Povestea artistului flămând de viață


SONY DSC

Eugenia Dumitriu, artist plastic, poetă şi publicistă, născută în Roşiorii de Vede la data de 02. 07. 1960

 Eugenia Dumitriu mi-a fost arătată, cu degetul arătător pus pe chipul ei, de către  poetul Paul Amet, într-o seară magică de toamnă, stropită din plin cu poezie şi amintiri deşirate de pe mosorul timpului. Adusesem mai multe fotografii pe care intenţionam să le tipăresc într-o carte, iar Domnul Paul, cum îi spuneau prietenii lui, mi-a cerut una din fotografii  în care îl zărise pe Alexandru Popescu-Tair şi pe Nicolae Lupu. După ce şi-a dat cu părerea la ce eveniment era realizată fotografia, a început să înşire numle celor imortalizaţi pe cartonul fotografic. Când a ajuns la Eugenia Dumitriu, a întrebat, dacă îmi aduc bine aminte, pe George Tutcălău dacă m-ai ştie ceva despre Eugenia, începând să povestească „ce talent avea fata asta”. A povestit preţ de două-trei minute, pentru că timpul la cenaclu are altă dimensiune, iar discuţiile trec repede de la un subiect la altul.

Am regăsit-o pe Eugenia la mulţi ani distanţă, printr-o expoziţie de pictură, fără prezenţa autoarei, care încă mai era în Spania. Când a revenit definitiv în oraşul natal, a adus cu sine şi povestea amăruie a existenţei sale din care picură forţa talentului şi sensibilitatăţii sale artistice şi literare.  

„Tata lucra la Miliţia din Roşiorii de Vede, iar mama nu împlinise 15 ani”

Ai fost un copil dorit de părinţii tăi, Eugenia Dumitriu?

Venirea mea în această lume nu a însemnat o binecuvântare pentru nimeni din familia mamei mele, am fost o apariţie controversată şi condamnată. În momentele grele din viaţa mea, când m-am supărat şi eu ca şi Paul Sartre pe Dumnezeu, i-am reproşat că eu nu am dorit să vin pe lumea aceasta, nu am avut nici o vină şi i-am mai spus că nu îl înţeleg de ce m-a condamnat din burta mamei mele la singurătate, de ce  a trebuit eu să plătesc pentru  vina cuiva necunoscut din neamul meu.

Cum s-au cunoscut părinţii tăi?

100_1016

Tablou de Hermina Scobici

Nu ştiu să spun în ce îmrejurări s-au cunoscut părinţii mei, mi-a povestit bunica din partea mamei, cea pe care o consider mama mea adevărată, că tata lucra la Miliţia din Roşiori de Vede, era frumos, îl plăceau toate fetele, abia ieşise de pe băncile şcolii, mama nu avea 15 ani, era elevă şi într-o bună zi nu s-a mai întors de la şcoală. Atunci a început s-o caute bunica. După  vre-o  două zile de căutări a aflat de la o bună prietenă  şi colegă de şcoală cu mama Doina, pentru că aşa i-am spus mamei mele naturale,  mama Doina sau mama cea tânără, pentru a le deosebi, că   a fugit cu tata şi  se află în satul Sfinţeşti  unde fusese trimis  să lucreze la postul de miliţie de acolo. Bineînţeles a aflat toată familia şi vecinii şi a fost condamnată pentru gestul ei, mai mult l-au condamnat şi pe tata, despre care au aflat că fusese însurat cu o fată superbă din Sfinţeşti şi divorţase urgent pentru a se căsătorii cu mama mea. După câteva luni bune, nu ştiu să spun câte, bunica a aflat că mama mea era gravidă şi supărarea a început să-i treacă şi a plecat s-o caute în satul Sfinţeşti.  A găsit-o, era însărcinată, se cunoştea, dar a avut satisfacţia că a văzut pe masa din camera unde a primit-o, certificatul de căsătorie. S-au împăcat, l-a cunoscut pe tata şi l-a iubit foarte mult,  nu numai că era frumos dar avea un suflet bun, era vesel  şi comunicativ şi  până târziu când eu eram deja la liceu, tatăl meu se adresa  mamei ,cu „Mămico”, rămăsese între ei  o dragoste pe care nu o întâlneşti prea des pe lumea aceasta între soacră şi ginere.  Atunci bunica le-a propus să vină acasă la Roşiori. În mare parte familia s-a împăcat  cu ei, dar faptul că mama la 15 ani era gravidă, nu dădea prea bine,  se aşteptau toţii  că vor divorţa într-o zi.

„Străbunicul meu era unchiul actriţei Mariana Mihuţ”

Din ce mi-ai povestit nu răzbate ideea că nu ai fi fost un copil dorit?

Singurul care mi-a aşteptat venirea în lumea asta plină de amar, vorba cântecului, a fost străbunicul meu din partea mamei. Într-o bună zi  l-a văzut  fiica lui cum aduna nişte  fulgi de raţă din gunoi şi  îi întindea pe un ziar, în curtea casei mele de azi, la soare şi l-a întrebat ce face cu ei. I-a răspuns foarte preocupat şi serios: „Usuc fulgii, să-i fac pernă la copilul ăla care o să vină pe lume”. Străbunicul ăsta al meu din partea mamei avea un suflet mare, omul nu s-a certat cu nimeni în viaţa lui.  Venise aici ca ceferist, în Gara de Est din Roşiori, tocmai de la Ciochiuţ, mai sus de Turnu Severin, în munte, unde bătea uneori ursul la uşă. S-a numit Gheorghe Mihuţ şi a fost unchiul actriţei Mariana Mihuţ. Mama actriţei, pe care am cunoscut-o şi eu, pentru că venea pe la noi de câte ori îşi vizita fata la Bucureşti, era verişoară cu străbunicul meu şi era sărbătoare mare la noi în casă când ne vizita.

„Mama a refuzat să-mi dea de mâncare”

SONY DSC

Foamea între liniște și infinit

Am venit pe lume la Roşiori de Vede sub îngrijirea domnului doctor Virgil Sotirescu, care era bun prieten cu tata. M-am născut într-o zi de vineri la ora opt, dimineţa, în zi de târg la noi.  Până  a ajuns  tata, eu venisem deja pe lumea asta şi mama  plângea de uda pietrele,  pentru că  nu i-a  născut tatălui meu un băiat şi-i  spunea că nu vrea să mă vadă şi prin urmare refuza  sa-mi dea de mâncare.  Eu învăţasem déjà să plâng, plâns care nu m-a părăsit toată viaţa.  Vreau să vă spun că tatei i-am plăcut din prima şi încerca s-o îmbuneze pe mama spunându-i: „Uite-o Doiniţa, ce frumoasă e, e fata noastră, dă-i să mănânce”.  După naşterea mea relaţia lor s-a deteriorat, mama s-a ţinut de cuvânt  şi  cu toate insistenţele celor din  familie, efectiv  m-a aruncat de la sânul  ei  la numai trei zile de la naşterea mea şi a refuzat categoric să aibă  vre-o relaţie cu mine. Îmi povestea  cea căreia i-am zis mama tot timpul, adică bunica, că i s-a  făcut  milă de mine şi m-a pus la sânul ei bătrân, uscat de acum,  pentru că răcneam de foame, eu vroiam să mănânc , aveam o lăcomie ieşită din comun. Atunci  s-a dus la o vecină care  avea două vaci, a muls una din ele deşi nu era ora potrivită pentru muls  dar ea a adunat un kilogram de lapte  şi eu am mâncat acel lapte cald , direct de la vacă şi m-am liniştit. Tatăl meu era din satul Băneasa de Giurgiu, prin urmare  pot să spun şi eu ca şi Mihail Sebastian, că eu sunt de la Dunăre, de la numai 9 Km. Pe atunci  părinţii mei erau frumoşi , erau prea tineri, erau  geloşi, mama m-a născut  pe 2 iulie şi abia  după jumătatea lui  august ea a împlit 16 ani.

„Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”

Nu ştiu dacă informaţia mea este corectă, dar am aflat că la botezul tău cei apropiaţi nu se pregăteau de petrecere ci mai degrabă de moartea ta. Este adevărat?

SONY DSC

Sentimente

Este adevărat. Părinţii mei au hotărât să divorţeze după botezul meu programat să se petreacă, cam la trei luni, după ce am apărut. Botez care nu s-a mai produs  aşa ca la toată lumea, pentru  că  vecina de la ale cărei vaci mă hrăneam a încurcat într-o bună  zi vacile  şi  schimbând laptele  dintr-o pură greşeală, corpul meu s-a revoltat , m-am îmbolnăvit foarte rău, medicii m-au trimis  acasă cu bunica, spunându-i că nu mai  nici o şansă să mai trăiesc, eram foarte deshidratată.  Pe mama Doina nu a impresionat-o nici lucrul acesta. Străbunica a venit cu ideea de a mă boteza, pentru a-mi da de pomană când pomeneau ceilalţi morţi din familie, i-au cerut părerea şi le-a răspuns: „Face-ţi ce vreţi cu ea, moare, trăieşte, nu mă interesează”.  L-au chemat pe preotul Breazu de la biserica Sfânta Vineri, acasă să mă boteze, într-o căldare, după uşa de la intrare. A venit şi tata şi-mi povestea bunica că şi-a dezbrăcat uniforma de miliţian pentru a fi prezent la botezul meu, dar eu începusem să mă înnegresc şi părintele s-a speriat şi a decis să nu mă mai bage în căldare de teamă să nu mor în apa sfântă a botezului  şi a cerut să mă ia cineva în braţe şi să-mi  zică o rugăciune scurtă. A urmat un alt moment delicat, nu vroia nimeni să mă i-a în braţe , să mă creştinească, bunica nu a vrut pe motiv că îi muriseră în timp doi din finii ei, deşi  nu le înţeleg atitudinea  pe care au avut-o atunci  faţă de mine  pentru că  ei   făceau  acest  ritual creştinesc  tocmai în vederea morţii mele iminente. Atunci, străbunica, cea care era căsătorită cu Mihuţ şi era o femeie foarte curajosă, bătăioasă, a spus nervoasă peste culme: „Dă-mi-o mie mai repede, că moare nebotezată”. Prin scurta rugăciune: „Se Botează în numele Tatălui, şi al-l Fiului şi-al Sfântului Duh” şi  aiazma  cu care  preotul  mi-a  făcut semnul  crucii pe cap, s-a numit că am fost botezată. Săracul preot numai întâlnise un asemenea caz, a respirat uşurat şi le-a spus: „-Luaţi-o de aici că moare”. Cred că în altă viaţă am fost pisică, cu 9 suflete. Print-o pură întâmplare a venit atunci, în clipele acelea greu de descris, sora bunicii mele, care habar nu avea de ce întâmpla acolo şi probail pentru că era tânără şi curajoasă m-a înfăşurat într-o pătură şi a plecat cu mine la spital deşii toţi îi strigau să mă lase în pace pentru că doctorii îşi spuseseră cuvântul, nu mai era nimic de făcut în privinţa mea. Nu ştiu la câţi pământeni creştinaţi prin taina botezului nu le urează nimeni viaţă lungă, noroc şi sănătate şi nu beau pentru ei şi pentru viitorul lor măcar o cană de vin şi nu înting cu un colţ de pâine într-o urmă de sare. Botezul programat cu masă şi invitaţi nu a mai avut loc niciodată. Procesul de divorţ a fost lung, dureros şi murdar. Tata a adus martori falşi şi era gata, gata, să o dea pe mama la moravuri uşoare deşi nu făcuse absolut nimic în acest sens.

„M-a luat în primire doctoriţa Strigoiu”

Te rog să revii la momentul în care mătuşa ta a plecat cu tine la spital.

SONY DSC

Pasărea Pheonix

Ajunsă la spital cu sora mamei, m-a luat în primire o doctoriţă numită poate semnificativ, Strigoiu. Femeia aceea şi cu Dumnezeu mi-au dăruit viaţă. Era pe atunci la Primăria oraşului nostru o tovarăşă comunistă, cu mare trecere. Neavând copii, a înfiat o fată şi aceasta s-a îmbolnăvit. Avea nevoie de plasmă pentru a se recupera din boală. Datorită influenţei mamei ei adoptive, la spitalul din Roşiori au trimis urgent de la Bucureşti un elicopter cu miraculoasa plasmă, spre a-i salva viaţa acelei copile. Aşa se face că acea  doctoriţă i-a spus mătuşei  mele să stea cu mine  şi să aştepte să dea acelei copile  plasma necesară şi dacă va mai rămâne ceva îmi va da şi mie ce va rămânea, poate voi avea noroc şi voi  scăpa cu zile. Aici cred eu că Dumnezeu a fost cu mine.  Într-un timp record, îmi povestea draga mea mătuşă că se consumase cam un sfert din cantitatea de plasmă, fetiţa aceea şi-a revenit. Restul a fost inoculată în corpul meu şi viaţa mi-a deschis şi mie uşa ei de lacrimi şi argint muiat într-un colţ de lună nebună.

„Bunicul meu, casierul Primăriei pe vremea primarului Mişu Daia, a fost arestat”

Cum un necaz nu vine singur niociodată, bunicul din partea mamei tale a fost arestat şi întemniţat la Poarta Albă.

Da, între timp bunicul din partea mamei fusese arestat. A fost la un pas de a ajunge la canal. El a fost liberal şi casierul primăriei pe vremea lui Mişu Daia. Rămăsese printre ultimii angajaţi din vechiul regim.  A avut un dram de noroc. S-a ocupat de cazul lui un procuror  ai cărui părinţi  avuseseră un trecut asemănător cu  al bunicilor mei  şi el a propus să îl trimită la puşcărie pentru  delapidare de bani, în felul acesta puşcăria era mai uşoară decât regimul celor condamnaţi politic, avea şanse să  se întoarcă repede acasă  şi să se reabiliteze social. În ziua arestării, l-au luat din primărie, bunicul la îndemnul procurorului a ascuns un teanc de bani la capătul sertarului de la biroul său  astfel că banii au rămas acolo între capătul sertarului şi birou  câţiva ani, nimeni nu i-a găsit. I-a găsit un funcţionar cam după patru ani, procesul s-a rejudecat din oficiu şi bunicul a venit acasă într-o dimineaţă de toamnă, slăbit şi bolnav de inimă. Au fost nişte alegeri la vremea aceea şi l-au chemat , să vină să îşi dea  votul  iar el le spunea  celor doi Domni veniţi la  poartă că abia a venit de la puşcărie şi nu are acest drept,  iar  ei i-au explicat că el  nu e ca ăilalţi: „Ai avut şi dumneata o greşeală  din neatenţie, a trecut”.  Peste ani de zile  un unchi de-al  meu s-a întâlnit cu acest procuror la Ploieşti, au mers la un restaurant , au ciocnit un pahar de vin şi procurorul i-a cerut iertare unchiului meu: „Tatăl dumitale  a fost nevinovat dar trebuia închis şi puterea nu era la mine”. Unchiul meu i-a mulţumit acelui domn pentru că a concis că dacă l-ar fi condamnat politic, l-ar fi trimis la canal şi ar fi murit de mult. Oricum, s-a întors de acolo, de la Poarta Albă bolnav de inimă. A mai trăit vre-o doi ani şi a murit. A plecat într-o toamnă la piaţă şi nu s-a mai întors. O domană care se numea Semila şi vindea la un aprozar i-a aprins o lumânare şi i-a stat la căpătâi. Îl puseseră oamenii pe o canapea din piaţă de la noi. Eram în clasa a doua şi când am venit de la şcoală l-am găsit pe bunicul, pe care-l strigam tataie, întins pe pat, nemişcat, alb ca zăpada. Atunci m-am întâlnit prima oară cu moartea.  Am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui. În anii de după întoarcerea lui tataie, eu nu am mai dormit cu mama şi nu înţelegeam de ce, eram un copil. După moartea lui eu am dormit din nou la sânul celei ce îi spuneam mama, adică bunica, şi am fost atât de fericită. Abia după vre-o 20 de ani am înţeles că bucuria mea era machaiavelică şi grotească, dar atunci bunica era universul existenţei mele, era mamă, era tată, era bunică, soră şi prietenă şi abia acum îmi explic că sentimentul meu de atunci era gelozie, eram geloasă pe bunicul meu, care intra seara cu ea în camera care fusese doar a mea şi a ei şi dormea cu ea,  iar eu dormeam în cameră că străbunicii mei, într-un alt pat cu pisoii. Între timp părinţii au divorţat, mama Doina a trebuit să se recăsătorească urgent pentru a scăpa de calomniile tatălui meu, lucru care s-a şi întamplat când eu nu împlinisem încă doi ani. Eu am rămas cu bunica. Perioada aceea a fost foarte grea. Nu aveam ca venit decât pensia de la tata care venea rar şi pe apucate, trebuia dat mereu în judecată pentru drepturile mele băneşti. Cealaltă mamă, adică mama Doina îşi întemeiase ca şi tata de altfel o nouă familie şi era foarte dificil să mă crească. Este adevărat că ne-au ajutat mult cei doi fraţi ai mamei mele naturale şi cam toţii unchii şi mătuşile din neam, fiecare cu ce putea, unul îmi cupăra haine, altul aducea mâncare. Situaţia era cunoscută şi de vecini şi aşa se face că o doamnă  care era profesoară de limba română la Bucureşti  şi soţul acesteia, care lucra în cadrul armatei , i-au propus mamei să mă dea spre adopţie. Îmi aduc aminte acele persoane, vag, dar mi le amintesc.  Le-am cunoscut mult mai târziu, când aveau deja o fată, adoptată.

„Sora mea lucra la Macul la raionul de confecţii pentru femei”

SONY DSC

Tinerețe

  Într-una din vizitele mamei la Poarta Albă aceasta i-a spus bunicului cum stau treburile şi l-a întrebat ce să facă. Îmi povestea că acesta s-a supărat şi i-a spus: „Să nu dai fata niciodată. Mănâncă pământ de sub picioare, dar să n-o dai. Imaginează-ţi că au mai făcu un copil la bătrâneţe”. Mai am un frate de mamă, aici în oraş şi încă un frate şi o soră, care-mi sunt fraţi doar de tată şi pe care nu îi cunosc. Am cunoscut puţin pe sora mea, era  din Roşiori  dar  mama ei se mutase cu tata la Bucureşti, au divorţat mai târziu şi un unchi  de-al ei a venit la mine într-o zi şi mi-a propus  să o cunosc pe sora  mea, mi-a spus unde lucrează, lucra la Macul la raionul de  confecţii  pentru femei, am fost acolo cu fiul meu de mână, am vorbit mult cu ea, poate mai bine de o jumătate de oră, îmi plăcea, era simpatică, frumoasă dar nu am avut curaj să-i spun că este sora mea. Azi aş da orice s-o reîntâlnesc. Nu ştiu unde este. Dacă ar fi fost aici, în oraş, sigur aş fi recunoscut-o pe stradă, eu cred că nu mai locuieşte în târgul nostru. Toată viaţa mi-am dorit o a doua şansă dar nu am primit-o niciodată. Pe celălalt frate nu l-am cunoscut niciodată, dar în toamna lui 1977, a venit tata şi printre altele mi-a dat o poză cu un băieţel  şi mi-a spus că el este fratele meu,  era  tare simpatic şi drăgălaş, cred că avea  vreo  trei, patru ani şi semăna cu mine, când eram mică. Mi-a mai spus că se numeşte Adrian, că locuieşte în Constanţa şi mama lui este asistentă medicală la spital. Am păstrat mulţi ani aceea fotografie, când m-am întors acasă, nu am mai găsit-o, am căutat-o mult, nu ştiu unde a dispărut. Păcat că pe el nu l-am văzut în realitate niciodată. Eu sunt în general o îndrăzneaţă, dar nu pentru a-mi rezolva problemele mele. Pentru cei din jurul meu dacă au nevoie de ajutorul meu mă mai duc o dată la Mediterana şi la Atlantic, dar niciodată pentru mine.

   

Anunțuri

RODIAN DRĂGOI:“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”


 poet, născut la 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale, judeţul Teleorman

Rodian Dragoi

Cum era atmosfera în anii ’70 la cenaclul condus de poetul Florian Creţeanu?

Pe vremea aceea se citea mult şi scriitorul era foarte preţuit. Cenaclul condus de dascălul şi poetul Florian Creţeanu îşi ţinea şedinţele săptămânal la Casa de Cultură a oraşului Turnu Măgurele. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară: elevi, studenţi, profesori, etc Atunci, ca şi acum, se scria foarte mult, dar exista o selecţie riguroasă a valorilor. Cenaclul fiind destul de cunoscut, nu era greu de ajuns la el. Eu am ajuns cu puţin timp înaintea debutului meu publicistic. Eram elev în clasa a şaptea la Şcoala generală din Liţa, satul mamei mele şi trăiam o uluitoare poveste de dragoste care era cât pe ce să se lase cu un destul de rău deznodământ. Mai ales pentru mine.

Acum aflu că Teleormanul nu mai are nici un cenaclu. Pe mine, care am condus trei cenacluri, mă întristează faptul că tinerii începători nu mai au unde să-şi şlefuiască creaţiile. După cum spuneam, la cenaclul nostru veneau mulţi condeieri, dar puţini au izbutit să se afirme la nivel naţional: Florin Costinescu, Florea Burtan, Lucian Teodosiu şi Constantin T. Ciubotaru.

“M-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors

 în satul meu din câmpie”

Circulă o povestioară despre faptul că nu aţi ştiut că Dimitrie Stelaru  era născut tot în Segarcea Valea, iar în 1973 aţi condus la Turnu Măgurele cenaclul ce purta chiar numele poetului .

Nu l-am cunoscut. Nici măcar n-am ştiut că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. Am aflat destul de târziu, după ce debutasem. Eram deja în Bucureşti, când am venit să o cunosc pe mama sa. Locuia într-o căsuţă sărăcăcioasă din Turnu Măgurele. Cât am stat acolo, de vorbă, nu s-a clintit de la fereastră. Privea pierdută către poartă, ca spre un alt tărâm. Am întrebat-o dacă aşteaptă pe cineva. ,,Îl aştept pe Mitea”, mi-a răspuns. Dar nea Mitea Stelaru plecase de mai mulţi ani din lumea noastră.

Îmi spuneaţi, cu ceva vreme în urmă, că aveţi multe amintiri ce vă leagă de scriitorii născuţi în Teleorman

Multe şi dragi amintiri. Atât despre scriitorii rămaşi în judeţ cât şi despre cei plecaţi pe alte meleaguri: Marin Preda, Emil Bunea, Titi George Câmpeanu, Florea Miu, Victor Marin Basarab, Ion Segărceanu, Zaharia Stancu şi alţii care nu-mi vin acum în minte. Scriitorii erau solidari şi se bucurau unii de succesele celorlalţi. Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, iubea mult scriitorii şi se lupta pentru binele lor. Pe mine m-a remarcat când aveam doar 18 ani şi a decis să-mi editeze prima carte de versuri.

Drept urmare, într-o dimineaţă de vară, mi-am luat inima-n dinţi şi manuscrisul cărţii sub braţ, am urcat în tren şi am poposit în Bucureşti. Scriitorii pe care îi cunoşteam erau împărţiţi în două: unii credeau că sunt prea tânăr pentru a debuta şi editorial, ceilalţi mă sfătuiau să nu ratez această şansă. Se făcuse seară şi eram tot nehotărât. Am intrat în cabina unui telefon public şi l-am sunat pe Zaharia Stancu acasă. Speram, în sinea mea, că s-a răzgândit, dar el mi-a spus că mă aşteaptă a doua zi să-mi trimită cartea la tipar. Eu însă m-am speriat atât de rău încât am urcat în primul tren şi m-am întors în satul meu din câmpie.

Ce s-a întâmplat cu manuscrisul acelei cărţi?

Ani de-a rândul m-a măcinat întrebarea dacă am procedat bine sau nu. Am aflat în 2006, când l-am tipărit cu titlul Poeme de trecere. Cartea s-a bucurat de un neaşteptat succes, ba chiar a fost şi premiată. M-am bucurat că versurile mele de tinereţe au rezistat timpului, dar m-am şi amărât căci, dacă le-aş fi publicat atunci, destinul meu literar ar fi fost cu mult mai bun.

“Aproape 13 ani nu am publicat nici un vers”

Când va cuprins dorinţa de a scrie poezie?

Cred că m-am născut cu acest „microb” în sânge. Primele versuri le-am comis pe la vârsta de zece ani, când mi s-au aprins călcâiele după o nouă colegă de clasă. Cum şi ei i se scurgeau ochii după mine, poezia a început să curgă. Părinţii mei au crezut că e o joacă, dar, după ce am început să public, au intrat la griji. Motiv pentru care au încercat în fel şi chip să mă convingă să mă las de prostul obicei de a scrie.

M-ai sunteţi un ”liric de câmpie” ce îşi trimite ”sângele să caute soarele” şi visează să scrie o ”carte cât o corabie”? Vi s-au vindecat rănile despre care vă întreba poetul Florea Burtan?

 Uneori, în această lume bezmetică, e greu să mai ştii cine eşti. Eu ştiu, sau cel puţin aşa cred, şi port câmpia cu mine oriunde mă duc. Să visez, n-am încetat nici o clipă. Sper că timpul va avea răbdare, că-mi va da răgazul să spun măcar o mică parte din ceea ce n-am apucat să spun. Cei care mi-au urmărit drumul prin hăţişurile literaturii ştiu că timp de aproape 13 ani nu am publicat nici un vers. Motivul? Sper că se subînţelege. Răni vindecate? Nici vorbă. Ba, dimpotrivă: au apărut altele. Volumul Fereastra secretă mi-a fost oprit din drumul său spre cititori deşi primisem Bun de tipar şi luasem şi un avans. Astea şi multe altele au trecut, rănile au rămas. Da, sângele meu e într-o continuă şi neliniştită căutare căci omenirea, poate mai mult decât oricând, are mare nevoie de căldură şi de visători. Desigur, poezia este şi o terapie pentru mine care nu mai sunt ţăran, dar nici orăşean nu sunt.

Cum este viaţa poetului ce trăieşte într-un bloc din cartierul Berceni unde ”vecinul de la etajul opt se tot spânzură şi nu moare”?

Eu, fiind un mare iubitor de linişte şi de singurătate, suport foarte greu marile aglomerări urbane. În vara lui ’74, când m-am aşezat în Bucureşti, aveam de gând să rămân doar până când îmi va apărea prima carte. Lucrurile însă s-au complicat şi încet, încet, Capitala a pus stăpânire pe mine.

Viaţa poetului trăită (?) la bloc nu e nici mai bună nici mai rea decât a celorlalţi. Doar că el tânjeşte după o casă (pe pământ). Vecinul sinucigaş nu este o ficţiune, el există în carne şi oase, nu a citit nici o carte, se bucură de fiecare zi şi nu ştie nimic despre viaţa de după moarte.

Cu cine vă regăsiţi afinităţi în poezie?

Nu m-a interesat niciodată, i-am lăsat pe comentatorii poeziei mele să se ocupe. Eu doar scriu. Destul de rar şi fără să aştept nimic în schimb. În rest, citesc zilnic şi mă bucur când descopăr poezie bună, indiferent cui îi aparţine. Nu mă aflu în competiţie cu nimeni, nu am făcut niciodată parte din vreun grup literar şi mă simt foarte bine în pielea mea de lup singuratic.

Contează dacă poetul se poziţionează la margine, creând în provincie,  sau la centru, publicând în capitală?

Poetul poate să scrie la fel de bine în provincie ca şi în capitală, dar pentru a se afirma/consacra e musai să publice în marile reviste bucureştene. Cunosc poeţi talentaţi care s-au ratat mulţumindu-se doar cu gloria locală. Dar cunosc şi poeţi extrem de talentaţi care stabilindu-se în Bucureşti pentru a se înfrupta din recunoaşterea naţională, au dispărut în anonimat.

Credeţi că noul val de poeţi pot schimba canonul?

Valul trece, Poezia rămâne sau nu. Este singurul lucru care mă interesează. Dacă pot schimba canonul? Nu prea contează ce cred eu, important e ce cred ei. Să avem răbdare şi vom vedea. Da, am remarcat pe câţiva dintre ei, dar nu e bine să dau nume.

De ce nu se mai citeşte poezie? M-ai are rost să ne tot punem o întrebare tocită de speranţă:  Se va mai întoarce cititorul român la poezie?

Cititorul român nu are cum să se întoarcă la poezie pentru că nu a plecat niciodată. Este doar derutat de avalanşa de cărţi proaste şi foarte proaste ce i se oferă. Asta se întâmplă din cauza lipsei unor critici literari de notorietate care să selecteze valorile. Aşa stând lucrurile, multe librării refuză să mai primească volume de poezie. Chiar şi în aceste condiţii, împătimiţii de poezie, şi nu sunt puţini, continuă să citească.

GHEORGHE VLAD: « Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »


SONY DSC

Gheorghe Vlad

istoric, publicist, născut  la 11 aprilie 1946  în localitatea Ciuperceni,  judeţul Teleorman

 De când v-aţi indus acest  ”dulce fanatism” pentru studiul istorie, domnule profesor?

De când mă ştiu. Când eram mic, înainte de a merge la şcoală, bunicul meu din partea tatălui, îmi povestea întâmplări din primul război mondial, la care participase, iar eu îl ascultam fascinat. Mai târziu am realizat că eroul acelor întâmplări deosebite fusese chiar el, deşi nu mi-a spus-o niciodată în mod direct.

Când eram elev în primii ani de şcoală, în casa părinţilor mei am avut ocazia să ascult povestite întâmplări din al doilea război mondial, pe care le retrăiau tatăl meu şi câţiva camarazi de armă ce-şi făcuseră obiceiul ca în fiecare an să se întâlnească prin alternanţă la unul din ei acasă Într-o zi, tatăl meu mi-a arătat o carte pe care scria « Noul Testament », legat într-o piele deosebit de fină şi în care era înfipt un glonţ.

Mi-a spus că acea carte sfântă, pe care a purtat-o tot timpul războiului în dreptul inimii şi din care citea în fiecare zi, atât pentru el cât şi pentru tovarăşii lui de arme, i-a salvat viaţa. Tata povestea că în timpul unei lupte aprige, în care îi muriseră mai mulţi camarazi, a simţit o arsură în piept, constatând că un glonţ trecuse prin carte şi îl rănise foarte puţin, provocându-i doar o sângerare uşoară. « Dacă nu ar fi fost această carte sfântă, astăzi – dragul meu băiat – nu ai fi fost nici tu, nici fratele şi surorile tale, căci eu aş fi fost mort cu mult timp înainte de a se fi sfârşit războiul », mi-a spus cu lacrimi în ochi tatăl meu, sărutând cartea pe care o considera cel mai preţios obiect al său.

Înaintând în timp, îmi amintesc cu emoţie şi duioşie de draga şi gingaşa mea profesoară de istorie din şcoala generală, doamna Conea, care ne prezenta cu atâta dragoste evenimentele istorice încât m-a determinat să învăţ pentru a deveni profesor de istorie.

În liceu am avut norocul unui profesor de istorie excepţional, Sergiu Vaida, un om cu totul deosebit, care impresiona atât prin ţinută, fost sportiv de performanţă, cât şi prin cunoştinţele istorice şi talentul de povestitor. Când destinul lucrează în favoarea ta, ai parte de un drum presărat cu multe împliniri. Aşa se face că în anii de studenţie mi-a fost hărăzit ca profesor pe cel ce îl consider cel mai mare istoric român în viaţă, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, sub a cărui îndrumare am susţinut examenele de gradul doi şi unu. Un om de mare valoare pe care l-am luat ca exemplu în cariera la catedră. Dacă am reuşit sau nu, las să decidă pe cei care mi-au fost elevi în cele peste patru decenii petrecute la catedră.

« Trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam »

SONY DSCÎn 2008, anul debutului editorial, propuneaţi o carte al cărui subiect i-a făcut pe mulţi să se întrebe ce noutăţi poate aduce un profesor roşiorean la biografia Reginei Maria. A fost suficientă prezenţa Reginei Maria la Roşiorii de Vede la inaugurarea Monumentului Eroilor sau cele şapte decenii scurse de la decesul acesteia era un bun prilej de a scoate o carte al cărui subiect vă dădea o vizibilitate mult mai mare ca autor?

Regina Maria a fost cu adevărat o personalitate universală, ale cărei fapte au depăşit cu mult hotarele ţării noastre, dar şi ale Europei, iar pentru noi românii să nu uităm că ea a fost Regina ce s-a încoronat la Alba Iulia, alături de soţul ei Regele Ferdinand I, ca Regină a României Mari, cel mai glorios eveniment din istoria contemporană a României.

Știm că în regimul comunist numele ei era prohibit, fiind prezentată numai sub aspecte negative, fără a se vorbi nimic de marile sacrificii făcută de ea pentru ţară în perioada 1916 – 1918.

Am aşteptat, cu speranţă, că în 2008, când se împlinesc 70 de ani de la moartea Reginei, vor fi organizate manifestări omagiale dar, spre marea mea surprindere, nu s-a întâmplat absolut nimic.

Ca un răspuns la această opacitate a autorităţilor, având suficiente documente adunate pentru un volum, am hotărât să scriu eu, un profesor anonim de provincie, o carte dedicată Reginei Maria, plecând şi de la faptul că singurul monument cu valoare istorică existent în Roşiorii de Vede se leagă de biografia acestei îndrăgite Regine.

Mai mult, la această decizie temerară a contribuit şi datoria de conştiinţă a bunicului meu faţă de Regina Maria, care în cumplita vară a anului 1917 a fost salvat de aceasta. Mai exact, la 31 iulie 1917, în timpul bătăliei de la Mărăşeşti românii au atacat de şase ori, pentru a ocupa tranşeele germane, şi tot de atâtea ori au fost respinşi, atacurile soldându-se cu morţi şi răniţi în ambele tabere. La ultimul asalt, între cele două linii de tranşee a fost grav rănit o rudă a bunicului meu, care cu glas tot mai stins îl implora să-l ajute.. Bunicul ar fi vrut, cu riscul vieţii, să-l tragă în tranşee, dar comandantul său i-a interzis categoric orice acţiune în acest sens, deoarece germanii aveau puşti cu lunetă şi orice mişcare în tranşee ar fi fost fatală.

La căderea nopţii, profitând şi de faptul că un front noros estompa lumina lunii, bunicul s-a strecurat până la rănit, reuşind să-l tragă până peste taluzul tranşeei. Dar când se pregătea să revină la adăpost, bunicul a fost reperat şi împuşcat de lunetiştii germani, fiind grav rănit. Rana la făcut să-şi piardă cunoştinţa. Sa trezit peste trei zile, pe patul unui spital militar din Iaşi. A fost pentru scurt timp, pentru că în timp ce rănile sale erau curăţate de două infirmiere a leşinat din nou. Când şi-a revenit, în acelaşi pat cu el se afla şi verişorul pentru care îşi riscase viaţa. De la acesta avea să afle că cele două infirmiere care îi îngrijiseră rănile erau Regina Maria şi fiica ei, Prinţesa Ileana.

Faptul că cele două regalităţi veneau zilnic să se intereseze de evoluţia stării de sănătate a bunicului meu şi a vărului său a determinat personalul medical să le acorde o atenţie sporită în cele două luni de spitalizare, fapt ce a contribuit şi la salvarea vieţii lor.

Bunicul meu nu a uitat niciodată că viaţa sa a fost salvată prin intervenţia miraculoasă a Reginei Maria, despre care povestea că:” avea nişte mâini atât de fine şi de catifelate, că ori de câte ori mă atingea mă treceau fiori şi aşteptam cu nerăbdare şi bucurie să o văd în fiecare zi”. Ba, mai mult, Regina Maria nu l-a uitat pe soldatul grav rănit, care îşi riscase viaţa pentru a-şi ajuta camaradul rănit, prinzându-i la veston, când bunicul zăcea pe patul de spital, ordinul” Virtutea Militară”.

După război, bunicul meu a încercat de mai multe ori să ajungă la Regină, ca să-i poată mulţumi, dar nu a reuşit, fiind oprit mereu de personalul ce asigura paza. A murit cu acest regret în suflet de a nu fi putu să mulţumească salvatorului său.

Astfel, în 2008, când se împlineau 70 de ani de la trecerea în nefiinţă a Reginei Maria, văzând şi lipsa de reacţie a celor mai mari istorici români, am considerat de datoria mea să consacru o carte în memoria” reginei Marii Uniri”, aşa cum o supranumea colegul meu de la Târgu Jiu, Gheorghe Nichifor. La această motivaţie se mai adaugă faptul că publicasem în săptămânalul roşiorean” Drum” un articol dedicat împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea monumentului eroilor din Roşiorii de Vede, la care a participase Regina Maria şi Prinţesa Ileana.

De la adularea unei figuri emblematice din istoria românilor, aţi trecut la o abordare opusă acestui sentiment. Aţi ridicat cortina culiselor evenimentelor istorice, punându-ne, într-un fel, apostila de trădători. Privind consecinţele şi mulţimea trădătorilor enumerate şi detaliate în ”O istorie a trădării la românii”, credeţi că străinii ne percep ca un popor construit sub stigmatul trădării?

De la început, în prefaţă, am arătat că românii nu sunt un popor de trădători, că trădarea a existat de la apariţia omului pe pământ, iar primul trădător a fost Adam. Biblia ne prezintă nenumărate exemple de trădare, începând cu Iacob, apoi cu fraţii lui Iosif care l-au vândut ş.a.m.d..

În istorie, fiecare popor a avut trădătorii săi. Să ne amintim de Alcibiade, care a trădat Atena, de mulţii trădători din istoria romanilor, de Bicilis, cel care a trădat pe regele său Decebal, ajutându-i pe romani să pună mâna pe fabulosul tezaur al dacilor, un tezaur care, după istoricul francez Carcopino, conţinea 165.000 kg de aur şi 337.000 kg de argint.

În epoca moderna să nu uităm pe generalii şi mareşalii pe care Napoleon îi ridicase din oamenii de jos şi care în momentul crucial l-au trădat, ori de nenumăratele trădări ce au avut loc în primul şi al doilea război mondial.

Primul volum al cărţii începe cu Burebista, cel care i-a unificat pe daci şi a format primul stat dac independent şi unitar, dar care a fost trădat de nobilii daci, acei tarabostes, nemulţumiţi de prea marea putere pe care o avea regele lor.

Aceeaşi trădare l-a însoţit şi pe regele Decebal, despre care istoricul roman Dio Cassius scria cu admiraţie:” Era uimitor în întocmirea planurilor de război şi în realizarea lor, priceput în alegerea momentului potrivit pentru atac ori pentru retragere, meşteri în a întinde curse, ager în luptă, ştiind deopotrivă să folosească o biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, drept care multă vreme a fost de temut pentru romani”. Ei bine, acest om providenţial a fost trădat de nobili daci, care în momentul decisiv al luptei l-au părăsit. Rămas singur în faţa unui adversar net superior a luptat cu sabia în mână, murind ca un erou pe pământul patriei sale, chiar dacă în final a preferat să se sinucidă.

Și în epoca medievală au existat trădători, victime căzându-le Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Petru Rareş, Vlad Vintilă de la Slatina, Ștefăniţă Vodă, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi Horea, cel care încheie primul

Al doilea volum analizează epoca modernă, care începe cu trădarea lui Tudor Vladimirescu de către căpitanii săi, continuă cu trădarea revoluţiei de la 1848 de către mitropolitul Neofit şi de colonelul Salamon, apoi urmează murdara trădare a domnului Unirii, Alexandru Iona Cuza, de către ofiţerii săi. O trădare aparte întâlnim în timpul Războiului de Independenţă din 1877 – 1878, când românii au fost trădaţi de” aliatul” lor, ţarul Alexandru al II-lea, drept răsplată că românii îi salvase armata de la pieire sigură, iar prin pacea de la San Stefano şi apoi de la Berlin au luat prin forţă şi trădare sudul Basarabiei. În timpul Primului Război Mondial, trădarea a fost prezentă prin colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul C. Crăiniceanu, care au dezertat la inamic trădându-şi ţara şi camarazii de arme. În finalul volumului doi prezint două din cele mai controversate personaje din istoria românilor, regele Carol al II-lea şi mareşalul Ion Antonescu.

În al treilea volum este cuprinsă epoca comunistă începând din 1944 până la evenimentele din 1989, precum şi ani de tranziţie de după decembrie 1989, cu tot ceea ce a însemnat trădare.

DAN IORDĂCHESCU: „Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului”


Artist liric – bariton, născut la 2 iunie 1930  în localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi

Dan Iordachescu

Bunica dumneavoastră maternă a ţinut un fel de jurnal din care reiese că vă aflaţi a treia oară la Roşiorii de Vede, contrar unor informaţii apărute prin presa locală, din care reiese că aţi călca prima dată pe aceste meleaguri. Nu pare un amănunt senzaţional, dar aş dori să-l lămuriţi la începutul dialogului.

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă? Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină. Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte chiar zilele acestea. Axcluzând acestincident comic, am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de oameni.

”Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş”

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist de succes?

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

”Eu sunt singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu Luciano Pavarotti”

Cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste vocal din timpul interpretării personajului?

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru, probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în suflet Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

Care este crezul ce va călăuzit în cele peste şase decenii de carieră neîntreruptă?

Crezul meu se regăseşte în credinţa că vocea nu este a trupului, ci este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist

Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni


Salonul de iarnă al artiştilor plastici roşioreni. Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014 (foto: Gabriel Argeşeanu) SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Centrul Cultural Roşiorii de Vede, 4-31 decembrie 2014

Proza mea este o prelungire a trăirilor lirice


Gheorghe Stroe şi Florin Burtan, la Salcia (2004). Foto: Gabriel Argeşeanu

Interviu cu Florea Burtan, poet şi jurnalist, redactor-şef al Revistei Caligraf, membru al Uniunii Scriitorilor din România

 De ce consideraţii că ”orice tentativă de a anima un cenaclu se soldează, mai devreme sau mai târziu, cu o decepţie intelectuală”? Ce a reprezentat cenaclul condus de Florian Crețeanu, pentru tânărul Florea Burtan? Cine erau cei ce frecventau acest cenaclu de la Turnu Măgurele?

Dragă prietene, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş vrea să mă însoţeşti într-o călătorie imaginară, într-un sat de pe Valea Călmăţuiului. Un sat cu nume frumos – Crângu -, un sat, ca multe altele, venind din demultul veacurilor şi al vremurilor, prin zodii şi anotimpuri, prin mireasmă de salcâmi înfloriţi, primăvara, prin balada de aur a grâului, vara, prin melancolia blajină a toamnei, prin zăpezi şi colinde, iarna, şi să vedem ce s-a întâmplat cu acel copil de ţărani plecat de acasă, la vârsta de 15 ani, să-şi caute rostul. Acel copil a avut un drum cam sinuos. N-a fost dat la liceu, cum dorea şi visa el. Degeaba lăcrima prin grădină, şi se ruga de ai săi! A avut, totuşi, un pic de noroc, altfel, lucrurile puteau fi şi mai rele. Nu l-au dus la Şcoala de mecanici agricoli de la Roşiori, la tractoare, adică, aşa cum hotărâse tatăl, pentru că, în chiar vara aceea, odată cu înălţarea Combinatului de la Turnu Măgurele, s-a înfiinţat şi o Şcoală profesională de chimie, unde, acel copil a fost înscris şi, vreme de trei ani, a învăţat cum se fac îngrăşămintele chimice, deşi, n-avea nicio chemare pentru această meserie. Tot la acea vârstă, adolescentul firav şi străfulgerat de miracolul vieţii şi al lumii, a prins gustul şi dragostea de literatură, începând să scrie versuri, seara, târziu, în locurile mai ferite ale internatului în carte locuia. Nici acum nu-şi mai aduce bine aminte cum a fost acel început, dar, într-o duminică dimineaţa, a descins, sfios, blond şi subţirel, la Cenaclul literar de la Casa de cultură a oraşului, cenaclu renumit, condus, aşa cum ai precizat, de profesorul şi poetul Florian Creţeanu (prieten, din tinereţe, cu Zaharia Stancu), un admirabil dascăl şi priceput descoperitor şi modelator de tinere talente. Membrii acelui cenaclu erau de toate vârstele, dar, adolescentul care eram, a fost repede adoptat de un grup de creatori cam de aceeaşi vârstă, cu care a legat o strânsă prietenie, care durează şi astăzi. Este vorba de poeţii Florin Costinescu, Rodian Drăgoi, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu (din păcate, plecat prea devreme dintre noi), care, de-a lungul anilor, şi-au pus numele pe numeroase volume bine primite şi apreciate de cititori şi de critica literară.

Anii au trecut. Acel tânăr şi-a continuat studiile, vremurile însă s-au schimba, iar cenaclurile au dispărut. Nu ştim din ce cauză. Probabil, luaţi de “valurile vieţii “, ne-am înstrăinat unii de alţii, şi chiar de noi înşine. Ai dreptate, orice tentativă de a anima un cenaclu, în forma lui tradiţională, să zic aşa, se soldează, de fiecare dată, cu un eşec…

Ce ecou mai au astăzi întâlnirile pe care le-aţi avut cu Marin Preda, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu?… Cât de importante sunt aceste întâlniri pentru impulsul creative al unui tânăr poet?

Cu Marin Preda m-am întâlnit o singură dată, la celebra Editură Cartea Românească, unde era director şi unde mi-a apărut primul volum de versuri. Redactorul de carte, scriitorul Mircea Ciobanu, m-a îndemnat (somat, chiar!), să merg la autorul Moromeţilor şi să-i ofer un exemplar, cu autograf, desigur. Speriat şi emoţionat peste măsură, am pătruns în imensul birou al marelui prozator. Marin Preda scria ceva, aplecat cu groşii săi ochelari peste un teanc de coli. Fără să mă privească, i-am auzit vocea şi expresia aceea inconfundabilă: Da, monşer? Şi continua să scrie. Ştiţi, am îngăimat, mi-a apărut şi mie o carte, doresc să v-o ofer. Da, monşer, e bine, las-o aici, am s-o citesc şi eu… Păi, zic, sunt şi eu tot din Teleorman… Daaa?! S-a luminat maestrul, şi m-a privit prin imenşii săi ochelari. De unde din Teleorman? Păi, am zis, de pe lângă Turnu Măgurele… Aha, de pe lângă Turnu!… La Turnu Măgurele am fost eu încorporat militar, că acolo era pe-atunci reşedinţa judeţului nostru… Şi Combinatul ăla mai funcţionează? Mai funcţionează, don Preda, dar miroase a gaze peste tot, năvălesc mereu peste oraş, până şi peste bulgarii de la Nicopole… Şi cine lucrează acolo? Păi ce, dumneavoastră nu ştii?! Toată ţărănimea din împrejurimi, devenită ditamai clasa muncitoare… Ori fi şi de pe la mine, din Siliştea Gumeşti! Sunt, zic, am avut şi eu destui colegi de-acolo, la şcoala de chimie… În fine, mulţumesc pentru carte, a mai zis, doar eu i-am dat bun de tipar… Şi maestrul s-a aplecat, din nou, peste teancul de manuscrise…

Cu poeţii Ion Gheorghe şi Grigore Hagiu, m-am întâlnit şi cunoscut la revista Luceafărul, unde cei doi erau redactori. După debutul publicistic la Contemporanul, cu susţinerea lor, am publicat frecvent, ani şi ani de zile, în paginile acestei importante reviste. De câteva ori, i-am însoţit la Cenaclul Labiş, condus de scriitorul Eugen Barbu, şi care se ţinea în celebra Sală a oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu Adrian Păunescu, fireşte, la revista Flacăra, la care am colaborat vreme îndelungată. Mai apoi, la Cenaclul Flacăra, luând parte la o serie de emisiuni televizate, în diferite zone ale ţării…

Aceste momente m-au marcat profund, mi-ai dat deplină încredere în talentul şi în destinul meu poetic, mi-a limpezit drumul afirmării literare…

Cine a girat volumul de debut” Flaut pe răni” la concursul organizat de Editura Cartea Românească?

În volumul meu de debut au crezut Mircea Ciobanu, de care am amintit, şi Marin Preda, care, din cât am aflat, se interesa de toate manuscrisele. Flautul pe răni a apărut cu o întârziere de vreo cinci-şase ani. Iniţial, fusesem prins în planul ferm al editurii (în 1974) dar, între timp, debutanţii au fost scoşi din planurile respective, urmând să fie editaţi doar prin concurs. Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru mine, a fost deosebit de importantă apariţia Flautului…, mai ales că a stârnit ceva interes, fiind comentată şi la Europa Liberă, ceea ce nu era de ici de colo!

„Florea Burtan scrie fără teamă de sunetul şi imaginea tradiţionaliste, de bătaia versului în metrul clasic, aducând aminte când de primul Dinescu, când de Ileana Mălăncioiu”, scrie Horia Gârbea despre” Elegii din cătun” (Editura Tracus Arte, 20l2). De altfel faceţi parte din aceeaşi generaţie Mircea Dinescu, Dan Verona, Mircea Florin Şandru, Dorin Tudoran. Nu ați fost tentat să experimentați formele moderne ale liricii? Chiar dacă astăzi nu se mai citește multă poezie, ați descoperit care este profilul acesteia?

Cred că a fi modern nu înseamnă neapărat să scrii fără rimă. Poţi fi modern şi scriind în « dulcele stil clasic”. Cei care au comentat poezia mea, au remarcat muzicalitatea şi un ritm ei impecabile, metafora subtilă, profunzimea expresiei şi, totodată, temele… moderne, dar dintotdeauna, ale poeziei: viaţa, iubirea, singurătatea, dorul, melancolia, moartea… Sunt convins că acel profil, de care aminteşti, nu poate exista în afara lirismului.

Ion Miloș, făcând trimitere la Beaudlaire, spunea în articolul ”Durerea poeziei!” că ”fără pâine poţi trăi câteva zile, fără poezie nici o zi. Poezia este vitamina sufletului şi sufletul limbii”. Şi cu toate acestea, putem spune că poezia rămâne o artă a adevărului care înfloreşte sub efemerul soare al modei literare?

Se poate trăi nu scriind neapărat poezie, ci şi citind poezie. Acea artă a adevărului (a frumosului) nu poate deveni remarcabilă doar ţinând pasul cu moda literară. Modele trec repede, şi ce rămâne în urma ei? O zădărnicie, lipsa propriului timbru creator, falsul, perisabilul etc…

Gheorghe Stroe crede că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Credeţi că vi se potriveşte opinia prozatorului Gheorghe Stroe sau aplecarea, când spre schiţe şi nuvele („Pedepsele”, 1994), când spre povestiri (” Amurgul zăpezilor”, 1995) şi, mai nou, spre roman (”Atelierul de tâmplărie”, 2013), vine dintr-o acută nevoie de confesiune.

Poeţii înăscuţi nu încheie niciodată ceea ce au de spus. Acest blestem frumos îi stăpânesc toată viaţa. Nu prea ştiu la ce se va fi gândit confratele Gheorghe Stroe când a făcut acele afirmaţii. În ceea ce mă priveşte, proza mea este o prelungire a trăirilor lirice.

Mai putem invoca centrul şi marginea în cultură?

Mai putem, dar o facem din punct de vedere al spaţiului geografic. Valori autentice există şi la centru, dar şi în provincie. Şi avem destule exemple, în acest sens. De pildă, aici, în Teleorman, trăieşte şi creează un remarcabil grup de scriitori. Unii dintre ei sunt prezenţe notorii la evenimentele literare organizate, la Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor. Şi, din cât am constat, nu sunt cu nimic mai prejos de confraţii lor de la centru…

De ce într-un judeţ cu trei poli culturali consacraţi (Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu Măgurele) nu avem decât o revistă de cultură la Alexandria (Caligraf)? Putem vorbi de o elită culturală în Teleorman?

Motivele existenţei doar a unei reviste în judeţ sunt multe, şi ele deţin de anumiţi factori, cu precădere financiari. Nu intru în amănunte, acum. E bine, totuşi, că există Caligraful, care se străduieşte să unească toţi polii de care aminteşti. Desigur, putem vorbi de o elită culturală (literară) în Teleorman. Mă refer, în primul rând, la cei care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, ai altor uniuni de creaţie, dar şi la jurnaliştii şi publiciştii din judeţ.

Cei doi, jurnalistul şi scriitorul, intră vreodată în conflict?

Nu prea intră, întrucât, fiecare are îşi are propriul domeniu de afirmare. Ceea ce ştiu este că cei mai buni jurnalişti provin din rândul scriitorilor, şi invers..

 

” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”


– interviu cu artistul fotograf Vasile Blendea –

Vasile Blendea (foto: Gabriel Argeseanu)

Fără a exagera, domnule Vasile Blendea, fotografiile pe care le-aţi realizat poartă o semnătură distinctă, inegalabilă, în peisajul acestei arte. În ce împrejurări ați realizat prima fotografie?

Momentul acela este un amestec de tristeţe şi veselie. Până la 14 ani nu am avut nici o fotografie în care să apar și eu. Tot pe la acea vârstă m-am îmbolnăvit de plămâni şi am fost internat într-un sanatoriu din Gorj. Acolo exista un fotograf ambulant care fotografia bolnavii, convins fiind că toţi plecau în coşciug şi, credea el, că aşa rudele nu-l vor uita. La mine nu s-a nimerit socoteala şi m-am întors acasă cu prima fotografie şi cu gândul să învăţ această artă, pentru a face fotografii tuturor gorjenilor din Peştişani. În sat erau puţini cei care aveau o fotografie făcută de vreun fotograf ambulant şi acestea fiind făcute la bâlciul de Sf. Petru. Pentru mine şi ceilalţi trei fraţi părinţii nu au avut posibilitatea să comande o fotografie pe care s-o agaţe în perete. Află că, până la acest interviu, nimeni nu a ştiut că eu am fost poetul satului. De mic, chiar bolnav fiind, pentru că am căzut din copac şi mi-am fracturat coloana vertebrală şi nu am mai pomenit niciodată despre acest handicap, îmi plăcea să scriu poezii, spun unii, chiar cu talent. Am terminat liceul la seral în Târgu Jiu. Deoarece părinţii nu aveau posibilităţi materiale pentru a mă întreţine, vindeam pepeni în piaţa oraşului, unde devenisem specialist în încercatul pepenilor, pârâitul măselelor sau lubeniţelor, după cum le ziceau localnicii. Greutăţile m-au urmărit şi în anii de studenţie la Facultatea de Filologie şi atunci am blestemat pe toţi părinţii să aibă parte de cheltuielile de şcolarizare pentru copiii lor, precum au avut părinţii mei. Eram student şi trimiteam acasă bani după urma unui aparat de fotografiat românesc, OPTIOR, pe care îl cumpărasem cu 75 de lei de la un prieten, Mitică Tamaş, care mi-o luase înainte cu fotografia. Primul client al acestui prieten fusese un mort, iar la fotografie el le spunea: „Ridicaţi coşciugul mai sus… mai sus… mai sus”, până era să cadă mortul. La câteva zile fiul mortului îl întâlneşte pe Mitică şi i-a cerut fotografia, însă hilarul situaţiei era că el nu avusese film în aparat şi, pentru a se salva, i-a spus: ” Domne’, n-a ieşit că a mişcat mortul”. S-a ales cu o palmă, fapt pentru care s-a hotărât să renunţe la fotografie şi mi-a vândut aparatul în rate. Am povestit această întâmplare doamnei Tita Chiper, soţia regretatului Alexandru Ivasiuc, iar la câteva zile primesc de la domnul Andrei Pleşu un telefon felicitându-mă pentru interviul din „Dilema”. La început am crezut că este o glumă, dar dumneaei transformase dialogul nostru amical într-un interviu reuşit. Urmare celor destăinuite acolo am fost abordat de studenţi din anul cinci de la Facultatea de Teatru şi Cinematografie, printre care şi fiul actorului Mihai Mălaimare, care m-au filmat aproape unsprezece ore. Filmarea s-a realizat în laboratorul meu, care era pe atunci la Radiodifuziunea Română. A ieşit un scenariu de film, reuşit din punctul lor de vedere, dar nu mi-au mai dat nici un semn de viaţă dacă a fost montat sau nu pentru proiecţie.

Cine va introdus în lumea scriitorilor? Care au fost cele mai dificile ședințe foto?

Mărturisesc sincer că Eugen Jebeleanu a fost cel care m-a introdus în lumea scriitorilor. Se întâmpla în anul 1972, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor ce s-a ţinut la Palatul Republicii. Pe atunci împlinisem un an de când lucram ca fotoreporter la televiziunea naţională. În general am fost febleţea unor oameni dificili. Printre cei mai dificili se numără Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, dar mai sunt şi alţii pe care din motive de spaţiu nu-i voi numi. Dar cele mai dificile şedinţe foto le-am avut cu Preda, Jebeleanu şi Nichita.

Să știți că am colaborat cu fotografii la toate revistele şi ziarele. Toţi mă întrebau de unde am acest talent, eu fiind un simplu profesor de română. Le răspundeam în glumă că:” Marxismul nu exclude întâmplarea”. Veneau unii la mine să-mi spună că mă duşmăneşte unul sau altul dintre fotoreporteri, dar îl opream spunându-i că este doar o falsă impresie, mai ales că suntem atât de puţini în această breaslă, iar noi ne completăm reciproc şi nu mai încape loc de ură. Eu mi-am cucerit prietenii şi prin arta imitaţiei, care, să fiu sincer, îmi iese perfect. Eu imit 20 de voci ale unor mari personalităţi, cum ar fi: Tudor Arghezi, Dem Rădulescu, Tomazian, Toma Caragiu, Adrian Păunescu ş.a.m.d. Regret că după Revoluţie nu am exploatat şi această calitate, pentru că aş fi putut ajunge, după cum spuneau unii, un fel de „omul orchestră”. Revenind la fotografie, trebuie să-ţi spun că printre cei care i-am fotografiat se mai numără Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, iar lista poate continua. Şi poate nu ştii, dar eu am excelat şi în interpretarea muzicii populare, dar am și fost alături de cei cu har artistic. Pe Tudor Gheorghe eu l-am dus la Petre Cătărăsgeagu din Tismana, lăutarul care o cunoscuse pe Maria Tănase, şi roadele acestei întâlniri s-au văzut în timp.

Sunteți nepotul lui Constantin Brâncuși?

Aşa este. Dar să știi că nu m-am folosit de acest grad de rudenie pentru a mă face cunoscut în diverse cercuri, ci mai degrabă am militat pentru a apăra numele unuia dintre cei mai mari artişti ai lumii pe care, din păcate, mulţi români l-au abandonat în lada uitării. Anul 2002 a fost declarat” Anul Brâncuşi”. A fost un bun prilej de a însoți cu opera marelui artist român la Veneţia unde am remarcat cât de frumos vorbesc străinii despre noi şi ce urât vorbim noi despre noi. Cumplit de trist să constaţi că această ţară, care a fost mântuită de Dumnezeu și numită Grădina Maicii Domnului, să fie otrăvită de tot felul de spirite rele. Văzând aceasta vrajbă între români mi-am zis: Doamne, de la străbunii noştri am învăţat îndemnul” care pentru care”, iar de la contemporani” care pe care”. Privind atent constați cum economia de piaţă a devenit un mastodont hămesit care înghite totul. Mai mult, cultura a fost aşezată pe ultimul loc, prinsă de conștiința societăți doar într-un şurub. Măcar dacă acest şurub ar fi o spirală, ca să se poată elibera. În timpul” expoziției Brâncuși” de la Veneția, a venit la mine o tânără, născută în Bucureşti, care aproape că-mi plângea pe umăr. S-a uitat cu ochii umezi la mine şi mi-a spus:” Domnule Blendea, eu sunt logodită cu un avocat din Padova și plănuiam pentru anul viitor să facem nunta pe pământ italian. Însă atât de frumos aţi vorbit despre Brâncuşi încât m-am hotărât să fac nunta în România, nu la anul, ci în acest an dedicat lui Brâncuşi”. Ceea ce s-a și întâmplat.

La Veneţia, spre stupoarea mea, am aflat că doar o cincime din cei prezenţi ştiau că Brâncuşi era român. Şi atunci am vrut să le demonstrez de ce un astfel de artist putea fi numai român. Le-am spus:” V-am adus numai trei mostre care să-l identifice pe Brâncuşi cu naţia sa. Primul este certificatul de naştere şi paşaportul de Hobiţa, judeţul Gorj, al subsemnatului care este nepotul lui Brâncuşi, deci dovadă că el este român. A doua mostră este subsemnatul, care are trăsăturile fizice ale omului născut la Hobiţa, eu având aceeaşi înălţime cu artistul, adică 1,63 metri. Şi a treia – unde am văzut lacrimile românilor din sală vărsându-se peste aparatul meu – constă în întâlnirea dintre doi mari artişti ai acestei ţări, Constantin Brîncuşi şi Maria Tănase:” Brâncuşi se afla la o expoziţie de artă modernă la New York, Maria în turneu acolo. Când a dat cu ochii de ea lui Brâncuși i-a venit un dor aşa de mare de ţară încât pe nerăsuflate şi în loc de bineţe i-a zis: „Cântă-mi Mărie un cântec de pe la noi, că mi-e friptă inima”. Iar ea că să pună şi mai mult foc la rană i-a cântat „Mărioară de la Gorj”. El a stat în tot acest timp cu faţa la perete, udându-l cu lacrimi. Când s-a sfârşit cântecul s-a întors către ea şi i-a zis: „Când te aud cum cânţi Mărie, îmi vine să las totul baltă şi să mă întorc la oltenii mei. Toată viaţa, auzi mă fată, am făcut şi eu ce m-am priceput, dar când aud cântecele noastre îmi vine un dor…”. Şi atunci ea la mustrat aşa: „Bă, nenea Costache, ce dracului te-a îndemnat de ai rămas răzleţ atâta amar de vreme printre străini, când ţara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”. Această descriere o preluasem din cartea lui Sachelerie, dar eu i-am mai adus modificări. După ce am terminat cu cele trei argumente, un student la Arhitectură, aflat în sală, m-a deşirat, cum spunem noi oltenii, spunând că a fost atât de impresionant în momentul când a auzit că Brâncuşi este român încât s-a hotărât ca băieţelului, pe care tocmai i-l născuse soţia, să-i dea numele de Constantin.

Ce vă leagă de Teleorman?

Oricare ar fi percepţia asupra persoanei mele artistice eu mă declar fiu adoptiv al judeţului Teleorman. Spiritualitatea mea are un puternic corespondent în această zonă mirifică, în acest ocean al culturii în care s-a născut Zaharia Stancu, primul şi, cred, cel mai bun preşedinte pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor. Avea „coloană vertebrală”. Reuşea să intre direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Nicolae Ceauşescu, fără să facă anticameră. Tot aici, în Teleorman, s-a născut Marin Preda, Constantin Noica, Mircea Scarlat…

Discutam cu tine înainte de acest interviu despre nedreptatea că Brâncuși este asimilat națiunii franceze ori celei americane, dar numai românilor nu. Mă întrebai de ce suntem atât de puţin cunoscuţi în lume atâta timp cât avem materie cenuşie cât să alimentăm întreaga planetă? O întrebare cu multe răspunsuri, atâta vreme cât Brâncuşi, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi multe alte mari personalităţi, care au evadat din spaţiul mioritic, acolo unde s-au stabilit au lăsat semne și mesaje clare, că prin ei, România şi-a trimis o parte din mesageri să vestească despre măreţia ei. Trebuie să recunoaştem că măreţia unei ţări este dată de cultura ei. Anglia l-a dat pe Shakespeare şi de cinci secole se menţine în frunte. Noi avem atâtea valori încât putem cuceri aproape în fiecare an Premiul Nobel. Acum şase ani eram în străinătate şi o persoană mi-a spus: „Îi urăsc pe români, fiindcă se turtesc între ei. Noi cum descoperim o celulă de inteligenţă punem toţi mână de la mână, bani de la bani, şi scoatem din ea Premiul Nobel. Românii sunt mai deştepţi ca noi, ajung până la Premiul Nobel, iar când un român este gata să-l ia îl turteşte un alt român”. Orice ţară îşi respectă valorile şi se mândreşte cu ele. Dacă un artist plecat din țară și ajuns să se stabilească la Paris nu mai este considerat român. De aceea Brâncuşi este considerat francez şi câteodată american. Brâncuşi, în perioada când era pornită campania împotriva lui, spunea: „După ce voi muri, se vor înălţa toţi corbii şi se vor hrăni din arta mea”. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Anul Brâncuşi” a fost un fiasco, fără a mai socoti contestările din presă. Pe artist, când lucra la Coloana Infinitului de la Târgu Jiu, l-au întrebat ucenicii: „Maestre, ce înseamnă asta, că noi lucrăm şi nu ştim încă la ce anume?”. Și atunci Brâncuși le-a răspuns: „Uitaţi-vă până veţi vedea! Priviţi până veţi înţelege! Nu ştiu ce vă las vouă! Timpul va fi mai înţelept şi va spune mai mult decât vă spun eu acum. Eu vă las bucurie curată”.

Artistul modern trebuie să inoveze permanent


– interviu cu artistul plastic Dumitru Ciocan – Sin –

SONY DSC

Dumitru Ciocan – Sin

Îmi spuneaţi cu mulţi ani în urmă, într-o după amiază de iarnă, că „eul artistic mi l-am modelat singur”. Sunteți autodidact? A fost cineva din familie sau din cercul apropiat care v-a încurajat, ați avut vreun model? 

Arta trebuie înţeleasă ca un fenomen social, cu mare încărcătură filosofică şi sentimentală. Faţă de artiştii marilor curente din trecut, artistul modern trebuie să inoveze permanent, pentru că lumea este avidă de nou. Eul artistic mi l-am modelat singur, prin studiu, dar fiind într-o permanentă observare a universului din jurul meu. Am citit multă filosofie. Aceasta fiind pentru mine, ca şi matematica, două moduri de a înţelege lumea. Aşa cum spunea Leonardo da Vinci, artistul care nu iubeşte matematica trăieşte în ignoranţa incapacităţii de a nu vedea şi înţelege marile valori. Când am fost copil nu am avut profesori de desen şi muzică, înclinaţia mea spre artă fiind ceva nativ. În perioada copilăriei am început să fac caricatură, era un fel de paradă a imaginilor cu tipologii umane, pentru că şi exageram anumite detalii, aşa cum le vedeam cu mintea mea de copil. Am evoluat, dar din timpul armatei pot spune că am început să evoluez în artă. Pentru că armata a fost pentru mine o şcoală. Am citit mult şi am exersat mult.

Muzica simfonică, pe care aţi văzută transpusă în multe din lucrările mele, mi-am însuşit-o singur. Şi, aşa consider eu, sunt un foarte bun meloman, acumulând foarte multe cunoştinţe muzicale, începând de la Renaştere şi până la muzica dodecafonică, inclusiv cea ce se proiectează muzical în zilele noastre. Mi-am impus o anumită ordine în ceea ce priveşte ambientul în care lucrez. Dacă sunt în natură pictez natura, dar când sunt în atelier fac creaţie, încercând să redau valori noi. În primul rand să mă impresionez pe mine, apoi pe cei care privesc lucrările mele. Am pus foarte mult suflet în fiecare lucrare, iar în momentul când au fost expuse pe simeze au demonstrat publicului vizitator câtă ardere interioară am şi cât de mult iubesc pictura. Am pictat foarte mult. Indiferent că a fost în taberele de creaţie, în atelier sau pur şi simplu în mijlocul naturi. Am oferit, aşa dar şi figurative şi nonfigurative. Pentru că atât emiţătorul, care este arta, cât şi consumatorul de artă, adică receptorul, trebuie să să intre în simbioză, realizându-se astfel corelaţia artist – privitor.

Nicolae Lupu, în egală măsură pictor, poet şi prozator, era fascinat de forţa lăuntrică a lucrărilor din ciclul „Structuri muzicale”. Cum ați reușit să pictați vibrația muzicii  ?

Când sunt în faţa şevaletului din atelier, ascult muzică, aceasta creându-mi acele stări celeste inspiratoare. Relaţia între muzică şi plastică este foarte apropiată, pentru că sunt două surori. Ele îşi împrumută chiar şi termenii. De exemplu, culori cromatice şi sonorităţi cromatice. Sau game calde şi reci, cum există în pictură, sau game minore şi game majore la muzică. Există şapte note muzicale, există şapte culori. De aceea trebuie private ca două arte aflate în simbioză, sensibilizând omul ce receptează arta şi frumosul.

Am colecţie de cinci viori, am şi o violă… Scriu şi poezii ale căror titluri sunt de inspiraţie muzicală. Vioara este foarte aproape de vocea umană. Este instrumental care exprimă cel mai bine bucuria şi tristeţea. Ca profunzime se apropie de violoncel, care este vocea bărbatului, puternică şi gravă, care impune o anumită arhitectură sonoră ce impune vibraţie existenţei.

În arta modernă artistul nu porneşte de la o idee, aceasta vine lucrând. Picasso spunea că se aşeza în faţa şevaletului şi începea să lucreze, timp în care apărea şi inspiraţia care finalizează lucrarea. Aşa se nasc imaginile, aşa se transpune filosofia în artă, aşa apare gândirea abstractă. Această gândire este superioară gândirii clasice pentru că, aşa cum spunea şi Petre Ţuţea, artiştii care lucrează abstract crează o artă la nivel superior.

Marea tragedie a existenţei mele artistice, este că mă aflu într-un oraş cu foarte puţini artişti. Artistul din provincie este în postura de a nu putea comunica permanent cu marile valori. Ca şi în muzică, dacă nu asculţi zi de zi înseamnă ce treptat te pierzi în neştiinţă, în ignoranţă. Ce poate să fie omul dacă nu un ignorant, atunci când nu vede şi nu cunoaşte mai nimic.

Ce va determinat să vă exprimați în mai multe forme artistice?

Cochetez şi cu sculptura din fragedă tinereţe, dar nu am avut prilejul de a mă dezvolta pe această coordonată artistică. Sculptură am făcut şi în piatră şi în lemn. Când eram copil, tata, care era tâmplar şi cântăreţ la biserică, îl tot amâna pe un unchi care vroia să i se facă un jug pentru boi. Aveam nouă ani atunci şi, pe ascuns, am confecţionat, inspirându-mă şi din şabloane, un jug care i-a făcut pe toţi să se minuneze de realizare. Am făcut şi instrumente muzicale. Îmi aduc aminte că la Islaz, am făcut dintr-o tiugă un instrument albanez, fapt ce la determinat pe un profesor de la Liceul pedagogic din Turnu Măgurele să se extazieze în faţa rezonanţei aproape fără cusur. Toate materialele, indiferent că este lemn, metal, lut sau piatră, au o căldură interioară pe care artistul o poate transforma în artă. Când eram student aveam un profesor de sculptură de origine poloneză, Gheorghe Karnowski, care văzând un modelaj al meu din lut, o compoziţie mai abstractă, m-a apreciat la superlativ, spunându-mi să mă fac sculptor şi nu pictor. Acum, privind în întinderea evoluţiei mele, pot spune că sunt un autodidact în multe domenii.

Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura


– interviu cu ceramistul Ciprian Anghel –

SONY DSC

Ciprian Anghel

Aveți suficientă experiență spre a vă întreba cum evaluaţi condiţia artistului ceramist din provincie?

Este greu să evaluăm dacă este mai mult sau mai puţin bine. Este cert că din afară percepţia este de monotonie, uneori şi de blazare, dar să ştiţi, cel puţin eu, lucrez foarte mult şi fac abstracţie de acest caz. Este firesc ca percepţia publică către zonele marginale să se situeze la extreme. În provincie arderile interioare sunt mult mai puternice. În marile oraşe, unde viaţa artistică este efervescentă şi este percepută la o altă dimensiune valorică, artistul are şi o altă împlinire artistică. Informaţia, noul, evoluţia în cele din urmă, pătrund cu mai multă intensitate în atelierul creatorului de artă. Pe când în Roşiori acestea au o oarecare lentoare. Ca să compensezi trebuie să lucrezi mai mult şi să încerci să te raportezi prin anticipaţie la ce se întâmplă în ceramică, în artă în general. Latura pozitivă a acestei stări este că te face să experimentezi mai mult, mă refer în domeniul glazurilor. Şi aşa este firesc, ca artistul să experimenteze cât mai mult în atelierul său, dar comunicarea din marile oraşe culturale duce de cele mai multe ori la scurtarea timpului pentru o experienţă sau alta. Cum de altfel şi achiziţionarea lucrărilor unuia sau altuia dintre artişti se cotă mult mai mare în acestea. Atâta timp cât în acest mic oraş de provincie nu avem acei Mecena care să investească în artă este mai greu să te menţii. Ai nevoie de bani, pentru că arta pe care o fac necesită costuri foarte mari. Glazurile costă foarte mult, arderea în cuptor este un alt efort financiar şi lista poate continua. La toate acestea nu am luat în calcul şi latura existenţa ială de zi cu zi.

Cum ați ajuns la ceramică? Cine va sprijinit în perfecționarea tehnicii?

În timpul liceului, dar şi mai înainte, am cochetat cu sculptura şi pictura. Poate că evoluţia mea artistică ar fi continuat în acest sens, dacă nu plecam după încheierea liceului la Bucureşti, unde am locuit aproape un deceniu. Aici am descoperit ceramica, iar atracţia definitivă către aceasta poate fi interpretată şi prin complexitatea creaţiei în sine, ea înglobând şi tehnici din pictură şi sculptură, ceea ce mi-a satisfăcut şi aplecarea către aceste arte pe care o aveam în şcoală. Pasiunea pentru ceramică m-a pus în contact cu cu muţi artişti de la care am învăţat. Să ştiţi că pe această cale a devenirii artistice eu am suportat şi multe durităţi verbale, însă pasiunea a învins.

Am avut doi mentori în ceramică, Cecilia Frederica Stork-Botez şi Alvaro Mircea Botez, care de-a lungul multor decenii au avut un rol important în arta plastică românească. Chiar am avut şansa să locuiesc la aceştia, acumulările mele fiind şi mai intense în ceea ce priveşte tehnica, începând de la primele momente ale modelări lutului şi până la arderea în cuptor.

SONY DSC

In atelierul artistului

Experimentând arderile în cuptoare alimentate cu diferiți combustibili, care vi sa pare cea mai aproape de așteptările artistului pentru lucrarea sa?

Sigur că toate arderile duc la acelaşi deznodământ artistic: apariţia lucrării în stadiul final. Dar arderea cu lemne este cea mai frumoasă, pentru că dă naştere la anumite fenomene chimice ce influenţează pozitiv culoarea. Esenţa lemnului, taninii, chiar şi fumul intrând în comuniune cu creaţia influenţând glazura, culoarea cum spuneam, ce duc la lucrări unicat. Să ştiţi că cele mai frumoase momente din viaţa unui artist sunt acelea când deschizi cuptorul deja răcit pentru a vedea rezultatul arderii. Pentru că atunci când aşezi glazura pe suprafaţa obiectului culoarea acesteia nu este cea de la finalul arderii, aşa cum se întâmplă în pictură de exemplu. De aceea arderea controlată la anumite temperaturi fac ca la final culoarea să fie cea pe care ţi-ai imaginat-o iniţial. Eu lucrând cu argila, prima ardere, „biscuit” cu se spune, o fac la 10000 C, iar glazurile undeva între 850 – 9000 C.

Sunt şi accidente de ardere, care pot distruge lucrarea, dar pot crea şi ceva fabulos, pentru că focul este cel care în ultimă instanţă decide existenţa unei lucrări.

Viaţa de artist nu este una tocmai comodă pentru partenerul de viaţă. Cum se împacă soţia dumneavoastră cu momentele în care cotidianul și spațiul casnic sunt acaparate de activitatea dumneavoastră creatoare?

Are multă înţelegere pentru mine. Dar, oricât ar fi de înţelegătoare uneori mai are şi păreri adverse privind zona financiară. Ar fi firesc ca la cât investesc să şi scot o parte din bani pentru a mă autofinanţa.

Chiar dacă are alte preocupări, în cei peste 28 de căsnicie s-a alăturat pasiunii mele, mă înţelege şi în acelaşi timp înţelege ceea ce creez. Ca orice artist îmi doresc un spaţiu mult mai mare pentru atelier, dar expansiunea mea în apartament este delimitată de doamna mea de viaţă, care mi-a lăsat de înţeles că cea mai importantă formă de extindere a atelierului ar fi recuperarea din acesta prin vinderea de lucrări, ceea ce îmi doresc şi eu. Îi mulţumesc că există şi înţelege modul meu de a gândi şi percepe lumea.

Caută privitorul un mesaj anume la expoziţiile de ceramică?

Mesajul meu artistic este înmagazinat în fiecare lucrare, dar este înţeles de foarte puţini oameni. Şi acest fapt se datorează tocmai pentru că ceramica nu ţi se dezvăluie în totalitate de la prima îmbrăţişare vizuală.

Un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit


De la stânga: Gheorghe Stroe, Vasile Blendea

  – Interviu cu prozatorul Gheorghe Stroe, membru al Uniunii Scriitorilor din România-

În 1986, volumul de proză scurtă „Oraşul timpului sfârşit” era pregătit pentru tipar la Editura Cartea Românească, anunțând debutul prozatorului Gheorghe Stroe. De ce nu a mai fost publicat?

V-aţi dat seama că însuşi titlul era unul indezirabil. Redactorul cărţii era Cornel Popescu, iar referatul extern îi aparţinea lui Radu G. Ţeposu. Multe dintre proze nu au fost acceptate de cenzură, astfel că, deşi aflată în planul editurii, cartea a fost scoasă. În ultimă instanţă, încercarea lui Cornel Popescu de a mă include în volumul colectiv „Debut ’86”, ultimul de acest gen la Editura Cartea Românească în perioada comunistă, s-a soldat cu eşec datorită incompatibilităţii ideologice. Ca atare, debutul meu s-a amânat cu zece ani.

Vorbiți de anul 1996 când publicați romanul „Soarele Roşu”, un debut târziu al unui optzecist, dacă ne raportăm la unele remarci ale criticilor.

Nu aş spune că este un debut târziu. Este mai degrabă o prejudecată în privinţa vârstei la care debutează scriitorul. Trebuie să facem o diferenţiere clară, în funcţie de genul în care debutează scriitorul. Una este să debutezi ca poet şi alta este să debutezi ca prozator. Cineva făcea o observaţie justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Or, un debut editorial la 42 de ani nu este deloc întârziat. Şi pentru a spulbera această prejudecată a debuturilor târzii vă propun să privim din acest punct de vedere literatura română şi cea universală. Chiar şi unii poeţi debutează târziu. Astfel, Bacovia debutează cu volumul „Plumb” la 35 de ani, Ştefan Augustin Doinaş dă tiparului primul volum la 43 de ani, ca să nu mai vorbim de cazul clasic al lui Tudor Arghezi, de debut la 47 de ani. Cât priveşte prozatorii, Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi şi noi” la 44 de ani, Constantin Ţoiu şi Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Şcoala de la Târgovişte, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Ţopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturităţii în literatură, adică după al patrulea deceniu de viaţă. Ieşind din spaţiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani şi la 47 de ani publică „Roşu şi negru”; Freud la 58 de ani publica „Interpretarea viselor”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din „Don Quijote” o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. În privinţa vârstei sau a debutului intervin mai mulţi factori. Primul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Apoi intervin nişte circumstanţe aparte, spre exemplu Ştefan Augustin Doinaş a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există şi decizia autorului, aşa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983, a debutat la 43 de ani cu „Împăratul muştelor”. Aceste argumente sunt în favoarea faptului că debutul meu s-a produs la o vârstă optimă.

Să înțeleg că Mircea Dinutz se înșela la momentul apariției romanului „Soarele roşu” considerându-vă” un optzecist întârziat, atipic”?

Această atipicitate pe care mi-o atribuia Mircea Dinutz, se poate constata şi în privinţa debutului. Pentru că am debutat editorial cu un roman, nu înseamnă că proza scurtă este o experienţă ulterioară. În 1986 trebuia să debutez cu un volum de proză scurtă. În toamna aceluiaşi an, Suplimentul literar artistic al „Scânteii Tineretului” mi-a publicat o proză mai întinsă, „Cartea neamurilor”, ne inclusă, până acum, în nici o carte. Acelaşi supliment mi-a publicat o altă proză scurtă, „Duminica răzbunării”, nici aceasta negăsindu-şi loc în vreo carte. Şi ar mai fi şi alte situaţii de menţionat. Deci, proza scurtă publicată de mine în presa literară precede romanului „Soarele roşu”.

 Dacă vorbim de atipicitate, aceasta a fost sesizată de apropiații dumneavoastră care așteptau un volum de proză scurtă, oferind în schimb cititorului un roman conjunctural, de factură politică.

Acestea au fost împrejurările. După 1990, la Editura Cartea Românească era pe punctul de a apărea romanul combinat cu câteva proze scurte. Redactor era Antoaneta Iordache. Dar cum se ştie, la începutul anilor ’90, această editură a avut un moment de cădere financiară şi m-am folosit de ocazia oferită de Nicolae Lupu, o subvenţie de la Ministerul Culturii, pentru a tipării o carte şi, astfel, Gheorghe Filip, directorul Editurii „Teleormanul Liber”, s-a văzut în situaţia de a alege între un roman scris între 1991 şi 1993 şi o carte de proză scurtă. În privinţa cărţilor de proză scurtă publicate ulterior, prozele sunt din epoci diferite, asocierea lor tematică făcând-o fără a ţine cont de o cronologie a creaţiei. Dar fiind rescrise de mai multe ori, cred că au căpătat o unitate stilistică, fapt pentru care comentatorii lor nu au putut sesiza momentele diferite ale scrierii. În general, aventura producerii cărţilor este complicată şi poate mai puţin importantă, ceea ce contează sunt cărţile ca atare. Eu sunt pentru o retragere a autorului în spatele operei şi nu agreez promovarea excesivă a biografiei autorului. Alfred Jarry spunea că nu există biografie şi subscriu că există numai texte şi nicidecum biografie. Autorul trebuie să rămână doar un nume pe o carte, pentru că în mentalitatea populară contează opera, nu cel ce a scris-o. De fapt, aici sunt două atitudini. Dacă scriitorul vrea să-şi promoveze propria-i persoană, el poate suferi dacă nu este suficient de comentat, suficient de publicat; poate suferi dacă nu este într-un centru cultural sau în capitală. Dar dacă el este obsedat de propria operă, de producerea acesteia, atunci cred că îi este mai puţin indiferent succesul, receptarea de moment, dacă trăieşte în lumea agitată a unui centru cultural consacrat sau în capitală, ori retras într-un loc, izolat de lumea dezlănţuită a vieţii culturale. Trebuie să avem în vedere diferenţierea pe care o făcea Marcel Proust, în „Contele de Saint Boeuf”, între eul profund şi eul social. Opera fiind produsul eu-lui profund. Ori eul profund se găseşte în toate textele din cărţile mele. Cât priveşte „Soarele roşu” şi-ar fi găsit în alte împrejurări, de receptivitate a literaturii de circulaţie, un interes conjunctural. Deşi există posibilitatea citirii în această cheie, ca roman politic, eu am negat pentru că în anumite ocazii a fost supralicitată. Dar romanul poate fi citit şi în subtext. Un raport între copie şi esenţă. Un raport între idee şi model. Copiile fac să fie etern modelul, trimite la Platon, ori tot romanul este un raport între model şi copie.

 Datorită imaginaţiei de a crea o lume „proprie, stranie, bizară, fantasmagorică”, Constantin Sorescu te situează pe linia Marquez-Foulkner-Camus-Voiculescu-Dumitru Radu Popescu, ceea ce subliniază, încă odată, că scriitorul nu poate să fie o unicitate perfectă.

Adevărat, pentru că el există într-un context. Acest context preexistă. Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este ca la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Poate o să vă surprindă, dar scriitorul care m-a influenţat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. În primul rând, în privinţa economiei stilului. De la Caragiale am învăţat că în text nu trebuie să existe nimic în plus. De la scriitorul Caragiale am învăţat că un text literar se întemeiază pe principiul minimum de expresie, maximum de semnificaţie. Principiul acesta l-a promovat şi Liviu Rebreanu. El a rescris romanul „Ion” de trei ori, scena nunţii rescriind-o de cinci ori. Flaubert spunea odată că dacă într-o noapte reuşeşte să înlăture un subjonctiv înseamnă că a avut o noapte bună. Cât priveşte pe Vasile Voiculescu, afinităţile sunt de dublă natură, datorită locului de naştere, satul meu aflându-se între Pârscovul lui Vasile Voiculescu şi Păliciul lui Ion Caraion, dar şi a unor afinităţi ce ţin de structură, de orientare culturală. O orientare spre folclor, spre descoperirea semnificaţiei existenţei umane în secolul nostru. Dacă ar fi să menţionez autorii în vecinătatea cărora mi-aş vedea proza, dar o vecinătate care înseamnă altceva decât transfer tematic, stilistic şi de structuri narative, ar fi Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Bănulescu, Mircea Eliade, D. R. Popescu, Kafka, Marquez, Borges, Camus şi majoritatea scriitorilor sudamericani. William Golding a fost o experienţă extraordinară, dar o importanţă deosebită au avut, pentru prozatorul Gheorghe Stroe, cărţile de teorie literară. Am încercat să reflectez puţin din afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar. Mai adaug şi cărţile de teorie care nu privesc direct literatura. În primul rând, Freud, care este o pasiune veche şi constantă. Am audiat în anul întâi de facultate un curs ţinut de Ion Vianu despre Freud, acesta fiind şi prima iniţiere. Nu trebuie să scap din vedere lectura existenţialiştilor Camus, Sartre şi Pascal. Am frecventat şi frecventez Biblia, centrat pe Ecleziast şi Evanghelii. Pentru interesul deosebit arătat folclorului şi mitologiei sunt recunoscător profesorului Niculaie Constantinescu, care mi-a fost dascăl în facultate. Cum la fel de importantă, în acest sens, s-a dovedit „Mitologia română”, scrisă de Romulus Vulcănescu, o carte substanţială. E greu de vorbit până la capăt de textele şi autorii prin care un scriitor se află într-o relaţie de proximitate şi nu de imitaţie.

 Vorbeați de cărţile de teorie literară care v-au dat posibilitatea reflectării din „afară şi asupra modului în care poate să funcţioneze textul literar”. Un impuls suficient pentru a vă împinge și spre critica literară, de mare abundență sub semnătura lui Gheorghe Stroe. Și cu toate acestea de ce ați refuzat propunerea de a vi se publica un volum de critică literară?

Critica este mai mult decât necesară, dar nu trebuie să o fac eu. Un om poate avea o multitudine de vocaţii, şi are. E greu de găsit omului o singură vocaţie, dar el trebuie să ştie exact ce vocaţie îşi cultivă, pentru că la un moment dat există riscul, dacă nu alegi corect, să te pierzi, să te risipeşti şi în consecinţă să eşuezi.

Or, nu e posibil, decât în rare cazuri, să coexiste scriitorul şi criticul. Critica literară este un accident, un produs de circumstanţă. Ar fi stupid să spun că articolele mele s-au situat sub semnul amatorismului. Tocmai de aceea era normal să pot reflecta, cu un oarecare profesionalism, asupra unor cărţi citite. Faptul că eu sunt prozator şi în adolescenţă debutam ca poet, face să mă aplec asupra cărţilor din jur şi cu un interes aparte. Aşa cum spunea şi Gabriel Garcia Marquez, în „Parfum de guayaba”, un scriitor are un alt tip de lectură, nu una inocentă ca a unui cititor obişnuit. Un scriitor parcurge un text pentru a vedea cum se constituie, care sunt articulaţiile, care este fiziologia acelui text. Din acest mod intenţionat de lectură al prozatorului, plus formaţia filologică, a rezultat şi critica. Dar critica aceasta a fost întotdeauna în defavoarea prozatorului. Unui prozator nu îi este simplu să menţină o cronică literară cu o anumită ritmicitate, din simplul motiv că „te scoate din mână”. Sorin Titel spunea prin 1983, într-un interviu în revista „Tomis”, că nu poate accepta statutul de critic literar. Circumstanţele fiind cele care îi impuneau acest statut, deoarece în norma sa de redactor la „România literară” intra şi cronică literară. În interviul din „Tomis” arăta că îi lipseşte reflecţia tăioasă a unui critic propriu-zis, spunând că – citez din memorie: „Ştiu cât de greu se scrie o carte, cu ce eforturi, şi îmi vine foarte greu să o desfiinţez pe trei pagini, chiar dacă impresia nu este una favorabilă”. 

Nu știu cât de mult a contat cele relatate anterior pentru Sorin Titel, care a publicat două cărţi de critică literară.

El da, însă eu am tras o concluzie din cazul lui Alexandru George. Ştim foarte bine că este unul din criticii de fineţe ai momentului, l-aş numi succesor al lui Şerban cel Rău, adică al lui Şerban Cioculescu, dar este şi un prozator de raftul întâi, dacă nu mă înşel are şapte cărţi de proză şi cinci de critică literară. Despre sine, Alexandru George spune că este prozator şi accidental critic. Însă, constată că în anii din urmă critica i-a umbrit proza. Dumitru Micu, în „Scurtă istorie a literaturii contemporane”, îl trece la capitolul „Proza criticilor”, fapt pentru care Alexandru George a declarat că îl doare când i se consideră proza ca fiind a unui critic. Şi pentru a nu repeta situaţia nu voi strânge niciodată cronicile pe care le-am publicat de-a lungul anilor între coperţile unui volum. Un alt exemplu este Paul Georgescu, care a renunţat la critică definitiv, consacrându-se prozei, cu toată celebritatea de care se bucura în critică. El era lector universitar de literatură contemporană la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi lucra, în acelaşi timp, dacă nu mă înşel, în redacţia Revistei „Viaţa Românească”. Cu această polivalenţă pot spune că dăduse lovitura şi cu toate acestea a renunţat la critică. Acesta este de fapt avantajul pe care îl are creatorul în faţa criticii.

„Nu numai regimul comunist, ci întreg trecutul trebuie înţeles cu echilibru şi măsură”


Dan Berindei

– fragment din interviul acordat de academicianul Dan Berindei, cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede –

Sunteţi descendent pe linie directă al domnitorului Constantin Brâncoveanu, iar descendenţa dintr-o familie ilustră, aşa cum observăm la marile familii boiereşti, obligă la o anumită conduită şi evoluţie. Privind retrospectiv, cele unsprezece generaţii descendente s-au achitat de această îndatorire nescrisă faţă de țară și familie?

Descendenţa obligă, ca să răspund provocării Dvs. Este adevărat ca descind din Brâncoveanu, aparţinând celei de-a 11-a generaţii a descendenţilor sai, dar totodată găsesc ca mai importantă implicarea înaintaşilor mei mai apropiaţi cronologici in extraordinarul proces al constituirii statului naţional şi modern român. Este vorba de străbunicii mei, doi dintre ei fraţi (Dumitru si Anton Berindei, părinţii mei fiind veri de-al doilea între ei!) si ceilalţi doi, Emil Costinescu şi maiorul Alexandru Zănescu. Doi dintre ei, Dumitru Berindei si Emil Costinescu s-au numărat printre deputaţii care au votat la 9 mai 1877 independenţa, iar ceilalţi doi s-au găsit pe front, cel dintâi, generalul Anton Berindei realizând podul de vase pentru trecerea trupelor şi apoi participând la operaţiile de la Plevna, fiind şi unul dintre ofiţerii superiori cărora li s-a predat Osman Paşa. Pentru mine, independenţa a fost şi este sacră! Bunicii mei şi-au făcut şi ei datoria către ţară, unul, Ioan D. Berindei, cel de-al doilea arhitect din familie, este proiectantul Palatului Culturii de la Iaşi, al Palatului Cantacuzino de pe calea Victoriei şi al Casei Assan (astăzi Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti), celălalt, generalul Grigore Berindei, aghiotant regal, a câştigat lupta de la Porumbacu în primul război mondial şi a fost şi creator al cercetăşiei în România. Tatăl meu, Alexandru, doctor în Drept de la Paris, voluntar în primul război mondial, îngropat de o bombă la Mărăşeşti şi dezgropat de alta şi-a pierdut auzul. Consider că înaintaşii mei şi-au făcut datoria şi exemplul lor mi-a fost un necontenit îndemn în viaţă, chiar sau mai ales în momentele de încercare ale ei!

În general, cel puţin în perioada pe care aţi traversat-o până în 1945, băieții alegeau să continue profesia tatălui. De ce nu aţi pledat spre avocatură şi aţi ales calea istoriei?

Mărturisesc că n-am suportat această „imitare” a părinţilor. Trebuie totdeauna să lucrezi in domeniul care te atrage! Este drept că în 1941 m-am înscris în trei facultăţi, la Istorie, Filosofie şi la Drept, ultima, recunosc, la insistenţele tatălui meu. Dar la Drept mergeam numai la premilitărie şi la câteva cursuri care mă interesau; n-am dat nici un examen, în afara celui de intrare! Filosofia am urmat-o primii doi ani, obţinând la toate examenele calificativul „foarte bine”. În schimb, Istoria am urmat-o cu adevărată pasiune, luând la toate examenele numai “foarte bine “şi „excepţional”. De fapt, era o pasiune pe care o avusesem aproape de copil, citind şi achiziţionând cărţi în domeniu. Una din cauze a fost şi bunica mea dinspre mamă, fiica lui Emil Costinescu şi soţia generalului Grigore Berindei. Era o femeie extrem de cultă, urmase ani de zile pensioane în Germania la München şi la Londra în Mare Britanie şi până la adânci bătrâneţe a rămas aceiaşi persoană strălucit de inteligentă şi cultivată. De mic, ea mi-a transmis „morbul” istoriei. Îi datorez în mare măsură începuturile formării mele intelectuale.

Poate că şi destinul a jucat un rol esenţial, pe viitoarea soţie  ați întâlnit-o la cursurile de la Istorie. A fost o atracţie reciprocă?

Fără îndoială ar putea fi vorba de destin, dacă ţinem seama că am avut o căsătorie de 63 de ani. Apropierea noastră a început printr-o „ceartă ştiinţifică”, la un seminar al profesorului Gheorghe Brătianu, care a continuat şi după cursuri, când am condus-o până la staţia de tramvai. Atracţia noastră a fost reciprocă şi evident a avut şi „combustibilul” interesului comun pentru istorie.

 Aţi avut o nuntă cu ecou în acea vreme. Ne povestiţi acel moment?

Nunta noastră a avut loc la 18 februarie 1945, după ce eu îmi încheiasem viaţa de student, obţinând aprobarea Consiliului Facultăţii pentru a susţine ultimele examene pentru anul IV şi licenţa în luna ianuarie, cu un avans de o jumătate de an, motivat de pauza lungă pe care o impuseseră bombardamentele începând din aprilie 1944 şi apoi răsturnarea de la 23 august şi de asemenea obţinerea până atunci a tuturor examenelor parţiale cu note maxime. Este adevărat că nunta care a avut loc la Biserica Bălaşa – în zona „Brâncoveanu”! – a fost ultimul moment când s-au găsit strânşi la un loc fruntaşii politici ai vremii de toate nuanţele, de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu la Petre Constantinescu – Iaşi şi Titel Petrescu, datorită şi faptului că socrul meu era în acel moment ministrul Agriculturii în guvernul Rădescu. Naş ne-a fost profesorul nostru Gheorghe Brătianu. Trebuie să mărturisesc că am avut o căsnicie foarte bună, deşi ea începuse cu divergenţe istoriografice între viitorii soţi! A existat o potrivire de caracter şi de comportament şi o puternică bună înţelegere reciprocă.

De ce a ajuns soţia dumneavoastră la închisoare?

Realitatea este că deşi regretata mea soţie a fost o persoană cu o inteligenţă vie n-a avut din păcate discernământul marei primejdii în care se angaja acceptând ducerea unui bileţel soacrei mele. De aici, a decurs trista ei detenţie de peste doi ani şi jumătate. Pe vremea acelor grei ani, rămăsesem singur cu băieţelul meu. Mama şi tatăl meu vitreg – inginerul Alexandru Balş -, socrii mei, erau închişi. Liberi nu mai eram decât eu şi cumnata mea.

Ce aţi simţit atunci când soţia a născut-o pe Ruxandra în închisoare?

Omul are o rezistenţă nesfârşită la încercări. Trebuia să-mi ţin firea. Mă străduiam să înţeleg cele ce le trăiam, luptam să pot rămâne în profesiunea pentru care eram pasionat şi totodată eram dator să asigur existenţa fiului meu şi în curând şi a fiicei mele, care ei, în orice caz, nu aveau nici o vină în cele ce se petreceau. Nu exista nicio posibilitate de a şti realmente ce se întâmpla, în afara deducţiilor ce le-am putut face. Iniţial, a venit o veste „prin radio şanţ” că aş mai avea un fiu, Bogdan, care s-a dovedit a fi… o fiică, Ruxandra! Procesul întârzia; el a avut loc după un an şi jumătate de la arestare şi ca a urmare am putut şi trebuit să-mi iau fetiţa de la Văcăreşti, la 11 luni. Iată-mă cu doi copii mici şi de asemenea peste câteva luni am fost „eliberat” din funcţie la Institutul de Istorie. Din fericire pentru soţia mea, grija trimiterii fetiţei în anonimat, s-a risipit chiar în acea seară, miliţiana spunându-i că a fost luată de „un popă”, în care m-a putut identifica, eu purtând barbă şi de asemenea şi directorul spitalului Văcăreşti, doctorul Schafferman, a venit seara la „numărătoarea” deţinuţilor şi a întrebat-o dacă soţul ei este… preot! Indirect, i-a indicat cine luase fetiţa!

Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural


jpg

Hermina Scobici

– consideră artista plastică Hermina Scobici –

Cum ați început sa pictați și de unde pasiunea, doamnă Hermina Scobici?

Tatăl meu, care era inginer agronom, este cel care mi-a inoculat, cred că şi genetic, această dragoste pentru artă. Bunicul lui era preot şi venind într-o zi pictorii să reînnoiască pictura tatăl meu s-a ataşat foarte mult de ceea ce se petrecea acolo. Începuse chiar să dedice zilnic ore întregi desenului. Însă el nu a putut să facă acest gen de artă, îndreptându-se spre agronomie. Au fost şi vremurile de aşa natură. Începuse războiul, erau probleme sociale majore, iar căile spre latura artistică, cel puţin din zona noastră au fost limitate. Așadar, tata mi-a îndrumat primii paşi în desen, el m-a înscris şi la Liceul de Artă din Craiova. Îmi aduc aminte că mi-a cumpărat prin clasa a cincea o cutie de acuarele, ceea ce era fabulos pentru vremurile acelea. Ştiu că era o cutie metalică, de provenienţă germană, care cu siguranţă costase foarte mult, dar despre care nu am aflat nici azi cum a reuşit şi de unde să le procure. Eram cea mai fericită, atât de fericită că le făceam desenele la toţi copiii din clasă cu acele acuarele. Acesta a fost începutul. Apoi în cinci ani la Liceul de Artă mi s-au format nişte deprinderi deosebite, pe talentul care-l aveam.

Cine a avut o contribuție importantă la cizelarea educației artistice?

Cel care cred că fost decisiv pentru mine, este profesorul de pictură, desen şi istoria artei, Ilie Marineanu, pe care l-am avut la Liceul de Artă. I s-au mai alăturat mulţi alţii pe parcurs în definirea mea artistică, dar consider că de la dumnealui s-a produs acea combustie internă care m-a dus la arderea artistică. Un profesor foarte sever, a cărui severitate era greu să înţelegi în acea perioadă a copilăriei, dar când am ajuns la facultate am realizat că eram cu mult peste majoritatea colegilor din anul întâi ca nivel de cunoştinţe. Eu facultatea de artă am făcut-o la Timişoara în cadrul Institutului Pedagogic, unde am întâlnit pe profesorul Leon Vreme, un colorist remarcabil, care era foarte apropiat de elevi şi care, ne lua pe câţiva dintre noi, în general cei care îi păreau serioşi, şi ne aducea la Centrul de creaţie situat într-un parc foarte frumos. La facultate învăţam teoretic anumite tehnici, dar odată ajunşi acolo aveam posibilitatea să « furăm » din practica acelor tehnici, ceea ce era un lucru remarcabil pentru noi ca studenţi. Când am ajuns la Bucureşti, la Secţia de muzeologie a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, l-am avut profesor pe marele om de cultură Răzvan Theodorescu, Corina Nanu şi Alina Popa, două profesoare de excepţie, şi lista poate continua, ceea ce îmi întăreşte ideea că mi-a fost hărăzit să am noroc de asemenea oameni, fără de care sunt nu sunt convinsă că aş fi ajuns la acest nivel.

HERMINA_JPG

Hermina Scobici

Privind retrospectiv, care ar fi cele mai importante momente din cariera artistică ce v-au adus notorietatea de astăzi, deopotrivă printre artiști și elevi?

Cred că primul moment important al carierei mele artistice a fost prin anul trei de facultate, când am reuşit să deschid o expoziţiei într-un spaţiu foarte apropiat de aula mare a Universităţii din Timişoara. Un alt moment este Expoziţia Naţională de la Cluj, unde participau toate centrele universitare din ţară, iar mie mi s-au reţinut trei lucrări. Era mare lucru să ţi se reţină lucrări pentru acea expoziţie şi mai ales trei. Apoi realizările sunt tot mai multe, dar aşa cum mi-a spus cineva, eu sufăr de prea multă modestie, fapt pentru care, cu unele excepţii, nu mi-am dorit să ies în faţă cu expoziţii la Bucureşti. Eu cred că omul care este educat, cu o anumită cultură, nu trebuie să se bată permanent în piept ca ceilalţi să creadă tu eşti alfa şi omega. Dar se pare că a fost un autocontrol excesiv, ceea ce a făcut ca să revărs ceea ce ştiu asupra elevilor mei.

Cum ați defini condiţia artistului ce trăieşte şi crează în provincie?

În general, condiţia artistului din Teleorman nu este una tocmai privilegiată. În judeţ nu există un Fond Plastic, despre o filială a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) ce să mai vorbim. Cu ani în urmă exista în Roşiorii de Vede un grup numeros de artişti, foarte bine cotaţi, iar împreună cu artiştii din Alexandria ne afiliasem ca cenaclu la filiala UAP din Piteşti, iar mai târziu am trecut la cea din Craiova. Era foarte greu să pătrunzi în spaţiul expoziţional craiovean, dar datorită pictorului Cristea Ionescu, în perioada când trăia, eram invitaţi la expoziţiile anuale ale pictorilor din sud organizate de filiala UAP Craiova. Fapt ce mă determină să cred că influenţa dânsului era copleşitoare, de altfel el fiind profesorul preşedintelui de atunci al filialei craiovene.

Prin 1980 a fost o discuţie ca cenaclul nostru să se transforme într-o mică filială UAP, dar nu s-a materializat. Este adevărat că mulţi dintre colegii noştrii au plecat, cum este cazul profesorului Constantin Bichescu, care a ales Braşovul. Dintre toţi doar Dumitru Ciocan – Sin a depus un dosar de acceptare în UAP, dar în filiala Bucureşti. Eu nici nu mi-am dorit să fac acest lucru, dezamăgită de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu ca artistă.

Să ştiţi că, în general, Teleormanul este slab cotat din punct de vedere cultural, aşa cum este şi la capitolul învăţământ şi la multe alte capitole. Şi acest lucru mă doare, pentru că şi eu mă simt teleormăneancă, chiar dacă am venit aici în 1972. Eu am fost bine primită şi chiar acceptată imediat când am dorit să deschid o expoziţie. În Roşiorii de Vede se mai încearcă câte ceva în domeniul culturii. Dar nu este suficient pentru a schimba percepţia despre acest județ. Poate mă înşel, dar aşa simt eu.

Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci


foto G. Argeseanu

De la Stanga:Ion Scarlat, Domnita Neaga, Cornel Basarabescu

-intreviu cu monografistul şi publicistul Ion Scarlat –

De ce aţi abandonat succesul editorial obţinut cu lucrări din domeniul matematicii preuniversitare, pentru a vă dedica unui gen mai puţin familial dumneavoastră, studiul monografic?

Sincer să fiu, nici eu nu am gândit vreodată că am să mă aplec asupra scrisului. De fapt, nici astăzi nu mă consider a fi „scriitor”. A fi scriitor presupune să ai fantezie bogată, fecundă, să ai talent în a mânui verbul şi metafora şi să ştii să transpui în scris un subiect pe care ţi l-ai imaginat. Eu vin însă din lumea cifrelor, o lume în care mă simt mult mai în largul meu. Evadarea din sfera matematicii nu a fost premeditată mai ales după succesul cu acea culegere de matematică pentru liceu „Între coperţile manualelor şi puţin în afara lor”, care apăruse pentru că aveam un vast material ales şi strâns de-a lungul carierei şi era păcat să rămână adunat doar în nişte caiete studenţeşti şi, cel mai important, prin tematica exerciţiilor alese care venea să completeze o lacună a manualelor. Multe chestiuni teoretice din manuale nu aveau aplicaţii practice suficiente la capitolul de exerciţii sau multe dintre exerciţiile existente nu pedalau pe formarea şi dezvoltarea gândirii elevului şi nici pe exersarea mobilităţii acestuia. Simţeam nevoia diversificării modalităţilor şi tehnicilor de lucru, motiv ce a făcut ca această culegere să nu zacă prin cine ştie ce rafturi sau prin cine ştie ce tarabe şi să se epuizeze rapid.

Ideea scrierii „Monografiei comunei Troianul” a apărut din cu totul alte considerente. Ca fiu al satului, eram intrigat de faptul că despre comună în care „am văzut lumina zilei” nu găseam scris nimic sau aproape nimic în presă, la radio sau televiziune nici vorbă despre vreo informaţie. Comună era ca şi inexistentă pentru media, deşi aflasem că prin 1935–1936, în Belitori (n.a. azi Troianu) apăruse un ziar, „Slove de foc”, cu redacţie şi administraţie proprii, că o fiică a satului – Florica Stafiescu a fost prin 1946-1948 autoare de manuale şcolare (n.a. abecedar, aritmetică), un alt fiu al satului, Ion Pena, era antologat de renumita „Istorie a literaturii române” de George Călinescu şi listă ar putea continua. Am decis atunci să încerc să scriu eu o monografie a comunei, deşi poate nu eram cel mai indicat. Intenţia o priveam ca pe o datorie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi după multe oscilări, am început documentarea. Am luat legătura cu diverşi cetăţeni ai satului, în special vârstnici, dorind să valorific fiecare informaţie scrisă sau orală. Din nou au apărut ezitările. N-aveam experienţă într-ale scrisului. Era o luptă cu mine însumi. Poate cea mai grea luptă! Dar, îndată ce am strâns destul material, am trecut la masa de lucru. N-a fost uşor nici aici, a durat mai bine de cinci ani munca de documentare şi scriere: selectarea datelor, înlănţuirea lor logică, închegarea într-un tot unitar etc. Privind retrospectiv, cred că a fost necesar efortul. Locuitorii Troianului meritau un astfel de cadou – istoria comunei lor.

O istorie căreia i-aţi mai adus adăugiri prin monografia ”Din Troianul Teleormanului prin lume” (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2008). Aţi reuşit să cuprindeţi toate informaţiile de până în pragul istoriei recente despre care, probabil, se va găsi un al Ion Scarlat să o aşeze în pagini de carte?

La vremea respectivă aveam ceva date (sumare) despre câţiva oameni de vază ai satului, dar monografia avea ca personaj principal comunitatea. Nu-mi propusesem să fac nişte caracterizări, să portretizez pe cei care aveau merite deosebite în promovarea satului în lume. Considerând-o nu numai ca o neîmplinire a monografiei comunei, dar şi ca un omagiu adus acestora, aşa s-a născut ideea apariţiei noului volum, intitulat „Din Troianul Teleormanului spre lume”. Aici şi-au găsit locul: epigramistul, poetul şi prozatorul Ion Pena, un scriitor de talent care în perioada 1945-1989 a figurat în fondul scriitorilor interzişi din cadrul Bibliotecii Naţionale a României, Florica Stafiescu-Nicolescu, autoare de manuale şcolare, manuale după care au desluşit primele slove ale cărţii zeci de mii de copii ai ţării. Apoi învăţătorul Ilie Stănculescu, ai cărui elevi au fost premiaţi la o expoziţie şcolară internaţională în Elveţia (n.a. la Geneva), ducând faima şcolii din Troianul nu numai în ţară, ci şi dincolo de graniţele ei. Marin Pârvu, medic cardiolog şi profesor universitar la Facultatea de Medicină din Paris, cel ce a ajuns pe culmile performanţei în lumea halatelor albe, o stradă din Paris purtându-i numele. Neagu Priţescu, unul dintre primii învăţătorii ai satului, cel ce „l-a descoperit” pe Marin Pârvu şi pe al cărui nepot, Octavian, l-au cununat Arhiducele Anton de Habsburg şi Alteţa Sa Ileana-Principesă a României. Apoi fraţii Tănase şi Dumitru Croitoru, primul deţinând funcţia de reprezentant al Flotei maritime a României în Marea Britanie cu sediul la Londra, iar al doilea fiind comandant al Şcolii de aviaţie din Angola (Africa). Lista este lungă şi sper că am stârnit curiozitatea pentru citirea cărţii. Regretul meu este şi că datorită posibilităţilor limitate ale accesului la informaţie, nici în carte nu i-am putut cuprinde pe toţi cei care-şi meritau un loc în ea. Fac aici şi o completare, o remarcă simpatică a soţului doamnei Florica Stafiescu, învăţătorul Ion Nicolescu. Ştiind că fostul nume al comunei Troianul era Belitori, nume care provenea de la vechea ocupaţiei a locuitorilor de aici, în timpul Imperiului Otoman (n.a. jupuitori de vite), mi-a zis, în perioada în care mă documentam pentru scrierea monografiei localităţii: „Scrie domnule, în cartea aia, că în Belitori nu s-au născut numai berbeci care să fie daţi la turci, ci s-au născut şi oameni de valoare”. Sper că prin această carte i-am îndeplinit dorinţa lui nea Ionică.

Într-o emisiune ce o realizam cu ani în urmă la Radio Impact din Roşiorii de Vede şi pe care o dedicam poetului şi epigramistului Ion Pena îmi spuneaţi că vă simţiţi dator pentru a „readuce printre pământeni” această personalitate născută în lumea belitorenilor. Ştiut fiind uitarea în care a fost lăsat celebrul epigramist, prin volumul pe care l-aţi publicat centenarul scriitorului, ”Ion Pena – Scrieri” (Editura Printech, Bucureşti, 2011), aţi reuşit să-l  readuceţi „în faţa criticii literare care, cu decenţă, sperăm să-l aşeze pe locul ce îl merită în cadrul literaturii române, loc pe care vitregia destinului nu i-a permis să ajungă, el murind la vârsta de doar 33 de ani”, după cum vă exprimaţi speranţa în acea emisiune radiofonică maraton ce ne-a purtat, telefonic, prin toate zonele ţării în care a lucrat ca perceptor?

 

Nu neg angajamentul de atunci, mai ales acum când cartea a apărut în anul 2011, la exact 100 de ani de la naşterea scriitorului. Prin apariţia cărţii am încercat să-l restituim scriitorilor de pretutindeni, achitându-ne astfel de o obligaţie morală şi onorantă în acelaşi timp. Şi sunt convins că Ion Pena se va impune în faţa criticii literare, nu atât prin opera sa ca întindere şi nici prin bibliografia ce i-a fost consacrată, cât mai ales prin varietatea operei (epigrame, poezii, proză) şi prin valoarea acesteia.

Cititorii vor descoperi în Ion Pena un condeier talentat, cultivat, rafinat şi cu un spirit inteligent. Cred că am reuşit să astfel să redăm istoriei literaturii şi culturii naţionale un scriitor teleormănean care, datorită vitregiei soartei, nu a avut timpul necesar să se realizeze pe măsura posibilităţilor sale. Dar dovada calităţilor sale stau în numeroasele monografii literare în care este antologat, inclusive în vestita” Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Cartea a fost foarte bine primită de public şi de criticii literari, o primă dovadă fiind Premiul Uniunii Epigramiştilor din România pe care l-am primit după publicarea ei, recenzia de pe ultima copertă a cărţii făcută de profesorul universitar dr. Titi Turcoiu, precum şi alte cronici apărute în presă.

Închei cu o curiozitate personală. De ce vă lansaţi cărţile în luna ianuarie?

Este o remarcă interesantă aceasta cu lansările cărţilor mele în luna ianuarie. E rodul întâmplării sau poate unde eu sunt „Vărsător”? Aşa le-a potrivit Dumnezeu! Spre el trebuie să ne îndreptăm gândul şi când avem realizări, nu numai la necaz. Eu compar lansarea, realizarea unei cărţi cu naşterea unui copil, pentru că aşa simt eu. Nu ştiu alţii ce simt. Dar aşa cum simt că ţin la copiii mei, Liliana şi Sorin, la fel ţin la cărţile mele. Ele sunt rodul muncii depuse şi când sunt primite cu satisfacţie de către cititori, mă bucur la fel de mult ca atunci când ai nişte copii reuşiţi, copii cu care să te poţi mândri! De fapt, iubesc toţi copiii. Datorită profesiei, am trăit mai mult printre copii. Ca profesor, nu trebuie să uiţi niciodată că în spatele unei note date la oral sau la scris, în spatele unei dojeneli, stă un suflet de copil, pe care n-ai voie să-l răneşti. Chiar şi când eşti nervos, în momentul în care ai pus mâna pe clanţa de la uşă şi ai intrat în clasă, supărarea trebuie lăsată afară. Elevii n-au nici o vină că tu eşti supărat. Dimpotrivă, ei, cu candoarea lor de copil, te pot face să uiţi de ea. Şi între ei, te simţi mereu tânăr, uiţi de vârsta din buletin.

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”


Stan V. Cristea: „Marin Preda. Repere biobibliografice”

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Teleorman şi revistele „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, se vor implica în organizarea celei de a XIV-a ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”. Manifestările finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi în localitatea Siliştea Gumeşti.
Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Astfel cei care vor să participe la acest festival, în calitate de concurenţi, aceştia trebuie să trimită 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini.
Câştigătorilor li se vor acorda şi premii: Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei); Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei). Iar Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf”, care este în valoare de 500 lei.
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului şi vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte şapte exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – municipiul Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.
Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” Teleorman.