mai liniştită, mult mai spectaculoasă şi frumoasă în acelaşi timp. Poate şi pentru că problema avorturilor nu mai este prezentă. Mi-aduc aminte că exista şi o statistică la un moment dat, în care se evidenţia că muriseră mai mult de 800 de femei în urma avorturilor provocate.

A. G. În familia dumneavoastră exista o tradiţie medicală?

V. S. Am avut avut un unchi doctor ginecolog. Mama era din Basarabia, din Cuciulia, o localitate lângă Prut. Şi eu sunt născut tot în Basarabia, dar în Chirsova. Tata era din Trivale Moşteni, singurul care a făcut şcoala normală, la început la Alexandria şi apoi la Constanţa, iar pentru că erau unsprezece fraţi, şi trebuia să ai pământ ca să rămâi în sat, a ales să vină în Basarabia, unde s-a căsătorit cu mama, care era învăţătoare. După cum ştiţi, şi el a fost învăţător la Roşiori, la Şcoala nr. 2. Ceea ce probabil nu ştiţi despre tata este că a fost deţinut politic, făcând un an de puşcărie la Piteşti şi doi ani la Jilava. Refugiul m-a adus la „Anastasescu” de la liceul din Comrad.

Eu am o mare afecţiune pentru medicii care vin din această zonă, ajutându-i ori de câte ori am avut ocazia. Chiar şi în spitalul nostru au fost medici basarabeni. Îmi aduc aminte că m-a chemat ministrul Dan Georgescu să-mi spună că este un medic chirurg din Basarabia care ar vrea să vină la Roşiori, şi am acceptat pe loc.

A.G. Tatăl dumneavoastră a fost deţinut politic, dar aţi urmat o facultate. Cum a fost posibil?

 V. S. La Roşiori, când am depus actele pentru dosarul meu la partid în dreptul tatei scria: „uneltire împotriva orânduirii sociale, omisiunea nedenunţării”. Venise unul Boia din Roşiori la tata să-i dea bani şi lucruri pentru cei care făceau rezistenţă în munţi, iar tata la refuzat pe motiv că are trei copii la facultate, explicându-i totodată că nu doreşte să se implice într-un astfel de demers riscant. Când l-au prins pe acest Boia, automat l-a târât şi pe tata după el, chiar dacă tata nu făcuse decât să refuze a da acel ajutor. Tata a fost dus la Piteşti, iar eu a trebuit să mă duc la facultate la Iaşi, unde în fiecare an duceam adeverinţă eliberată la risc de la domnul Dinu Iliescu că tata este învăţător la şcoala nr. 2 din Roşiori, pentru a nu se afla că este deţinut politic. Când eram în anul patru sora mea, care era la litere la Bucureşti, preparatoare la profesorul Tudor Vianu, foarte bine cotată profesional, a fost dată afară din facultate, iar pe mine m-a chemat o doamnă de la cadre, care avea fiica colegă cu mine, să-mi spună că trebuie să plec din Iaşi pentru că mi se va trimite dosarul la verificat la Roşiori şi vor fi probleme mari. M-a îmbărbătat spunându-mi că pe răspunderea ei va scrie în dosar că este verificat şi să cer mutarea la Bucureşti. Am mers la profesorul Batcu pentru aprobare, cerându-mi şi el să-i explic motivul, care mi-a aprobat cu mult regret transferul. Marele meu noroc, când am ajuns la Bucureşti, a fost o rudă, nea Ionică care fusese comunist şi stătuse în puşcărie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi îl cunoştea pe Drăghici cel care răspundea de Securitate. În seara când i-am spus lui nea Ionică despre catastrofa ce era pe cale să se producă în evoluţia mea, am şi fost chemat la minister de Drăghici, pe la zece seara, pentru a da relaţii cu privire la motivul arestării tatălui meu. Mi s-a dat asigurări că nu voi fi data fară din facultate. Pentru sora mea nu a mai avut ce face, dar la patru dimineaţa o maşină la adus şi pe tata acasă, eliberat la ordinal lui Drăghici. Dar orice bine făcut de securitate se întoarce cu probleme mult mai greu de stăpânit. Însă, când am venit la Roşiori am avut mari probleme cu Securitatea pentru că urmăreau să mă determine să devin informator. Aceasta fiind o practică des întâlnită pentru a pune presiune pe copiii cu părinţi deţinuţi sau foşti deţinuţi, chiar dacă mulţi azi nu mai recunosc. Chiar şi Ştorobăneanu dăduse aviz favorabil pentru recrutarea mea. Dar eu am avut discuţii dure cu cei ce încercau, fapt că nu au reuşit să facă nimic.

A.G. Cine sunt cei ce făceau presiune asupra dumneavoastră?

V. S. Problemele mi le crea colonelul Puiu din Roşiori, şi încă un ofiţer, iar Lică care era inspector şef m-a chemat la judeţ şi m-a luat la întrebări de ce refuz. I-am răspuns cum am ştiut mai bine, amintindu-i că sunt şi deputat de Teleorman şi nu are ce să-mi facă. Şi totuşi eu eram conştient că îmi vor face greutăţi. Se ştie clar că am fost schimbat din funcţia de director de spital ca urmare a deselor refuzuri de a deveni informatorul securităţii. Eu ştiam care sunt cei care acceptaseră să devină informatori şi nu am vrut să mă amestec cu ei.

A. G. Cu toată ura securistică aţi ajuns deputat în 1972.

V. S. Din 1972, timp de doi ani, am fost deputat. Deputat am devenit şi urmare a unui val de simpatie ce venea din partea organelor de stat şi de partid, pentru că eram corect în munca mea.

A. G. Valul de simpatie s-a menţinut şi după decembrie 1989 când aţi fost ales vicepreşedinte al Frontului Salvării Naţionale (FSN) pe Teleorman. Cum aţi ajuns acolo?

V. S. Totul a început cu un telefon pe care l-au dat acasă nişte tineri care ocupaseră Primăria Roşiori. A răspuns soţia spunându-le că sunt de gardă. Au sunat apoi la spital şi le-am explicat că sunt pentru revoluţie, dar nu puteam părăsi tura de gardă. Am fost însă chemat la Alexandria, câteva zile mai târziu, şi numit vicepreşedinte al Frontului. Preşedinte era profesorul Ion Morar, era şi medicul Liviu Vasilică, dar nu am stat decât câteva luni deoarece nu puteam accepta tot felul de cereri de arestare care excedau cadrul legal, mai ales că atunci ne confruntam şi cu un vid legislativ. Era o continuă dorinţă de vendetă, poate îndreptăţită, dar în orice caz nu corectă juridic.

A. G. Care este poveste cu medicul Ulmeanu?

V. S. La Alexandria ajunseseră o serie de medici veniţi din închisoare, pentru că efectuaseră avorturi şi alte fapte ce ţin de actul medical. Se punea problema ce trebuie făcut cu ei, ştiindu-se de unde au venit, pentru a fi reabilitaţi. Atunci eu le-am spus că nu este important ce li se întâmplase, ci care era media de absolvire a facultăţi. Spre exemplu, doctorul Ulmeanu, care era chirurg, terminase cu 9,20. Ceea ce ştiu este că avea şi un dosar destul de confuz, fiind condamnat pentru avort, de aceea nu pot spune nici acum dacă a fost vinovat, situaţia fiind extrem de delicată. L-am ajutat să vină la Roşiori şi să aibă condiţiile necesare în spital pentru a profesa.

SONY DSC

Momentul pensionarii, 29 iulie 2008

A. G. Care din medicii din afara oraşului v-au marcat biografia profesională?

V. S. În primul rând profesorii Săvulescu, Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu. În cabinetul meu am fotografii cu aceştia. Nu este nici un secret, chiar profesorul Săvulescu este cel care m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să mă înscriu la doctorat. Atunci era o problemă problemă participarea, fiind douăzeci de candidaţi pe trei locuri, dar am luat al doilea pe listă. Legat de profesorul Săvulescu, îmi aduc aminte cum toţi colegii şi profesorii cu care am terminat secundariatul erau convinşi că nu va veni la masa festivă organizată la restaurantul „Ambasador”. Atunci eu, împreună cu soţia, am mers la dânsul şi l-am convins să ne însoţească. Când am intrat în restaurant cu dânsul, profesorii Dan Alexandrescu şi Vlad Vasiliu au rămas „muţi” de uimire că am reuşit să-l conving, dar şi bucuroşi că acceptase să fie alături de noi. Trebuie să ştiţi că am fost şi membru de partid chiar din perioada când dădeam doctoratul, sugerându-mi-se că este în folosul carierei mele, fără a mă forţa cineva.

A. G. Cum s-a adaptat soţia dumneavoastră privaţiunilor familiale în cei cinzeci de ani de dăruiţi medicinii?

V. S. Am o soţie care a înţeles permanent situaţia. Mai ales în nopţile când eram chemat la spital, uneori şi de două-trei ori. O femeie da mare valoare, apreciată atât acasă cât şi la farmaciile unde a lucrat. Destinul a făcut ca plecarea mea din spital, care este vineri (n.a. 1 august, interviul fiind realizat pe 30 iulie), să coincidă şi cu retragerea ei definitivă de la farmacia unde lucrează, fiind şi ea sărbătorită ca şi mine. Avem două fete, medici în Bucureşti. Şi pe acest plan pot spune că sunt împlinit. Am o casă în Bucureşti, o alta, dar mai mică la Cornu.

A. G. Ce reprezintă femeia pentru dumneavoastră?

V. S. Femeia înseamnă totul. Respectul pentru femeie mi-a fost cultivat de dr. Horia Popescu, iar eu am conştientizat permanent, odată cu trecerea timpului, acest respect. Doctorul Ştefănescu, dar şi ceilalţi doctori care au lucrat cu mine, au simţit permanent acest lucru, pentru că şi ei au aceeaşi percepţie privind această fiinţă minunată care este femeia.

A. G. Ştiu că veţi părăsi oraşul după pensionare. Nu aveţi nici un regret?

V. S. Domnule, viaţa mea a fost legată de Roşiori. În primul rand las aici mormintele părinţilor mei, lumea care m-a iubit. Să ştiţi că aş fi putut ajunge şi într-o clinică universitară dacă nu avem fişa de la cadre înroşită cu problema tatei. Dar şi dacă aş fi avut o fişă de cadre curată tot nu aş fi plecat să profesez în altă parte, pentru că am iubit Roşiorul.

NIMENI  NU  TE  ÎNVAŢĂ  SĂ  SCRII… EŞTI  PE  CONT  PROPRIU …     


– interviu cu poeta Domnița Neaga –

SONY DSC

Domnița Neaga

A.G. Ce amintiri vă mai leagă de satul Urluiul, unde aţi copilărit? De ce s-au dezrădăcinat părinţii dumneavoastră de aceste locuri poetice?

D.N. Urluiul nu se deosebeşte prea mult de celelalte sate din Câmpia Dunării. Acelaşi relief monoton, dar spectaculos în monotonia sa, multă vegetaţie, văi înverzite, râuri liniştite, câmpia nesfârşită…Dar, Doamne, la câtă meditaţie te îndeamnă nemărginirea ei!

Se spune că anii copilăriei îşi pun amprenta pe toată viaţa de mai târziu a persoanei devenite mature. Am avut o copilărie fericită, fără griji, care se vede probabil reflectată în partea frumoasă a vieţii mele, dar am şi amintiri dramatice despre nişte întâmplări traumatizante, petrecute atunci demult. De aici, cred, nemulţumirea mea permanentă, revolta împotriva lucrurilor nedrepte care mi se întâmplă. Şi, fiindcă nu cunosc o instanţă superioară cu care să polemizez, ajung să dialoghez, să polemizez cu mine însămi, iar rezultatul mi-ar plăcea să cred că se cheamă creaţie

 Amintiri? Nimic nu uităm! Mintea copilului este capabilă, prin natura ei, să reţină absolut totul. Ce se trăieşte la această vârstă nu se uită niciodată…

Cooperativizarea agriculturii, de la sfârşitul deceniului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea din secolul trecut, i-a lăsat pe ai mei fără pământ, fără vite, fără uneltele mari de muncă…Pentru ei continuarea existenţei în acelaşi spaţiu îşi pierduse sensul. Poezia locului nu ţinea de foame. Au ales să vină la oraş. Cred că a fost unica opţiune. Unde puteau să migreze?… Am părăsit cu toţii ( părinţi şi copii) o lume, fără să fi avut vremea necesară de a o cunoaşte, fără să-i aflăm nemijlocit părţile rele sau pe cele bune. Am abandonat-o noi, sau ea s-a sustras inexorabil din drumul nostru. Perioada aceea va rămâne mereu inaccesibilă, iar noi nu am mai avut niciodată nici timpul, nici posibilitatea să restabilim un dialog cu ea. Încercarea de a o reconstitui în forma ei nealterată este sortită eşecului. Imaginea trecutului este de acum una controlată, ştearsă   de praf, reconstruită, cosmetizată chiar…Dacă alţii cred că o pot face nu va fi decât o  răfuială a moştenirilor de mentalitate…

A.G. Care a fost impactul cu lumea pestriţă şi zgonţuroasă a oraşului? V-a ajutat să vă dezvoltaţi spiritul rebel incipient?

 D.N. În 1961, Roşiorii de Vede nu era o metropolă; era un târg de negustori, un orăşel de provincie care încerca să construiască societatea socialistă prin înfiinţarea câtorva întreprinderi, absorbind mână de lucru din comunele limitrofe.  „Lumea pestriţă şi zgomotoasă” de care amintiţi era formată din ţăranii care aspirau la condiţia de muncitori, primind în cel mai fericit caz un apartament, un salariu, concediu de odihnă plătit, cartela de pâine şi dreptul de a-şi aduce copiii la o şcoală din oraş.

Cât priveşte spiritul meu rebel, nu am a negat acest lucru, dar gesturile mele rebele aveau ca temei nedreptăţile care mi se făceau. În şcoala generală, i-am înfruntat pe profesorii mărginiţi, părtinitori, slugarnici, mulţi dintre ei adepţi ai dictonului „magister dixit”. Aveam colegi de clasă ai căror părinţi erau cadre de partid. Aceste „odrasle” nu ştiau carte, dar luau note mai mari ca mine şi premiul la sfârşit de an şcolar înaintea mea. În liceu, atitudinea de frondă s-a accentuat. Când mi se aducea o învinuire  neîndeptăţită, protestam. Făcusem potecă la cabinetul directorului, prof. Nistor Teodorescu( Dumnezeu să-l odihnească!), iar notele la purtare erau diminuate pe fiecare trimestru cu cel puţin un punct… Cred că sunt perioade în viaţa noastră în care, chiar dacă suntem robi, avem puterea interioară de a ne considera liberi şi de a şi arăta celorlalţi libertatea noastră… „ Libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, zice undeva Albert Camus.

A.G. Cine sau ce v-a determinat să scrieţi poezii?

D.N. Născându-mă într-o familie bine consolidată, am trăit în bunătate, tihnă şi am primit o educaţie sănătoasă. Cred că de la tata moştenesc sensibilitatea creatoare, iar de la mama darul de a povesti. Şi mai cred că încă din preadolescenţă, sub influenţa mediului, natura mea umană a început să se şlefuiască treptat pentru poezie. De atunci datează primele încercări poetice. Îmi amintesc că defineam cu uşurinţă un termen comun printr-o metaforă, fără să ştiu, bineînţeles, ce este metafora.

În liceu, nonconformismul pe de o parte şi spiritul de echipă pe de altă parte, cele două laturi ale personalităţii mele, s-au exprimat în versuri pe care le-am încredinţat spre lectură profesorului de limba română, el însuşi poet cunoscut, Anghel Gâdea, care a manifestat o discreţie inexplicabilă. Nu mi-a comunicat niciodată impresiile şi nici nu mi-a mai dat înapoi caietul cu începuturile mele lirice…Pesemne că nu i-au plăcut… N-am fost o vedetă a liceului, nu am trezit invidia nimănui, că scriu, cum se întâmpla cu alţi colegi, precum Florea Miu sau Stan V. Cristea. Abia în facultate, fiind colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu şi încurajată de acesta, activitatea mea poetică s-a intensificat. Am fost cooptată în echipa care a pus, încă din anul I de facultate, bazele unui cenaclu literar şi a scos o revistă literară, Juventus, unde am citit şi respectiv publicat primele creaţii. Adevăratul debut publicistic s-a produs în revista Argeş, cu poemul Contemplare, în luna mai, 1970.

Nu pot spune că o persoană, un fapt anume au declanşat starea de poezie. Mai degrabă, o multitudine de factori, de care ne dăm sau nu seama. E greu să vorbim despre noi, iar când vorbim o facem cu stângăcie. Mai bine i-am lăsa pe alţii să ne descopere…

A.G. Cât de mult a contat cenaclul revistei Argeş în formarea dumneavoastră? Descrieţi-ne atmosfera de cenaclu, întâlnirile cu Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei…!

D.N. Scriitorii de pe lângă revista Argeş a anilor 1969- 1972, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu, George Ţărnea, Miron Cordun, Rădulescu Cernea, Ion Popa Argeşeanu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, criticul literar Dan Cristea, artiştii plastici Lucian Cioată, Baruţu Arghezi, Gh. Vrăneanţu…au însemnat prezenţa profesională declanşatoare a unei frumoase vocaţii.

Un cenaclu presupune o serie de lucruri împărtăşite şi asumate; se produce un proces de împărtăşire a experienţei, urmat de unul de asumare, când experienţa a devenit un bun comun, a devenit „ a noastră”. Am învăţat să mânuiesc versul, să găsesc ritmul potrivit, măsura adecvată. Am considerat că elementele de prozodie trebuie să însoţească poezia, altfel, voi scrie o proză poetică. De multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice…Am frecventat însă şi cenaclul literar „ Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti, unde am avut prilejul să cunosc aproape toată suflarea literar-artistică argeşeană…

Cenaclul revistei Argeş, dacă se poate vorbi în perioada aceea de un cenaclu (mai mult nişte întâlniri ocazionale, pe teme literare), avea un caracter închis. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mult de 6- 7 persoane, câţiva redactori şi câţiva invitaţi. M-am simţit privilegiată. Am cunoscut multe personalităţi literare pe care redactorul-şef, Gheorghe  Tomozei, le invita de la Bucureşti. Una dintre ele a fost Nichita Stănescu, prieten apropiat al lui Tom… Despre Tom voi vorbi cândva într-o carte, dacă timpul va mai avea răbdare cu mine…

Trăiam în aceeaşi lume, dar simţeam în lumi diferite… Nimeni nu te învaţă să scrii. Eşti pe cont propriu. Poţi să ai valoare sau nu. Creaţia ta poate să placă, sau nu. Am citit un grupaj de  poeme în prezenţa lui Nichita. Reuşisem să le bat într-un singur exemplar la o maşină de scris. După lectura mea plină de emoţii, Nichita le-a luat cu mâna dreaptă, iar mâna stângă şi-o trecea cu încetinitorul prin pletele blonde, răzleţe, de pe frunte, în timp ce citea…De câteva ori a ridicat spre mine o privire albastră în care se reflecta toată frumuseţea cerului unei seri de aprilie. Mă aşteptam să se oprească din citit mai înainte de a termina tot grupajul. Nu a făcut-o… O parte din poeziile acelea au apărut în România literară, semnate Lori Badea…

A.G. Roşioriul cultural al anilor 70  v-a acceptat?  Întreb aceasta, fiindcă dumneavoastră vă regăseaţi spiritual în poezia romanticilor care se detaşau de realitate şi se dedau la poezie, folosind „ violenţa limbajului”…

D.N.  A trecut aproape un deceniu ( 1972- 1980), în care am trăit din amintirile vieţii de student, a trebuit să mă readaptez, mi-am creat o familie, am scris foarte mult, dar nu am publicat decât sporadic, în Argeş. După 1980, am început să public în ziarul Teleormanul şi în celelalte ziare teleormănene, în Familia de la Oradea, în Luceafărul din Bucureşti…. Cred că abia atunci m-am întors  „acasă”. Mi-am redefinit temele şi motivele poetice, am căutat formula de exprimare care să mi se potrivească cel mai bine. În plină  „epocă de aur”, publicam poezii sub al căror înveliş metaforic, atât eu cât şi alţii, mai ascundeam câte ceva din tarele unui regim totalitar…Nu am fost tributară modelor şi curentelor poetice. Eu am scris ce am simţit, în maniera care m-a consacrat, iar dacă am fost sau nu acceptată de Roşioriul cultural a fost problema lui, nu a mea. Cert este că stând departe de grupări şi asociaţii, mi-am păstrat identitatea şi nota personală, distinctivă. Nu cred că ar putea spune cineva că poezia Domniţei Neaga seamănă cu a lui X sau Y. Prin temele şi motivele literare, prin prozodie, prin tendinţele de evadare în ireal, în atemporal, în vis, prin cultivarea naturii şi a iubirii, mă definesc ca un poet romantic, dar nu cred că aparţin romantismului. Mă despart de romantici mai multe lucruri decât acelea care mă apropie. Cred că timpul artiştilor iresponsabili a trecut de mult… Şi la urma urmei nu e treaba creatorului să se încadreze într-un curent sau altul. Treaba lui este să scrie…

A.G. Care sunt personalităţile şi momentele memorabile din cultura roşioreană despre care puteţi povesti aici?

D.N. În perioada despre care vorbim, exista în Roşiori o întreagă pleiadă de creatori pe care îi voi numi absolut la întâmplare, fără a respecta anumite criterii valorice, spre a nu fi acuzată de subiectivism ( iar, de se va întâmpla să uit pe vreunul, rog să fiu iertată): Al. Popescu-Tair, E. Delcescu, P. Amet, F. Săvoiu, N. Lupu, C.T. Ciubotaru, A. Gâdea, I. Hristea, G. Tutcălău, S.V. Cristea, Gh. Stroe, F. Troscot, I. Bitoleanu, L. Nanu, Eugenia Dumitriu, Cristina Predescu,… fără să îi mai nominalizez pe artiştii plastici. Unii dintre cei enumeraţi aveau cărţi tipărite, alţii băteau la porţile editurilor, alţii debutau publicistic. Oricum, numărul mare al acestora făcea din oraşul nostru  „capitala culturală a judeţului”, cum, de altfel, a rămas până astăzi. Frecventam atunci cenaclul literar de la Casa de Cultură, unde întâlneam o parte dintre aceşti creatori de literatură, participam la lansări de carte, dar nu aş putea vorbi de „ momente memorabile”, întâmplări spectaculoase, anectotice…

 E aproape un paradox, însă, să constaţi revirimentul cultural al acestui spaţiu geografic, în anii optzeci, comparativ cu imaginea lui prezentată, cu doar câteva decenii mai devreme, de Gala Galaction în Jurnalul său: „ Nu cred să fie vreun oraş românesc mai banal, mai mediocru şi mai despodobit sufleteşte decât acest oraş de cârciumari, de cojocari şi de covrigari. Locuitorii roşioreni sunt vestiţi pentru nulitatea lor intelectuală. Josnicia politică a bătut aici recorduri însemnate şi efigii memorabile”…Poate că Dumnezeu a vrut să îndrepte unele lucruri stricate şi a adunat în Roşiori atâţia oameni talentaţi, ca să mulţumească şi gusturile rafinate ale vreunui popă care scrie…

A.G. De ce l-aţi refuzat pe Mircea Ciobanu în 1985 să vă publice cartea? Nicolae Lupu nu a vrut să vă debuteze editorial? De ce aţi menţinut aceeaşi lentoare în a scoate volumele de versuri?

D.N. În 1985, am luat premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul de poezie „Zaharia Stancu”. Ar fi fost momentul potrivit pentru a debuta editorial. Am discutat atunci, la Salcia, cu Mircea Ciobanu despre prietenii comuni, despre viaţa literară, despre proiecte literare, dar nu s-a pus problema să mă prezint la editură cu volumul sub braţ. Aş fi făcut-o cu mare plăcere şi nu aş mai fi aşteptat anul 2000, ca să scot prima carte, Noaptea ploilor acide, la Tipoalex, într-o atmosferă cam înghesuită… Chestia aceea că s-ar fi opus Nicu Lupu a fost, cred, o supoziţie a mea la un zvon răutăcios care mi-a ajuns la urechi… Nu ştiu ce influenţă ar fi avut N. Lupu asupra lui M. Ciobanu. Dar… despre morţi, numai de bine! Bârfa literară m-a lăsat totdeauna rece. Altele sunt gândurile mele…

Să fii cunoscut ca poet nu înseamnă în opinia mea mare lucru, deşi mulţi care scriu ţin la aceasta. Să fii poet este totul! Să trăieşti în sufletul tău cu acea stare indefinită, dar plăcută, care te detaşează de locurile comune, plate, de gândirea repetitivă, să vezi în lucruri, ceea ce alţii nu văd, să ai puterea să exprimi prin cuvânt inefabilul…! Că a trecut mult timp de la o apariţie la alta a volumelor mele de versuri este o chestiune absolut nepremeditată… Orice amânare este o concesie făcută morţii…Pesemne că altele au fost priorităţile! Şi apoi, de ce să nu recunoaştem?  Ca femeie, era greu să te impui într-o lume de macho, indiferent de domeniu, atunci, ca de altfel şi acum. Mai avem mult de aşteptat până când vom fi recunoscute ca şi colege de breaslă ale bărbaţilor, şi nu un apendice al acestora. Mentalităţile se schimbă, din păcate, cel mai greu…

A.G.  Pentru cine scrieţi?

Scriu, fiindcă îmi place să trăiesc în lumi diferite. Scriu, pentru că odată ce am ieşit afară din real nu mai sunt aceeaşi fiinţă, asemenea celorlalţi. Scriu, fiindcă altfel nu se poate…

Pentru cine scriu? Asta este o întrebare foarte grea… Ce-ar fi să-i lăsăm pe alţii să răspundă?

Dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba”, zice undeva filozoful Constantin Noica… Îmi vin în minte şi alte citate, dar renunţ să le mai reproduc…

Pentru cine scriu?  Deocamdată, scriu pentru mine…